Gustave Courbet (1819-1877) era prezent la Salonul Oficial încă din 1849, fiind considerat un peisagist important, „un om al timpului său…” Pentru a se promova și a ieși în față, artistul a purtat o corespondență asiduă cu criticii de artă, scriitorii și editorii vremii, în care a văzut un canal mai direct și mai larg de promovare decât publicul „oficial” al Saloanelor. Demersul său individual și progresist a reprezentat un semn distinctiv al modernismului și a dus la creșterea popularității și la o vizibilitate sporită a lucrărilor sale pe piața de artă, fapt care îi aducea numeroase comenzi.
Lucrările expuse la Salonul Oficial continuă să urmărească funcția socială, politică și dimensiunea istorică a artei. La începutul sec. al XIX-lea se produce o „partajare a sensibilității”, proprie idealului democratic care începe să se impună după Revoluția Franceză, și care va culmina o dată cu Revoluția de la 1848. Stefan Germer observa o tendință a apariției anecdoticului în creație și a „privatizării istoriei”, pe fondul procesului de „pierdere a exemplarității eroului clasic”1, așa cum acesta apăruse în sec. al XVIII-lea, în lucrări ale unor artiști precum Jacques-Louis David, Jean-Baptiste-Siméon Chardin, Élisabeth Vigée-Lebrun, Antoine Watteau, Jean-Baptiste Greuze, Quentin La Tour etc.
În sec. al XIX-lea, în Franța circulau două concepții estetice: „arta filosofică” (sau „academică”, „oficiala” sau „salonardă”) vs. „arta pură”. „Arta filosofică” se referă la dimensiunea istorică a artei, în timp ce „arta pură” (l’art pour l’art) se referă la autonomia totală a artei față de mișcările sociale și politice din epocă. După 1848, se înregistrează accelerarea tendințelor individualiste, iar în creația plastică importanța cade mai ales pe sondarea psihologică, sentimentalism și caracterul meditativ al personajelor (trasaturi întâlnite la pictorii romantici), ca în tabloul „Pluta Medusei” (Théodore, Gericault, 1818-19).
În ce privește Salonul Oficial, începând cu anul 1848, se resimte tendința juriului de a favoriza peisajele și scenele din viața de provincie (Gustave Courbet și Honoré Daumier excelau în redarea plastică a acestora), în detrimentul picturii istorice. Păstrând maniera academică de tratare a subiectului, Courbet se îndepărtează de subiectele obișnuite (Antichitate, Orientalism) și începe să picteze scene burgheze.
În 1851, Gustave Courbet intra la Salon cu lucrarea „Enterrement á Ornans”, iar în 1852, cu lucrarea „Baigneuses”, care a scandalizat criticii și publicul din cauza atitudinii „prea reale” a personajelor. În 1855, Courbet propunea juriului Salonului mai multe pânze, din care au fost alese unsprezece pentru Expoziția Universală. Însă tocmai pânza lui preferată – „Atelierul pictorului: O alegorie reală a șapte ani din viața mea de artist” – a fost refuzată, în ciuda susținerii acesteia de către Eugène Delacroix și a nemulțumirii afișate de criticii de artă Charles Baudelaire și Jules Champfleury. „Atelierul lui Courbet introduce o alegorie reală pentru a asigura legătura între elementele considerate ca furnizând puncte de sprijin unei comportări zilnice.”2
Miza era cu atât mai mare cu cât, în același timp cu „Expoziția Universală a Artelor Frumoase”, avea loc la Paris „Expoziția Universală a Industriei”, la care participau 25 de state și coloniile lor, eveniment susținut de Împăratul Napoleon al III-lea. Personalitate tenace și orgolioasă, nemulțumit de decizia juriului Salonului, Gustave Courbet pune să se construiască alături de Palatul de Arte Frumoase din Paris care găzduia Salonul, un pavilion din cărămidă și lemn, pe care îl numește „Pavilionul Realismului”. Cu ajutorul prietenului său, colecționarul Alfred Bruyas3, Courbet deschide expoziția „Le Réalisme”, cuprinzând 40 de lucrări, printre care și lucrarea respinsă de juriul Salonului. Realismul lui Courbet a apărut ca o reacție împotriva romantismului, reliefând viața de zi cu zi și oglindindu-l pe individul contemporan în mediul său social; lucrările lui se bazează pe observație și pe analiză psihologică.
Prin organizarea expoziției „Le Réalisme”, Courbet dorea să atragă atenția vizitatorilor de la „Exposition Universelle” asupra lucrărilor lui. Scop pe care l-a atins, având în vedere că Expoziția Universală a fost vizitată de peste 5 milioane de persoane! Cu siguranță că numeroași vizitatori au trecut și pragul expoziției lui Courbet. Gestul lui Courbet de a organiza o expoziție personală cu lucrări respinse de juriul Salonului anunță ceea ce se va întâmpla peste mai bine de 10 ani, cu Salon des Réfusés.

 

 

Note
1 Julie Ramos, Un regard au présent: l’histoire de l’art français du XIX siècle selon Stefan Germer, Regards croisés. Revue franco-allemande de recensions d’histoire de l’art et esthétique, No. 3 / 2015, p. 33
2 Pierre Francastel, Pictură și societate, Meridiane, București, 1970, p. 161.
3 Alfred Bruyas (1821-1876), fiul unui bancher din Montpellier, a contribuit prin activitatea sa la promovarea și colecționarea artei contemporane. Colecția lui cuprindea opere de Gustave Courbet, Eugène Delacroix, Narcisse Diaz de Peña, Camille Corot, Adrien Guignet, Adolphe Hervier, Prosper Marilhat, Edouard-Antoine Marsal, Jean-François Millet, Théodore Rousseau, Philippe-Joseph Tassaert, Marcel Verdier, Constant Troyon. Colecția lui constituie fondul Muzeului Fabre din Montpellier.