În ciuda popularității de care s-a bucurat în timpul vieții, Ioan Barac a fost uitat aproape complet. O ediție a operei lui Barac a devenit necesară, cu atât mai mult cu cât lucrările sale, risipite, în foarte mare măsură necunoscute, sunt de regulă trecute cu vederea de istoricii literari. Singurele referințe importante dedicate vieții și operei sale, lucrările lui Ion Colan și Gh. Bogdan-Duică, sunt aproape necunoscute. Tocmai de aceea, apariția unei prime colecții de texte scrise, adaptate, prelucrate sau traduse de Ioan Barac, este un eveniment editorial, chiar dacă proiectul acestei readuceri în lumină a respectivelor lucrări a trebuit să zacă în așteptare mai bine de treizeci de ani. Meritul îi aparține profesorului clujean Mircea Popa, critic și istoric literar, student al lui Iosif Pervain. Literatura română veche nu a rămas singura preocupare a profesorului Mircea Popa, dar recuperările din și/sau studiile critice la lucrările lui George Bariț, Ilarie Chendi, Ioan Piuariu Molnar, Timotei Cipariu și Ioan Barac sunt, de fapt, elementele de referință în imensa operă de istoric literar. Revenind la proaspăt apărutul op, acesta este rezultatul cercetării metodice a lucrărilor ilustrului cărturar brașovean în fondurile Academiei Române – Mircea Popa s-a întors în Clujul studenției, după anii de profesorat în Bihor, obținând în 1963 postul de cercetător științific în cadrul secției de istorie literară și folclor a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară –, dar și a altor scrieri edite. În urma recuperării acestor texte, Mircea Popa a finalizat o primă formă a ediției Barac în 1989, pe care a propus-o spre publicare editurii Minerva în colecția „Restitutio”, dar manuscrisul s-a pierdut. Abia în 2021, cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, a putut fi publicată lucrarea intitulată Scrieri (lucrări originale, traduceri și prelucrări)1 la Casa Cărții de Știință, beneficiind de îngrijirea ediției și prefața profesorului clujean, notele și comentariile aparținând aceluiași profesor și fostei sale doctorande, criticul și istoricul literar Maria Vaida.
Cartea cuprinde opera tipărită și lucrările rămase în manuscris, însoțite de o amplă prefață și de o notă la ediție. Scrierile recuperate sunt arhicunoscuta Istoria despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă, adică O închipuire supt care se înțălege luarea Țării Ardealului prin Traian chesariul Romei (publicată în 1901 la Sibiu și reeditată, începând cu 1802, la Brașov, în alte încă 23 de ediții până în prezent); Gratulație întru cinstirea preasfințitului domn Vasile Moga, episcopul neunit din M/arele/ Principat al Ardealului (1811); Psaltirea fericitului Proroc și Împărat David (1920); Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului, care s-a împlinit după cuvântul ce s-a zis că nu va rămâne piatră pe piatră. Scoasă din cartea lui Iosif Flavie pre scurt și în nouă cântări în stichuri alcătuită de Ioan Barac, magistratual translator al Brașovului (1821); O mie și una de nopți. Istorii arabicești sau Halima, întâia dată tradusă din nemțește de Ioan Barac, magistratual translator, vol. I-VII (1836-1840); Toată viața, istețiile și faptele minunatului Tilu Buhoglindă, cele de râs și minunate la cetire, spre trecerea de vreme în zilele sau ceasurile omului cele de odihnă, după limba nemțească tălmăcită (1840); Nașterea și toată viața minunatului Piticot de un cot și cu barbă cu tot. Din limba nemțească scoasă și cu stihuri alcătuită de Ioan Barac, magistratual translator (1842); Cei trei frați gheboși sau trei bărbați și o muiere. O istorie comică în versuri, alcătuită de Ioan Barac (1843); Traghedia lui Samson în cinci perdele care odinioară s-au producăluit în Teatrul împărătesc din Viena în limba nemțească (1946) și postumele Rătăcirile și întâmplările lui Odiseu (1877), Moartea Polixeniei Radoc (1893) și O paradigmă a leneșului Pipelea Gâscariul (1916). În afara acestora, Mircea Popa a inclus în volum versuri publicate în periodicele Foaia duminecii și Foaie pentru minte, inimă și literatură, publicistică tipărită, plus o serie de lucrări din manuscrise, dintre care cele mai cunoscute sunt Jalea famelii rămase la moartea Prea Sfântului Domn Nestor Ioanovici, Episcopul Eparhiei diețezană neunită a Aradului în anul 1830; Jalnice moralitețuri despre boala cea înfricoșată holera; Moașa Eva; Vicleșugul femeiesc; Întâiul corăbier; Bunătatea și înalta milostivire a craiului Chiru al perșilor; Adelaida; Graiuri moralicești într-o istorioară a unuia Loreti; Cartigam; Metamorfoze (Ovidiu); Nașterea, viața și peirea lui Iuda Iscarioteanul sau Hamlet. Prințul de la Dania. Paginile de creații originale, multe dintre ele ocazionale (dedicate episcopilor Moga și Ioanovici, sau Polixeniei Radoc), altele scrise pentru a umple spațiile goale din presa brașoveană, de traduceri sau prelucrări semnate de Ioan Barac oferă o imagine de ansamblu asupra primei jumătăți a secolului al XIX-lea, între 1801, anul primei lucrări a ilustrului cărturar brașovean și 1848, anul moții sale, simplu de rezumat în ceea ce privește ponderea receptării după cum urmează: „Într-o vreme în care literatura cultă română se putea lăuda cu puține opere în versuri (Ioan Budai Deleanu era un mare necunoscut, pentru că opera îi rămăsese în manuscris, în timp ce Mihai Halici, Valentin Frank von Frankenstein și Teodor Corbea, care ilustrează scrisul românesc religios, rămăseseră aproape îngropați în uitare), Ioan Barac reprezintă, alături de Vasile Aaron, singura ipostază lirică pe teren transilvan, demnă de a fi luată în seamă” (p.9).
Recuperarea operei lui Ioan Barac este necesară din multiple motive, pe care le prezintă și susține profesorul Mircea Popa, în încercarea de a recupera nedreptatea pe care i-a făcut-o biograful Gh. Bogdan-Duică, cel care nu a găsit „nimic serios” în scrierile lui Barac, sau Ion Colan, care a legat producția lui Barac doar de filonul popular. Cu un credit important din partea lui G. Călinescu, autorul uneia dintre istoriile canonice ale literaturii române, care găsește semne ale lirismului autentic în Istoria lui Arghir…, Ioan Barac se dovedește a nu fi un simplu compilator, care a contribuit doar la extinderea culturii de masă prin traducerea și prelucrarea unor texte din limbile maghiară și germană. El este, și o susține cu fermitate și argumente profesorul Mircea Popa, un precursor al cântecului de lume al lui Pann – de fapt această contaminare s-a produs dinspre Barac înspre Pann, o dovedesc atât scrierile lui Ion Mușlea, menționat de editorul operei, cât și cele ale lui George Ucenescu sau Iosif Barac, fiul cărturarului; expresia lui Mircea Popa este concludentă și ilustrativă: „Barac a devenit un fel de Anton Pann avant la lettre” (pp.43-44) –, de asemenea un reprezentant important al romantismului incipient, numit de Virgil Nemoianu Biedermeier Romanticism, prin cultivarea intimității idilice, a utopismului bazat pe armonia universală, a fabulosului popular cultivat ca motiv preromantic, a tentației jocului și încifrărilor concettiste. Iată un scurt argument privitor la cultivarea temelor și formelor romantismului incipient: „Sentimentul zădărniciei omenești este pus la Barac în corelație cu acela moral al inutilității cultivării vanităților și orgoliilor umane în detrimentul valorilor perene de demnitate și dreptate, căci în fața morții toți suntem egali” (p.19).
În plus, Barac nu cultivă versuri fără vreo punte de legătură cu „of”-urile și „ah”-urile poeților munteni, în raport cu care Mircea Popa descoperă „similitudini și identitate de atmosferă”. Dar sentimentalismul preromantic al lui Barac nu este singurul argument care să necesite repunerea în dezbatere a operei sale. „Partea de rezistență a operei lui Barac trebuie căutată în traducerea și prelucrarea celor mai cunoscute „cărți populare” europene”, susține Mircea Popa (p.43), iar de aici, prin versificarea marilor povești ale Europei Centrale și Apusene, dar și a celor din Orient, trecute prin filtrul traducerilor în germană sau maghiară, Ioan Barac cultivă gustul pentru roman sau „foamea de poveste”. N-ar trebui uitată nici activitatea sa jurnalistică, deși „Foaia duminecii” pe care a scos-o la Brașov s-a dovedit a nu răspunde gusturilor publicului român și, în mod obligatoriu, nici acțiunile sale de coagulare a unei comunități scriitoricești, fiind unul dintre cei doi brașoveni membri ai Societății de la 1821, alături de boierii munteni care au înființat-o. Concluzia lui Mircea Popa devine și concluzia prezentei recenzii: „[…] Ioan Barac merită, după atâția ani de tăcere și uitare, o înțelegere nouă și adâncită a întregului său eșafodaj de construcții versificate inclusiv de preocupările care trimit spre modul de existență antonpannesc” (p.54). La ceastă concluzie se mai poate adăuga doar atât: pentru o înțelegere nouă și adâncită, opera lui Ioan Barac trebuie citită și interpretată contextual, iar acum o bună parte a ei se regăsește cuprinsă în opul editat de profesorul clujean, iar contextualizarea este pregătită de același profesor în studiul introductiv al lucrării.

 

 

Note
1 Ioan Barac. (2021). Scrieri (lucrări originale, traduceri și prelucrări). Ediție îngijită, prefață și notă asupra ediției de Mircea Popa. Note și comentarii de Mircea Popa și Maria Vaida. Cluj-Napoca: Despărțământul Cluj al ASTREI/ Casa Cărții de Știință. 568p.
2 Prima ediției a psaltirii lui David în traducerea lui Ioan Bărac a fost publicată în 1807, dar cea mai cunoscută este cea din 1816, apărută la Brașov, la Tipografia privilegiată a lui Francisc de Schobeln, prin tipograful Fridrich Herfurt și pe cheltuiala lui Constantin Boghici. În paginile lucrării coordoante de profesorul Popa este redat textul prefeței în versuri la ediția din 1820, publicată de asemenea la Brașov.