Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Și gata…

Și gata…

 

 

„orice exilat poate fi un Ulisse, adică spre Ithaca, adică spre centrul existenței sale”
Mircea Eliade

 

 

Scriitorul și publicistul Ciprian Apetrei a avut o idee excelentă antologând vreo 40 de povești ale unor oameni care au ales sau au fost obligați să părăsească țara1. Prima trăsătură a ansamblului de mărturii este diversitatea. A doua, inevitabilă: interogația asupra identității. Toți experimentează „ceea ce este altfel decât la noi”, adaptarea la mediul cel nou, ca un fel de renaștere: alt fel de relații între oameni, între om și oficialități etc. În felul acesta, exilul devine un fel sui generis de infantilizare: trebuie să înveți din nou gesturile elementare. Sunt atâtea povești diferite ca epică, viziune și, firește, ca stil, încât impresia de viață imprevizibilă este pregnantă. Avem – premeditat? – un eșantion exemplar, se pot face studii sociologice pe aceste fragmente de viață, de altfel nu teorii asupra procesului emigrației găsim în carte, ci povești. Destine. Tristeți. Bucurii. Oameni diferiți ca formație și meserii (medici, actori, profesori, chimiști, scriitori, bucătari, economiști, întreg evantaiul) își descriu simplu experiențele. Cealaltă trăsătură comună: căutarea identității între două, sau mai multe, lumi. Unii cad între. Alții nu se regăsesc. Uneori, această libertate pare că te închide: „Fără să-mi dau seama, am fost prinsă în capcana dintre cele două lumi și două ființe. Aveam o ființă de vară și una de iarnă, una de «țară», de «acasă» și altă de «afară»”(Vanessa Tudor). Unii își planifică din timp plecarea, alții iau o hotărâre bruscă, provocați de circumstanțe. Impresionant este momentul în care hotărârea plecării trebuie comunicată părinților. Sau despărțirea de copii cu promisiunea: mă întorc să te iau repede. Și trec, uneori, ani… Sau acela în care trebuie să alegi cele câteva cărți pe care le poți lua cu tine „dincolo”. O puzderie de gesturi banale care devin dramatic semnificative. Diferite sunt, firește, formațiile autorilor, dar și țările despre care ei vorbesc, o adevărată geografie aplicată pe destine: de la Oman în Canada, din Japonia în Tenerife, plus mai toate țările europene. Plutește un de ce în toate narațiunile: de ce a trebuit să sufăr această ruptură? „Am emigrat și între timp am iertat România” spune concluziv cineva.
Iau exemplul lui Miki Ota. Născută la Tokio. A locuit în Japonia, Suedia, SUA, România. Tatăl este japonez, mama din Pitești. Este cazul cel mai eclatant din carte al unei „cetățenii” universale, al unei biografii identitare de dincolo de granițe. Sau cel al bulgarului Grigori, găguz, ofițer în armata Republicii Moldova, vorbitor de limba română, care, ajuns la București, petrece ore întregi la Bellu, la mormântul lui Eminescu, ale cărui versuri le recită. Sau traseul familial-profesional al lui Edmun Napea: București-Grenoble-Firenze-Washington-Paris-București. Despre asta este această carte, despre oamenii care, la un moment dat, și-au pus granița-n raniță, după versul superb al Adei Milea, și, într-un fel sau altul, au emigrat. Sau doar au călătorit prin lume. „Eu mi-aș băga granița-n raniță/țara în raniță/și gata”. Acest și gata ghilotinant spune esența emigrării. Despre infinitul de nuanțe personale ale acestui „și gata” este vorba. Despre un vitraliu atât de divers colorat de personalități și circumstanțe, prin care intrând, lumina realității exilului ne oferă un spectacol impresionant. Despre oameni sfâșiați sufletește, pentru că au două „acasă” ca și cum ar avea două inimi. Prin această distanțare se alcătuiește indirect și un profund portret al țării, cu ale ei lucruri bune și cu cele respingătoare, exasperante. Se pot discerne trei perioade, cu emigranți deja diferențiați între ei: „fugiții” de dinainte de 89, cei plecați după 90, când încă mai era calvarul vizelor și, în sfârșit, cei plecați după 2007 când, intrând noi în UE, circulația devine liberă. Oamenii pleacă, cei mai mulți dintre ei, pentru că nu mai suportă atmosfera de aici. Pleacă la studii, pleacă să-și facă în condiții mai bune meseria, pleacă în căutarea unui învățământ mai bun pentru copii, a unui sistem medical mai sigur, să găsească o administrație mai comprehensivă, sau pur și simplu din spirit de aventură, de cunoaștere, de autodefinire prin comparație. Sunt și cazuri în care se întorc (simbolic chiar cu un asemenea caz se încheie cartea, familie de artiști, el scriitor, ea artistă de jazz, reveniți după 20 de ani din Spania și stabiliți la Telciu, județul Bistrița-Năsăud). Sau mama care se întoarce pentru că simte (cum numai mamele pot și știu) că aici îi va fi mai bine copilului. Și ei în consecință. Cum se vede, sunt cazuri în care se pleacă pentru binele copilului și cazuri de reîntoarcere în același scop. Ambiguitate fundamentală a condiției de exilat. Dar sunt și, să spun așa, regrefări eșuate, oameni care se întorc sperând, dar nu se pot readapta aici, și trebuie să plece din nou. Rătăcitorii! Distanța face bine, și țara este mai lucid observată de la o anume depărtare. Sunt priviri în același timp îndrăgostite și critice, comparația este modul de înțelegere și autodefinire. Spune Paul Gabor: „Desprinderea este, printre multe altele, intenția de a înceta să fii un intrus atunci când scrii sau vorbești fără a aplica filtre propriului discurs, este șansa de a-ți oferi momente de reverie, de utopie hrănitoare într-o lume care nu mai are de mult asemenea preocupări lipsite complet de pragmatism. Este atitudinea față de locul pe care alegi să-l părăsești pentru că a reacționa înseamnă mereu a acționa, de cele mai multe ori conștient, împotriva propriei tale persoane și a propriilor tale interese Și devine frustrant. Nu poți trăi la nesfârșit într-o continuă iritare. Desprinderea mi-a arătat, de la distanță, că pot fi și mai trist uneori: de aici se vede mult mai bine că oamenii s-au specializat în a se urî și a se ucide fără regrete. Pentru că distanța îți oferă calm și o perspectivă diferită din care să poți analiza. Mi-a mai demonstrat și că pot să-mi explorez și să-mi înțeleg frontierele sufletului fără a muri de foame, fără a face compromisuri mizerabile la tot pasul”. Unii au plecat printr-o ruptură radicală – „desprinderea” -, alții doar pentru un provizorat al câștigului material care a devenit durată. Este „plecarea în vederea întoarcerii”. Cu povești triste, precum a femeii care muncește în Italia pe rupte, trimițând toate economiile soțului din țară ca să ridice o mândrețe de casă și, putând greu reveni după ani, găsește că omul băuse toți banii. Dar și relatări despre o rătăcire neîncetată, de trecere dintr-o țară într-altă în căutarea Locului, de împlinire. Uneori de neaflat. Locul poate fi pretutindeni sau nicăieri și această simultaneitate uneori traumatizează. După cum distanța înseamnă, de multe ori, o surprinzătoare redescoperire a țării de baștină. Inclusiv a ortodoxiei. „Îmi purtam rădăcinile în buzunar” (Giorgia Mihalcea). Departele devine subit aproape. „Știu mai multe despre ea de când am plecat – chiar dacă doar pentru o vreme – decât când eram în ea”(Ohara Donovetsky).
După desprindere, pasul următor este câștigarea noii identități. „Aparent simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a memoriei unei posibile existențe și câștigarea alteia noi”(Lia Faur). Obișnuirea cu marile ritualuri sociale, de la locul de muncă de exemplu, sau cu cele mici ale existenței cotidiene, cu oamenii atât de diferiți și de asemănători nu este totdeauna lesnicioasă. Sunt și prejudecățile: cerșetorii și hoții români de la metroul parizian, șicanele cu substrat etnic de la vamă ș.a.m.d., dar, mai presus de toate, se câștigă sentimentul libertății. Al unei demnități individuale care, nu știm de ce, (sau știm!) în „interior” lipsește. Am impresia că, de câțiva ani cel puțin, cauzele emigrării au încetat de a mai fi preponderent economice pentru a ține de acest inefabil status personal. De ce exilul se arată ca fiind mai prielnic desăvârșirii unei construcții lăuntrice, mai degrabă decât patria? Întrebare grea! Cineva pleacă doar cu „ce încape într-un portbagaj”, dar e toată nostalgia înghesuită acolo. Mulți constată cu surprindere că, oricât de critică le-ar fi privirea față de realitățile din țară, parfumul nostalgiei le-a intrat iremediabil în bagaje. „În ziua în care am aterizat în țară m-am izbit de depresia plecatului revenit pentru prima oară după mulți ani. Un sindrom al emigratului, specific dezrădăcinaților. Ceva ce nu mai trăisem până atunci. Era o primăvară rece în care copacii se chinuiau să înflorească și cerul să se albăstrească. Am condus până am rămas fără benzină. Nu mai aparțineam țării, dar nu aparțineam nici străinătății. Îmi purtam rădăcinile în buzunar”(Georgia Mihalcea). Apare inevitabil și cuvântul dor, dor de gesturile hieratice ale bunicii pregătind masa sau de mirosul de tei din prăfosul București. „Apoi vine întrebarea: Ce mai aștept să-mi iau un singur bilet de întoarcere acasă? Simplu: Teama. Teama că România mea e doar România vacanțelor neîntinate de sudoarea realității și că percepția mea asupra ei nu e altceva decât o fibră mnemonică pietrificată ce se contractă sporadic într-o frumoasă amintire. Mă simt legată de ea cu un fir de liță invizibil ca cel pe care-l arunca bunicul pe baltă: elastic, subțire și alunecos care mă trage mereu înapoi dar nu mă ancorează niciodată. Și apoi incertitudinea… dacă totuși nu e așa? Nu am răspunsuri mai ales că acum nici nu mai știu care ființă îmi aparține, cine sunt. Un om înțelept ar spune că sunt toate ființele la un loc. Dar eu simt că nu e chiar așa. Sunt predominant ceea ce încă nu am devenit – ființă care și-a găsit finalmente casa. Poate că de asta sufletul meu vibrează fericit de fiecare dată când se întoarce în România”(Vanessa Tudor). Contrastul acesta (contrastul este figura insistentă care tutelează România, știm din mai toate însemnările călătorilor străini pe aceste meleaguri din veacuri și decenii trecute că violența contrastelor sărea cel dintâi în ochii observatorului din afară) între aici și dincolo, sau între o Românie visată și cea reală apare în toate textele, devine tot mai acut, pe măsură ce omul se adaptează mai bine noului mediu. Autorii nu se feresc, și bine fac, de patetism, nu ne furnizează analize „reci”, ci experiențe sufletești împărtășite pentru limpezire de sine. Căci, oricât de bine s-ar încadra în noua patrie, memoria exilatului poartă o amprentă de neșters. „Noi nu aparținem nici unei lumi; ei sunt copiii lumii, fără accente, fără etnie” observă o mamă despre copiii ei. Suntem, poate, martorii unui proces de constituire a unei identități planetare. Cu avantajele și dezavantajele lui. Oamenii ăștia au plecat cu o memorie traumatizată – a comunismului – pe care restul lumii nu a asimilat-o, au plecat într-un crug istoric în care valorile tradiționale ale civilizației sunt pretutindeni puse în discuție. Au găsit o lume diferită uneori de cea imaginată. Uneori radical diferită. România a cunoscut cel mai dezvoltat proces de emigrare din lume în ultimii 30 de ani. Explicațiile sunt multe și puține dintre ele cuantificabile. Plutim într-un domeniu delicat al deciziei moral-existențiale. Justificările pe care le dau autorii acestor mărturisiri arată că nu au plecat în general din motive materiale. Un fel de neașezare a țării, o lipsă de previzibilitate a mersului societății, un sentiment al nesiguranței personale par să fie cauzele subiective cel mai frecvent invocate. Este interesant de urmărit și felul în care cei „de acasă” au reacționat față de „diaspora”. Din păcate, am avut aici de-a face cu o manipulare politizată la maximum și s-a trecut astfel de la o imagine edulcorată, superlativă, la una să-i zic stupid xenofobă, numai că „străinul” era acum chiar de-al nostru. Prezentând povești de viață cu ineditul și varietatea lor, o astfel de antologie combate tocmai asemenea perspective reducționiste. „Casa mea este unde este familia mea” înseamnă o recunoaștere elementar pragmatică. Dar, la fel de important este și reversul: „Mi-e dor de sentimentul de acasă, dar cred în continuare că nu există cer mai frumos ca al Bretaniei”. Nu e un pendul aici, e o simultaneitate. Această „Românie” transfrontalieră are deja un chip articulat, o structură funcțională și, poate, sperăm, un destin. Noi o așteptăm „să se întoarcă” precum un salvator venit de departe. E un ciudat mesianism în perspectiva obștească asupra zisei diaspore. Ce nu facem și nu reușim „noi”, aici, așteptăm resemnați să ne aducă „ei” de acolo. Și nu e vorba de bani… Deocamdată ne-a salvat economic, noi o așteptăm și ca pe un salvator moral, un fel de parte mai bună a noastră. Dar și ea ne așteaptă: să devenim calmi, civilizați, politicoși și serioși. Eficienți și încurajând meritocrația. Ce benefică ar fi această întâlnire între cele două țări! Dar între aceste două așteptări reciproce ni se scurge istoria. Și viața…
„N-am vrut niciodată să plec, dar sunt mai departe decât aș fi crezut vreodată că voi fi. M-aș întoarce în România, dar apreciez securitatea unei țări clădite temeinic. Simt adesea discriminarea, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că au insistat să demonstrez cine sunt; m-au ajutat să mă construiesc. Am învățat ca tot românul care se respectă valoarea modestiei; îmi petrec viața azi citind despre afirmare personală, descoperirea vocii interioare. Îmi cert copiii-n franțuzește și îi alint în românește. Mi-e clipa tehno și eternitatea colindă. Sunt un paradox eu: prizonieră într-o Europă Liberă!”(Anca Frunză Montagner).

 

 

Note
1 Ciprian Apetrei, Povești călătoare. Scrise de români din lumea largă. Ed. Minela 2021

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg