Alexandru Petria
Cum văd lumea. Împotriva globalizării
și corectitudinii politice, despre dignitism
& alte lucruri
Suceava, Alexandria Publishing House, 2018

 

 

Să începem cu „şablonul” prezentare, ca la şcoală, deşi sunt convins că mulți îl cunosc pe autor. Alexandru Petria a debutat în revista Tribuna, în 1983. De atunci a publicat o serie de volume „structurile” fiind de la poezie la roman: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014 şi 2017). Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.
Prin punctele lui de vedere, Alexandru Petria a intrat adeseori în conflict cu confrații, însă niciodată nu a dat înapoi, ceea ce a conturat o poziție „neconfortabilă” pentru unii. Prevedeam apariția unei cărți în care să-şi exprime, liber, gândurile. Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, este o carte care va stârni, sunt convins, valuri. Opiniile vin în urma unei experiențe vaste pe diverse paliere: după 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla.
Cunoscut drept un scriitor ce întotdeauna şi-a urmat propriul proiect, Alexandru Petria demonstrează şi în volumul de față că transmițând e mesajul tău şi nu al altora eşti, vorba aceea, „propulsat” în față.
La Alexandru Petria şochează până şi titlurile, multe dintre acestea dezbătute şi pe rețelele de socializare – „Fack you – Globalizare!”, „Adevărul a devenit o insulă”, „Intelectualul şi manipulatorul de cadavre”. Petria ne arată că a fi patriot nu înseamnă să fii cretin şi că împreună trebuie să dăm un restart pentru ca țara noastră să redevină ceea ce a fost, convins fiind că „numai morții n-au alernative”.
Cartea lui Petria este o mărturisire de credință, un manifest care luptă cu nebunia contemporaneității, cu explozia falselor repere şi a şarlataniilor care preschimbă oficial minciuna în adevăr. Autorul ne îndeamnă să ne folosim „neuronii personali” şi să urmărim tematica propusă de el, – dicnitismul –, un nou tip de societate, în care să primeze suveraneitatea indivizilor. Ai putea, stând cu creionul în mână, să subliniezi toată cartea, pentru că, dincolo de extragerea de citate filozofice descoperi o adevărată poezie în proză: „Aerul a devenit toxic sub dictatul corporațiilor şi al corectitudinii politice, al globalizării, iar politicienii s-au transformat în anexe de plastilină ale acestora, fiind castrați chiar de menirea lor… Ești orb dacă crezi că libertatea e la tine, ca telefonul mobil, ca un pulover călduros. Precum iubita lângă care îți găsești sensul” (p. 9).
În viziunea autorului, după totalitarismul fascist şi comunist ne confruntăm cu totalitarismul financiar global care „e cu atât mai periculos cu cât îmbracă mai fariseic hainele democrației și variate ideologii, care sunt subsumate globalizării. Nu are un punct de comandă unic, sunt o mulțime de puncte de comandă, uneori cu interese antagonice, alimentate numai de lăcomie. Statele sunt biete jucării în mâinile unor decidenți obscuri, iar votul este chiuretat de semnificație. Renunțarea la libertăți în favoarea unei mincinoase siguranțe este o scurtătură a lui”
(p. 14).
Scriitorul se declară răspicat împotriva globalizării, care nu este altceva decât dialectica lăcomiei. Pornind de la vorbele directoarei FMI, Christine Legarde, „bătrânii trăiesc prea mult și este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva”, Petria declară şocant (dar aceasta este gândirea unora ce conduc lumea): „Sigur, e mai ieftin să fie împușcați. Sau otrăviți. Sau gazați” (p. 17). Conform acestuia, sfârşitul Uniunii Europene este aproape, în varianta în care „o să continue politica sa actuală, de păstrare a diferențelor între membrii săi, unde unii sunt mai egali decât alții pe considerente de putere economică” (p. 19)
Am spus de atâtea ori că identitatea fiecărei țări trebuie păstrată într-o Europă cu porțile deschise, Petria venind să întărească această afirmație: „Se aruncă în lada de gunoi a rușinii ideea de patriotism, de apartenență la un areal geografic. Se militează pentru vaccinarea obligatorie, în condițiile în care nu ai un control real asupra vaccinurilor. S-a început campania de promovare a microcipării populației” (p. 23).
Poate şochează autorul, dar aşa este: „lumea merge într-o direcție greşită, e cazul să se reseteze relațiile – sunt cerințele momentului. Cine nu le pricepe este tâmpit. Dacă nu, mai grav, poziția îi este impusă de stipendii.” (p. 31). Cât adevăr în expresia „singura dimensiune umană universală este moartea” (p. 31).
Termenii „tari” nu fac decât să ne trezească la realitate: „Noi, est europenii suntem regulați de două ori, ca proștii: 1. când ne-a plecat forța de muncă școlarizată aici în Occident, fără să primim compensații pentru suportarea studiilor; 2. când suntem obligați să plătim «absorbirea» imigranților, apăruți din țări unde n-am provocat războaie” (p. 48).
Corectitudinea politică invocată şi în titlu ne bulversează iremediabil viețile, denaturează firescul umanității, soluția fiind „revolta oamenilor normali, simpli, revolta împotriva elitiștilor care țin în brațe aberația.” (p. 58)
Învățăm de la Alexandru Petria că, a fi creştin nu înseamnă să fii orb şi să nu ai propriile argumente, ci din contră, trebuie să aperi anumite repere într-o lume în care, dacă nu eşti de acord cu anumite trend-uri, eşti luat drept unul extremist: „Nu cumva să-i spui negrului negru. Nu cumva să-i spui țiganului țigan. Nu cumva să-i spui homosexualului homosexual. Nu cumva să-i spui idiotului idiot. Nu cumva să-i spui grasului gras, chelului chel, piticului pitic. Nu cumva să te bucuri că ești alb, e nepermis. Nu cumva să te bucuri că ești frumoasă, pocitele sunt scandalizate. Nu cumva să-ți susții inteligența, că-s discriminați proștii. Și ei sunt sensibili, nu vor ca tu să ieși din rând… Nu cumva să afirmi deschis că ești creștin, nu e în trend. E chiar o rușine, ești un înapoiat. Ascundeți crucile, eliminați-le și din fotografii… Nu cumva să fii rațional, gânditul este un pericol pentru cei care învârt finanțele lumii. Nu cumva să fii contra globalizării. Nu cumva să spui adevărul. Adevărul este o insultă. Nu cumva să fii om întreg, ci o arătare fără individualitate, supus, docil. Așa ni se cere, asta se încearcă să ni se impună. Și-o să fim fericiți precum vidul. Altfel, ești etichetat ca retrograd ori fascist. Corectitudinea politică e pe cale să ne bulverseze iremediabil viețile, să ne denatureze firescul umanității. Corectitudinea politică e pe cale să ne scârbească fiindcă umbrim pământul («Manifest împotriva corectitudinii politice»)” (p. 69)
Trăim într-o lume în care ar trebui să acceptăm lucrurile nefireşti ca fireşti, iar „normalul” este acceptat în noua „gândire”: „Mi-e ruşine să cred în Dumnezeu. Mi-e rușine că-mi clătesc ochii cu trupurile femeilor, nu cu părul de pe fesele bărbaților. Mi-e rușine că-s un fanatic al libertății, că nu înghit să mi se rescrie drepturile după șabloanele corectitudinii politice. Mi-e rușine că-mi accept și respect istoria și tradițiile poporului, cum sunt ele, cu sclipiri și momente reprobabile, dar ale noastre.” (p. 75). Şi acum umorul negru al autorului: „Mi-e rușine dacă ați crezut cele de mai sus”, ca verdict la prostia unora.
Eroii noştri, ce au luptat pentru pământul sfânt, sunt astăzi considerați exemple negative care ar trebui scoase din istorie – „Ştefan cel Mare – un nenorocit de violator, și-a bătut joc de femei. Curvari și Alexandru Ioan Cuza, și Kogălniceanu. Impardonabili macho. Rușine lor. Eject! Constantin Brâncoveanu a acceptat să i se omoare copiii, de fanatic religios ce-a fost. Un exemplu revoltător. Vlad Țepeș – un sadic sinistru. La gunoi! Mihai Viteazu și-a ucis creditorii, a vrut să aibă cât mai mulți iobagi, nu merită un loc în istorie.” (p. 65). Dacă sunteți şocați de afirmațiile acestea să ştiți că mulți din cei ce ne „educă” azi copiii prin programe importate din cele mai proaste legi de învățământ gândesc aşa. Basmele noastre nu mai sunt bune pentru copii, ce să învățăm de la Zânele şi Feții-Frumoşi narcisişti, nici să nu pomenim de zmei că le arătăm copiilor ce e violența. Şi câte şi mai câte. Îi ferim pe copii de poveştile în care binele triumfă întotdeauna şi la un click distanță pe net găsesc ei alte jocuri mult mai violente.
Trebuie, dincolo de orice icoană canonică a unei personalități, să vedem ce a făcut aceasta pentru noi, Petria dând exemplul lui Eminescu, „un tip căruia i-a plăcut să meargă împotriva curentului. Nonconformist, agresiv și justițiar în gazetărie, poet magistral, prozator așa și așa, amant cam penibil, un om… În ceea ce a făcut, Eminescu n-a trișat, a fost el însuși, cu urcușuri și coborâșuri. Un scriitor împovărat cu talent de la Dumnezeu.” (p. 94).
Sunt de acord cu autorul în ceea ce priveşte vocalitatea pe care încearcă s-o aibă unii pentru a impresiona: „Scriitorii care-şi întocmesc CV-uri lungi cât o noapte cu pântecăraie, cu nesomn. Și-ar trece și unde și cum s-au scobit între dinți. Dacă-și pun și titlurile universitare înaintea semnăturii, reprezentația este completă. E o încercare de legitimare disperată, zici că ar vrea să apuce cu ambele mâini neuitarea. Întinderea prezentărilor, după cum am observat fără mirare, e invers proporțională cu valoarea” (p. 105). Cât adevăr, dar despre aceasta, vorba celei mai vechi emisiuni de cultură din țară, Teleenciclopedia, într-o ediție următoare.
Ne-am întrebat de atâtea ori de ce țara noastră este considerată una de mâna a zecea şi de ce ni se reproşează tot timpul anumite lucruri, când acestea sunt mult mai „înfloritoare” în alte țări, începând cu corupția, care este bine ancorată inclusiv în Germania, sau cu intervențiile
jandarmilor francezi, însă acolo autoritățile sunt mult mai vehemente şi nu promovează, ca şi noi, circul: „Să-i livrezi unei țări ca România, cu stat de drept, membră a UE, doar artificiile discursurilor anticorupție și pro democrație, de parcă i-ai arăta Steaua Polară, orbului lumina, e o nemernicie fără seamăn. Care merge la cretinei. Că ești un partener extern al statului, că ești guvern în funcție” (p. 123).
„Cartea lui Petria prezintă rețete de supraviețuire a omului cult într-o lume plină de hiene, vorbeşte răspicat despre valorile României, scoțând în față adevărurile care de multe ori sunt puse după uşă pentru a arăta doar fața frumoasă a poporului. Un popor care râde, plânge, care este uman, dar care, dincolo de toate, deşi este unul care ar putea sta demn în fața lumii, a avut de multe ori parte de conducători care i-au conturat o poveste proastă. Volumul este scris în totalitate pe un ton polemic puternic, frazarea este memorabilă, antrenantă și tratează probleme ale orânduirii omenești ocolite de majoritatea intelectualilor români, care sunt adepți ai corectitudinii politice și a altor idei primite de-a gata din zona polilor de influență cu cea mai mare amplitudine” spune Roxana Popa pe gandeste.org.
Concluzia ar fi că România seamănă cu o țară ocupată şi că tăcerea noastră este „laşitate”. Nu o să dezbat eu doctrinele expuse aici pentru că nu sunt nici filosof nici sociolog, cu atât mai puțin politolog, dar ca scriitor pot spune că am citit un roman a zilelor noastre în care societatea este un personaj cu mai multe capete, unele otrăvite ce încearcă să muşte din carnea geamănă neştiind că până la urmă îşi răneşte propriul trup. Pilula salvatoare ar fi un nou mod de organizare statal – „dignitism-ul”, curent propus în filosofia și ideologia politică.
Nonconformismul lui Alexandru Petria, un scriitor original, felul lui de-a merge împotriva „curentului” te împinge să gândești, să conștientizezi, dacă n-ai făcut-o până acum la modul serios, că nimic din ce-i omenesc nu este de neschimbat şi că trebuie să fii mai atent la derapajele care pot periclita libertatea.