Consiliul
Județean Cluj
Rusia și Putin. Work in progress

Armand Goșu, un om cu o vastă experiență în cunoașterea spațiului ex-sovietic, cu un doctorat în istoria colosului de la Răsărit susținut la Universitatea din Moscova (1998), care predă de aproape douăzeci de ani istoria politică a Rusiei și URSS, istoria politicii externe și diplomației sovietice, evoluții în fostul stat sovietic și introducere în istoria serviciilor secrete sovietice, fost cercetător al Institutului de istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române și al Institutului Român de Istorie Recentă, cercetător asocial la Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik e.V. și la alte instituții prestigioase din lume, fost redactor șef adjunct și redactor șef la Revista 22, este cel mai important istoric român specializat pe acest spațiu cultural (indiferent de forma de guvernare a acestuia), o autoritate incontestabilă în domeniu și o persoană care pune în prim-plan onestitatea și neutralitatea epistemică. De aceea poate, într-o lume căutând excepționalul, focalizată, în special în 2022, anul invaziei Federației Ruse în Ucraina, pe speculații, o analiză echilibrată având în prim-plan figura dictatorului de la Moscova este o cerință firească pe piața autohtonă de carte. Contrabalansând, așadar, excepționalismul și expertiza fabricate în studiourile de televiziune și în podcasturile dedicate fenomenului, profesorul Armand Goșu realizează o lucrare echilibrată și onestă, având curajul expunerii punctelor de vedere exprimate în diferite publicații românești de-a lungul timpului pe marginea subiectului Putin. Lucrarea proaspăt apărută intitulată Putin, obsesia imperiului1, într-un an al reeditării la aceeași instituție ieșeană, Polirom, a lucrărilor Rusia, o ecuație complicată și Între Napoleon și Alexandru I. Contextul internațional al anexării Basarabiei, este o culegere de texte publicate în ultimii șaisprezece ani, în cea mai mare parte în paginile Revistei 22, prin intermediul cărora conturează un profil în mișcare al unui dictator mizând pe imaginea de „restaurator al imperiului”, dar alunecând treptat înspre aceea de „gropar” al propriului stat, după cele douăzeci de luni de pregătire a campaniei din Ucraina și după cele deja zece luni trecute de la începerea războiului și de la eșecul usturător al colosului cu picioare de lut, Armata Roșie, pe frontul ucrainean. În 8 martie 2006, Armand Goșu propunea, ca rezultat al cunoașterii aprofundate a spațiului cultural rus, pe marginea rupturii dintre Vladimir Putin și oligarhul lui Boris Elțîn, eminența cenușie a regimului anterior și omul care a girat pentru încă tânărul kaghebist pentru a prelua puterea totală la Kremlin, Boris Berezovski, un model de interpretare a transferului de putere asupra căruia Putin a intervenit cât a considerat necesar pentru a decide singur asupra propriului viitor și asupra viitorului Rusiei: „Totuși, nu doar Berezovski este miza acestui nou scandal. Kremlinul transmite un mesaj tuturor emigranților ruși, oriunde s-ar afla, să se țină departe de jocurile politice din Rusia. Putin vrea să se asigure că rămâne singurul decident major în stabilirea propriei succesiuni și că evoluții precum cele din Georgia, Ucraina sau Kîrgîzstan sunt inacceptabile pentru elita politică de la Moscova. Deci, scenariul din 1999, când Boris Elțîn l-a desemnat urmaș pe Putin, s-ar putea repeta, dar fără nici un fel de ingerință din partea foștilor și actualilor oligarhi, a presei, căreia i s-a îndesat călușul în gură, sau a organizațiilor civice. În acest fel, succesiunea lui Putin ar fi lipsită de orice intrigă, devenind o afacere de familie a serviciilor secrete, ai căror reprezentanți domină centrele de putere” (pp.16-17).
Să luăm în considerare această perspectivă raportând-o la una dintre concluziile majore ale precedentei lucrări, Rusia, o ecuație complicată2, în care Armand Goșu, provocat prin întrebări consistente și la obiect de Lucian Popescu, întărește: „cel mai complicat și sângeros exercițiu politic în Rusia a fost tocmai transferul de putere” (p.385).
Într-un asemenea cadru interpretativ, în care cercetătorul își expune proiecția ca work in progress, fără a feri rezultatele propriei perspective expuse de-a lungul timpului, ba, din contră, dovedind prin această expunere diacronică faptul că anumite puncte de vedere care au contrastat în raport cu mainstream-ul analitic au fost probate de istoria recentă – spre exemplu, după pierderea războiului din august 2008, Georgia ar putea fi marea câștigătoare odată ce pârghia rusă de control al puterii de la Tbilisi, intitulată Osetia de Sud, nu mai poate produce efecte: „În mod paradoxal, deși învinsă, Georgia președintelui Saakașvili ar putea fi, pe termen lung, marea câștigătoare a acestui război. Fără Abhazia și Osetia de Sud, pe care Parlamentul de la Tbilisi le-a declarat republici aflate sub ocupație străină, Georgia ar putea deveni o poveste de succes dacă va fi integrată în NATO și UE, creând un precedent pentru Transcaucazia și Asia Centrală ex-sovietice” (p.36) – lucrarea lui Armand Goșu se impune prin onestitatea, prin pertinența abordării, dar mai ales prin profunzimea și soliditatea constructului. Să reținem că o asemenea perspectivă era exprimată în 3 septembrie 2008, la o lună după declanșarea războiului georgian.
Exemplele analizei consistente a unui spațiu cultural (văzut în întregul angrenaj funcțional: politic, economic, social, simbolic și militar) care ar fi trebuit să fie de prim-interes în studiu – Rusia, o ecuație complicată, oferă cadrul înțelegerii faptului că România, care a avut 200 de ani graniță comună cu Rusia sau URSS, nu doar că nu are experți pe Rusia, dar a și practicat o formă de amatorism care a costat-o foarte scump de-a lungul istoriei, deși pseudoexpertiza manifestată televizual nu lipsește: „În România, la fotbal, la agricultură și la Rusia se pricepe multă lume” (p.187) – dovedesc, pe de o parte, nevoia de aplecare serioasă în cunoașterea cel puțin a narativelor rusești și a căilor prin care propaganda rusă produce efecte prin intermediul media clasice și a noilor media, odată extinzând și diversificând formele de propagandă și dezinformare ca mijloace de purtare a războiului „nonlinear” al lui Surkov sau „hibrid”, așa cum a fost interpretată doctrina Gherasimov. În prea mică măsură s-a discutat în spațiul public despre euroasianismul lui Dughin și despre formula prin care acesta se insinuează ca aniamericanism frenetic, despre lucrările lui Panarin, despre caracteristicile propagandei rusești actuale: provocarea emoțiilor foarte puternice, agresivitatea expunerii și ruperea dramatică de realitate, despre depășirea limitelor clar stabilite în timpul Războiului Rece prin hibriditatea confruntării în plan informațional și prin războiul insurecțional (meatejevoina) neasumat din zonele cu etnici ruși, folosite drept pârghii de control al puterii, dar mai ales despre ambițiile unui lider zelos în țelul său de a reconfigura ruskii mir (lumea rusă) – „un instrument de soft power, care presupunea promovarea legăturilor economice și politice cu comunitățile rusofone din fostele republici sovietice” – încercând să copieze conservatorismul țarilor Nicolae I și Alexandru al II-lea, în fapt un oportunist sângeros, produs al KGB-ului, rezultat al politicii de reformă a intelligence-ului sovietic, dar menținut în limitele celui care își dorește cu orice mijloace controlul și nu a celui care gândește cu mintea de om politic. Poate, în această expunere de lucruri pe care ar fi trebuit să le luăm în seamă măcar citind textele lui Armand Goșu publicate fie în reviste de specialitate, fie în altele destinate publicului larg, încercarea lui Putin și a celor din cercul său de putere de a falsifica istoria ar fi trebuit să ne dea serios de gândit. E de luat în calcul faptul că această falsificare se construiește cu instrumentele propagandei rusești, care poziționează Occidentul în ipostaza de a falsificator al istoriei și care delimitează Rusia, ajunsă la un nivel extrem de ridicat de agresivitate imagologică, de valorile occidentale. A se citi sau reciti, în acest caz, articolului lui N. Patrușev, „Are nevoie Rusia de valorile universale?”, dar, mai ales, interpretarea și avertismentul lui Armand Goșu pe marginea acestui subiect. „Istoria a devenit arma principală la care face apel Kremlinul abia după revenirea lui Putin la Kremlin, în 2012”, subliniază Armand Goșu (p.183), sugerând, încă din 2016, posibilele direcții de exploatare a acesteia.
Dintr-o altă perspectivă privind, analiza potențialului militar al Rusiei în orizontul anului 2018: „Recenta demonstrație de forță a SUA a arătat că influența Rusiei în Mediterana Orientală este limitată, că Washingtonul poate forma doar în câteva zile o coaliție în stare să amenințe și să anihileze prezența rusească, înainte de toate, pentru că Rusia nu-și permite să țină în Siria un contingent mai mare de militari. Ar fi prea scump. Kremlinul nu vrea să repete greșelile Uniunii Sovietice din Afganistan, mai ales astăzi, când între forțele și resursele de care dispun SUA și Rusia este o mare diferență și când Rusia e supusă unor sancțiuni internaționale tot mai drastice. […] Forța militară a Rusiei e prea mică pentru rolul pe care elita moscovită vrea să-l joace pe scena internațională. Asta s-a văzut limpede acum, în Siria, unde Putin n-a putut să împiedice sau să limiteze loviturile aeriene pe care americanii și aliații lor i le-au administrat lui Bashar al-Assad. Oricâtă ambiție ar avea, Rusia nu poate deveni o alternativă la SUA, drept centru de putere și garant de securitate în Orientul Apropiat. Cel mai înțelept lucru pe care l-ar putea face acum Kremlinul ar fi să-și recalibreze obiectivele în funcție de capacitățile reale. Inclusiv să pregătească o strategie de ieșire din conflictul din Siria (pp.219-220)” ar fi permis, la o lectură corectă a studiilor lui Armand Goșu, înțelegerea eșecului militar pe frontul ucrainean. De altfel, cercetătorul român a formulat o ipoteză identică încă din 2008, după încheierea războiului ruso-georgian, deși în presa românească spaima de colosul militar de la Răsărit continuă să se propage împreună cu narativele de la Kremlin. O lectură corectă a ecuației ruse este una în care trebuie ținut cont, pe de o parte, de scăderea tot mai drastică a instrumentarului puterii simbolice, ca formă a manifestării soft power, prin pierderea influenței Bisericii Ortodoxe de la Kremlin, dar mai ales prin scăderea influenței limbii ruse, care „pierde serios teren, nu doar în Caucazul de Sud, ci și în Asia Centrală, în favoarea limbilor engleză, turcă și chineză” (p.352). Pe de alta, trebui să nu uităm două avertismente pe care le aduce Armand Goșu în prim-plan: „Cum natura are oroare de vid, orice spațiu lăsat liber va fi imediat umplut de Rusia. În mod paradoxal, Vestul n-a învățat niciodată această lecție care i se predă de câteva secole” (p.252), respectiv: „Putinismul n-o să dispară odată cu Putin” (lansat în Rusia, o ecuație complicată). Prin prisma acestei analize diacronice, care a permis transferul analitic de pe modelul regimului autoritar electoral impus de Putin în primii ani de mandat pe modelul dictaturii pentru care se aduc justificări prin situația excepțională a conflictului din Ucraina, care a permis înțelegerea perspectivei ruskii mir și a modului în care propaganda rusă continuă să asalteze „vidul” în cunoaștere, ocupând teritorii cognitive, dar nefiind capabilă să le mențină prin expresia puterii hard, Armand Goșu oferă un tablou complex al realității din Estul imediat, fără dorința de a construi altfel decât cu bunul simț și cu instrumentarul analitic al cercetătorului. Este greu să te raportezi neutru la o temă sensibilă, dar Armand Goșu reușește să apeleze la neutralitatea epistemică atât de necesară într-o societate sensibilă la emoțiile amplificate ale media.
Note
1 Armand Goșu. (2022). Putin, obsesia imperiului. Cu ilustrații de Dan Perjovschi. Iași: Polirom. 360p.
2 Armand Goșu. [2021] (2022). Rusia, o ecuație complicată. Ediția a II-a, adăugită, cu cele mai recente texte despre războiul din Ucraina. Iași: Polirom. 464p.