Sándor Halmosi
Raiul ca toate zilele
Traducere de Francisko Kocsis
Iași, Ed. Junimea, 2019

 

 

Volumul Raiul ca toate zilele, apărut la Editura Junimea în anul 2019, cuprinde poezii selectate din mai multe apariții editoriale ale poetului maghiar Sándor Halmosi (toate tipărite la Budapesta), începând cu Napleány voltál/ Fata solara ai fost, apărut în 2002, Babérliget/ Dumbrava de lauri (2003), Mely a Salamoné/ Cea a lui Solomon (2004), Annapurna déli lejtőin/ Pe versanții sudici ai muntelui Annapurna (2006), Gileád/ Galaad (2009), Lao-ce szenvedélye/ Patima lui Lao Tze (2018), într-o traducere foarte reușită a lui Kocsis Francisko. Se poate, astfel, parcurge într-un fel sintetic o lirică a unui poet de formație matematician, dar care, paradoxal sau nu, are un fel de se exprima mai degrabă religios. Chiar și când e vorba de o „banalitate” a existenței. Banalitatea de fapt nu există, ori e surprinsă cu ironie, ori cu mirare, ori creează porți spre altceva.
Sándor Halmosi s-a născut în 1971 la Satu Mare, România, a trăit 16 ani în Germania, iar din 2006 trăiește în Ungaria, la Budapesta. A debutat în anul 2001 cu volumul A démonokkal flancoló/ Epatând cu demonii. Așa cum remarca și scriitorul George Vulturescu într-o cronică din revista Poesis (octombrie 2020) poezia lui Sándor Halmosi poate fi citită/receptată în mai multe coduri de lectură. O constantă pe care am remarcată-o este această solemnitate, uneori mascând o ironie sau o autoironie; poemele se lasă gustate încet, cu multiple trimiteri spre o simbolistică spirituală sofisticată (alternând creștinismul cu religiile orientale, spre exemplu). Mai departe, frumusețea care generează la rândul ei frumusețe apare din înșiruirea lucrurilor simple ce ne înconjoară, din micile detalii surprinse în toată splendoarea și delicatețea lor, ca de exemplu în poemul dedicat firelor de păr, nu fără tandrețe, aplecat cumva spre a omagia latura feminină a lumii (poemul are drept motto versuri ale lui Jenő Dsida, din Elegia căzutelor fire de păr): „Unde sunt femei, acolo și fire de păr/ Este păr pe cearceaf,/ Păr în baie/ Păr în gura animalelor de pluș/Păr în contre-jour,/ Păr pe podea/ Păr în supa de carne […]” – și după tot acest inventar domestic se ajunge la un crescendo: „Sunt fire de păr în Biroul Oval,/ Sunt fire de păr în Burkina Faso,/ Fire de păr la Comandamentul General al NATO […]”, pentru a încheia într-o notă meditativă și crepusculară, ambiguă: „Ca întotdeauna, pe vocea minunată a lui Sinnead O’ Connor,/ Curățenia rămâne în seama mea/ Mă gândesc la prietenii iuți tunși pe oală,/ La gângureala dulce a pruncilor cu piele trandafirie,/ La casele celulare din Majkpuszta,/ La grădinile neglijate ale castelelor,/ La teatrul lui Gödel,/ Știu ce știu./ Pornesc cu pași hotărâți,/ Mă așez în curte, sub ramurile de tamariscă/ Și sufletul mi se umple de pacea din urmă./ Și smulg și rămășițele” (p. 68). Raiul lui Sándor Halmosi poate fi zărit astfel: „Deși râsul tău ar deschide raiul,/ la un cuvânt al tău s-ar despărți apele mării”. Poemele dedicate iubirii predomină în acest volum, și cum ar putea fi altfel, dacă substanțial tot ceea ce trăim nu poate fi despărțit de iubire. Nu întâmplător, volumul se deschide cu poemul Leoaică tânără, cu trimitere spre Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea, un poet preferat al lui Sándor Halmosi din ale cărui versuri a și tradus în limba maghiară. Aici aș putea să adaug, ca o paranteză, ce am aflat dintr-o discuție cu Sándor Halmosi, anume că în limba maghiară exista două cuvinte separate pentru iubire: szerelem – iubirea între bărbat și femeie, szeretet – iubire în general (între părinte și copil, Dumnezeu și oameni, între oameni). Dar verbul e același: szeretni. Ne întâlnim pe parcursul volumului cu iubirea senzațiilor sufocante: „Îmi place bocănitul cizmelor tale,/ zăpada pufoasă în care calci./ Furtunile pe care mi le trimiți, și-mi place/ și această chinuitoare senzație de sufocare, pentru că/ vine de la tine“, meditativele constatări ale experiențelor de cuplu traumatice: „cred în acestea/ și că dorința de posesie/ și așteptările distrug totul/ dacă vrei să păstrezi ceva în viață/ trebuie să renunți la el/ trebuie să-l împarți/ pentru că totul e trecător”, iubirea pătimașă: „Acum chiar că te-aș trage pe calapod/ Ți-aș înghiți pudoarea aspră/ Ți-aș mușca gâtul/ Ceea ce ni-e la fel de caracteristic/ Mie și sălbăticiunilor ce n-au dat buzna“, ca să nu mai punem la socoteală și Codicele de Iubire, Cântarea cântărilor, care nu-i a lui Solomon și tot așa, într-o permanentă raportare la persoana iubită, dar nu într-un gest de posesie, ci într-unul de eliberare și de cunoaștere reciprocă, nu lipsită de durere și de răni.
Într-o cronică din revista România Literară, Carmelia Leonte spune următoarele, referindu-se la acest volum: „Sub imboldul spinului, blândețea se transformă uneori în brutalitate. Când își iese din matcă, Halmosi Sándor o face din spirit de prevedere, din intoleranță la eșec. El pândește momentul când îngerul poemului prinde conturul unui diavol bătrân, ba elegant îmbrăcat și cu maniere, ba frust și arogant, dar care trebuie oricum încolțit și denunțat. Pentru autorul maghiar, poezia este o problemă de conștiință, nu un joc, nu o simplă frivolitate lexicală” (România Literară, nr. 35/2020).
Eu aș spune că, dimpotrivă, pe lângă gravitatea lor, poemele lui Sándor Halmosi au un fel de a fi ludic, invită în același timp la un joc, cum ar fi acelea din seria JA, poetul distins cu premiul JA, unde inițialele „JA” se referă la un fapt concret, la poetul Jász Attila care a luat premiul József Attila. Această serie a poeziilor cu trimitere la condiția poetului actual, dar și la sine, continuă cu permutările existente în titlu (în care sunt folosite cele două inițiale): „Și o contemplă păsările/ și o contemplă îngerii/ Uneori fac schimb de locuri”. Toate aceste poeme conțin în sine un fel de întorsătură a situației care s-ar potrivi unui „sau poate nu”, adăugat la orice, în invocarea unor travesti-uri, alter-ego-uri. Cum ar fi dacă am fi în pielea altui poet, de pildă Arthur Rimbaud? Stau să mă gândesc că eu nu aș vrea să fiu în pielea multora dintre ei, dar totuși Sándor Halmosi își permite acest „exercițiu” sau experiment. De altfel multe dintre poeziile sale trimit spre o zonă manifest sau chiar didactică.
Sándor Halmosi dedică versurile sale determinării, muncii și construcției, în sensul cel mai umanist posibil, el este de partea unui bine pe care l-ar vrea clădit și care mereu se năruie, însă acest lucru nu-l descurajează: „Rămân poeziile, ulcelele/ Mișcările calde pe masă./ Cuvinte pe care le-am rostit/ Sau ar fi trebuit/ Hamurile, scărițele/ Câteva țesături uzate./ Apoi ne vom maturiza din nou” (p. 54).
Structura poemelor sale este adesea abruptă, oscilând între cele de mari dimensiuni ori compacte, cu altele minimaliste, în filigran. Paradoxal, peste acest stil postmodern vine însă limbajul elegant, mai degrabă cu termeni din poemele religioase sau romantism, lamentații, cântări, penitențe. Deloc de neobservat este și atitudinea oscilant îngăduitoare la adresa atmosferei excesiv tehnologizate în care trăim acum.