RiCo: — Când ați descoperit muzica jazz?

Marius Giura: — În timpul studenției, la Casa Studenților din Timișoara; erau săptămânal concerte organizate de Ioan Bacalete. Acolo am văzut primele concerte de jazz.

— Ați avut o anumită educație muzicală de acasă sau sunteți un simplu consumator pasionat de muzică?

— Sunt născut și școlit în Timișoara, părinții mei aveau o colecție de discuri cu muzică simfonică, pe care le-am ascultat de mic. Apoi eram obligați să participăm cu școala la concertele în matineu ale Filarmonicii din Timișoara. După primele concerte ale grupului Phoenix, am devenit, ca mulți timișoreni, un mare admirator al rock-ului. Deci pot spune că sunt un complicat consumator pasionat de muzică.

— Care au fost formațiile timișorene de jazz active înainte de 1989?

— Înainte de ‹89 erau multe formații de jazz în Timișoara: Crepuscul, Post Scriptum, Paul Weiner Group, chiar și Bega Blues Band (în ultimii ani). Era și un club de jazz important. Se repeta la Lira, la Casa Studenților, în general fiecare trupă repeta pe unde găsea loc. Se cânta la Casa Studenților, la Sala Lira, la Flora, la restaurantul Central, la restaurantul Cina și ocazional în alte locuri.

— Care este primul concert live la care ați participat ca spectator și cum v-a influențat experiența?

— Normal, pentru această zonă, primul concert live a fost cu grupul Phoenix, încă din perioada în care vocalist era Moni Bordeianu. Eram destul de mic, dar o verișoară mai mare m-a luat cu ea. Era vecină cu Nicu Covaci, și așa am avut prima experiență a unui concert live. Apoi, începând cu primele discuri LP ale acestora, s-a ajuns la o colecție zdravănă de viniluri, care crește și astăzi. Acest prim contact cu muzica rock a fost esențial pentru devenirea mea ulterioară.

— Cum ați ajuns director la Radio Analog Timișoara?

— Ajunsesem directorul unei edituri, Sedona, care avea sediul în clădirea unde urma să aibe sediul Radio Analog, și unde își avea sediul central firma Analog. În chiar primele zile, l-am întâlnit pe unul din patronii acestei firme, pe care îl cunoscusem în anii când funcționa legendara piață de discuri din Parcul Botanic. Fusesem colegi și la o fabrică mare din Timișoara, UMT. Cunoscându-mi gusturile muzicale, a venit și propunerea de a lucra la Radio Analog. Am acceptat încântat de perspectiva de a lucra la un post de radio cu asemenea format muzical. Asta se întâmpla în 1999. A fost o
perioadă frumoasă, presa era presă, un post elitist putea nu doar să supraviețuiască, ci chiar să fie lider de audiență. Pentru acei ani a fost alegerea perfectă, să ai un job în care obiectul de activitate este chiar marea ta pasiune.

— Cum ați ajuns director la Radio Guerrilla Timișoara?

— La scurt timp după ce frecvențele Radio Analog au fost vândute, a venit invitația celor din trustul Cațavencu, care la sugestia timișorenilor de la revista cu același nume mi-au făcut propunerea de a coordona acest post. Nu a fost chiar pe măsura așteptarilor mele și a colegilor mei. Era mai mult o retransmisie a programului de la București, foarte bun altfel, dar nu a fost ceva foarte creativ. Fereastra locală era în intervalul orar 6-7 dimineața, când audiența era foarte mică. Odată cu apariția în peisaj a lui Sorin Ovidiu Vântu, am plecat. La scurt timp, echipa a fost desfințată. Nu după mult timp, au apărut probleme și la București, culminând cu dispariția acestui post din eter.

— Cum considerați că ați fost un inovator în radio pe piața timișoreană?

— Novator si creativ am fost, cred eu, la Radio Analog, la Radio Europa Nova și mai ales la Radio Campus, post administrat total de mine timp de patru ani. A fost o replică actualizată la Radio Analog, în care cam aceeași echipă a muncit cu pasiune, iar postul s-a bucurat de notorietate. Criza și noile rigori ale “pieței” impuse de posturile bucureștene au dus la dispariția acestui post. A fost și despărțirea mea (încă sper că temporara) de activitatea de radio.

— Cum explicați faptul că jazz-ul a scăzut mult în popularitate la noi în țară după 1990?

— Sunt mai multe motive: plecarea din tara a multor valori; media a ignorat complet acest gen muzical; lipsind promovarea, publicul tânăr nu a mai avut contact cu acest gen muzical extrem de creativ; pervertirea gustului muzical al tinerei generații începând de prin ‘92 (în continuare și azi!) prin promovarea non-valorilor și a genurilor îndoielnice și chiar vulgare, prin posturi TV și de radio, adaptate noului “trend”. Așa s-a ajuns la generații “pro”. Cu ce li s-a servit, cu aia au crescut. S-a ajuns la o spălare pe creier greu de imaginat.

— Ce emoții ați simțit când ai aflat de decesul lui Johnny Răducanu?

— Un mare regret! Relația pe care am avut-o cu Johnny a fost una cu totul specială, aș putea scrie o carte de mare succes despre discuțiile noastre. Imaginea pe care o au cei mulți e cu totul deformată despre el. Era un om profund, preocupat de poezie și filosofie, foarte prezent în lumea artistică a Bucureștiului, până în ultima clipă. Odată cu dispariția sa și a altor muzicieni, cu plecarea definitivă a Aurei, practic s-a produs o schimbare de generație în jazz-ul românesc.

— Acum doi ani, Primăria Timișoara a organizat Jazz TM în același week-end cu evenimentul de tradiție de la Gărâna; cum ați depășit acest moment, având în vedere că Festivalul Jazz Gărâna este considerat cel mai important festival de jazz din Europa de Est?

— Acel moment m-a afectat doar prin năstrușnicia deciziei, cel puțin bizară. Nu m-a deranjat atât de mult ideea, cât faptul că ea a fost pusă în practică de oameni care nu trebuiau să marșeze la așa un demers rușinos. În rest, Gărâna nu a fost afectată.

— Am colaborat cu artiști, studenți la Conservator și unii mi-au povestit că dacă se află că ei cântă alături de formații rock în cluburi din oraș, sunt depunctați la cursuri. Se întâmplă același lucru la Timișoara, și de ce considerați că se face treaba asta?

— Nu cred că se întâmplă așa ceva la Timișoara, cel puțin nu după știința mea. Cei care decid astfel sunt niste teribiliști din vremuri trecute, anchilozați în proiecte ce și-au atins limitele.

— Cum vă raportați la lovitura de stat din 1989?

— Am avut mari speranțe, eram pe străzi, mă trânteam pe burtă, mă feream de gloanțe pe balconul casei mele, am pierdut prieteni și colegi de clasă. În 20 decembrie mă pupam cu prietenii care spuneau: “Suntem încă tineri”. Acum cam toți sunt plecați, multe speranțe s-au risipit și au lăsat loc unor regrete majore.

— Cum v-a afectat tragedia de la Colectiv?

— Am simțit o mare durere pentru dispariția acelor oameni minunați, spectatori și muzicieni. E greu de spus ce s-a întâmplat acolo, sper să aflăm vreodată. Groaznic e ceea ce s-a întâmplat după, cu spitalele, cu bâlbele sistemului medical. În acele momente eram acasă, la Timisoara, pe Facebook, și căutam să aflu dacă nu au fost acolo și fiicele mele care locuiesc în București. Din păcate, propaganda anti-rock de după, deciziile luate la Suceava, măsurile luate care au afectat cluburile, au, și vor avea, consecințe negative asupra activității concertistice.

 

Interviu realizat de
RiCo