În anii din urmă, capitala țării noastre şi-a augmentat şi diversificat oferta jazzistică, aşa cum îi stă bine unei metropole cu peste două milioane de locuitori. În acest context s’au făcut remarcate inițiativele Centrului Cultural al Municipiului Bucureşti – ARCUB. Printre ele, la loc de onoare, se situează Festivalul de Jazz (purtând numele urbei în versiune engleză). Un element decisiv pentru succesul acestuia a constat în numirea câte unui muzician de specialitate în postul de director artistic, pe un mandat de trei ani. După reuşita pianistului Lucian Ban în această postură, a venit rândul cunoscutei vocaliste Teodora Enache să ne convingă de abilitățile ei manageriale. Din câte am constatat la fața locului, a făcut-o la modul edificator, în consens cu propriile-i convingeri, exprimate în preambulul pe care l-a semnat în frumosul caiet-program al festivalului: „Jazzul este o artă ce are la bază spontaneitatea, cunoaşterea, bucuria şi creativitatea. Jazzul este şi o mare oportunitate, atât pentru cei care creează, cât şi pentru cei care o iubesc şi o consumă, o oportunitate de a înțelege unitatea. Indiferent de barierele culturale, geografice, politice sau religioase, jazzul uneşte sufletele într’un mod rafinat şi creativ.”
Un aspect specific acestui eveniment îl constituie dublarea concertelor propriu-zise, programate la loc de onoare − în Piața George Enescu −, printr’o serie de manifestări adiacente, desfăşurate în modernul şi elegantul sediu nou al ARCUB, situat în Hanul Gabroveni. Merită să parcurgem, chiar şi fugitiv, ofertanta listă a celor petrecute aci: conferința jazzologului francez Michel Antonelli, referitoare la rolul major al publicației Jazz Hot în spațiul cultural francofon, dar şi în istoria acestui gen muzical, începând din anul 1935 şi până azi (când, din păcate, apare doar în format electronic). Expoziția de fotografii artistice ale lui Tibor Jakab, pe tema raporturilor erotiza(n)te dintre corpul feminin şi instrumentele muzicale. Prelegerea jazzologului Florian Lungu despre Johnny Răducanu, semnificativ intitulată O viață pentru jazz. Vizionarea filmului american Low Down, inspirat regizorului american Jeff Preiss de biografia pianistului Joe Albany, un pionier al stilului bebop. Interesantele ateliere de creație susținute, seccesiv, de către Dan Ionescu/ghitară & David Restivo/pian, pianistul şi jazzologul Kenny Werner şi, în fine, Mino Cinelu/percuție & Teodosii Spassov/caval.
O inițiativă salutară este aceea de a dedica o întreagă reuniune (singulară în peisajul nostru festivalier!) producțiilor editoriale şi discografice apărute în spațiul cultural român de la precedenta ediție şi până acum. Teodora Enache mi-a făcut onoarea de a mă invita să moderez acest atât de necesar colocviu. Eu am insistat să îl cheme alături de mine şi pe Doru Ionescu − incredibilul salvator al memoriei noastre muzicale de pe benzile magnetice şi filmele din anii totalitarismului. În plus, Doru a publicat recent, la editura Casa de pariuri literare, un volum-interviu cu Florian Lungu − intitulat, cum altfel?, Moşu (după binecunoscuta poreclă a celui mai titrat realizator de emisiuni de jazz din România). Toți cei de față (inclusiv Mirel Vladu, pe care nu-l mai văzusem de un sfert de secol) s’au bucurat de participarea, în persoană, a protagonistului cărții la colocviul nostru. El a răspuns, cu binecunoscuta-i prezență de spirit, întrebărilor venite din partea unui public avizat şi empatic. Ideea lui Doru Ionescu de a edita, în paralel cu cartea, un album cuprinzând compoziții semnate de Lungu prin ani mi-a oferit posibilitatea să ilustrez şi sonor activitatea acestuia. Discul se cheamă Sono-portret şi cuprinde câteva nestemate, printre care Linii şi puncte (interpretată de formația Ramon Tavernier), Trifoiul cu cinci foi (cu grupul pianistului Marius Popp, din perioada sa „electrică” − prima jumătate a anilor 1970), Cercuri (cu Vocal Jazz Quartet & Cvintetul Radu Ghizăşan − ambele din Sibiu, înregistrare din 1974), sau fascinanta orchestrație a lui Richard Oschanitzky pentru piesa S’a înserat, cântată de Aura Urziceanu în 1969. La reuniune au venit reprezentanții câtorva case de discuri, edituri, publicații, ce continuă tendința benefică a ultimilor ani: un sensibil progres în editarea de discuri de jazz sub sigle autohtone şi de lucrări cu tematică jazzologică în limba română. Fără pretenția unei abordări exhaustive, am relevat câteva reuşite ale jazzmenilor noştri pe suport audio & video, precum şi apariții notabile din sfera memorialisticii şi comentariilor critice de specialitate. Ca demonstrație de obiectivitate, nu am acordat o atenție părtinitoare unor proiecte editorial-discografice în care fusesem implicat personal (cum ar fi prefața scrisă pentru volumul Adrianei Cârcu inspirat din fenomenul Gărâna, apărut la editura Brumar, liner-notes-urile pentru noul album pe suport de vinil al formației Bega Blues Band, sau eseul inclus în masivul volum Bucuria sunetelor editat de Radu Lupaşcu); din contra, am înfățişat publicului şi două cărți editate în cursul ultimului an de către Alexandru Şipa. Aş zice că, sub egida ARCUB (directoare Mihaela Păun) şi a directoarei artistice Teodora Enache, toți participanții au trăit astfel două ore de concordie şi de reflexie colectivă, fenomen rarisim în contextul vieții noastre jazzistice. Însă nu puteam trece cu vederea nici pierderile grave suferite de comunitatea jazzistică română în 2016. Ca atare, am evocat amintirea luminoasă lăsată nouă de către compozitorul Adrian Enescu, precum şi de importanții promotori de jazz clujeni, recent plecați dintre noi: Iosif Viehmann (91 de ani), Dr. Ion Pity Vintilă (80 de ani) şi Dr. Mircea Cazacu (70 de ani).
Demnă de apreciat este preocuparea festivalului pentru promovarea unor remarcabili muzicieni de jazz români din diaspora, precum şi a tinerilor interpreți autohtoni ce-şi asumă dificultățile implicate de cultivarea acestui gen în patria noastră. Astfel, publicul a avut posibilitatea de a-l revedea, după foarte mulți ani, pe ghitaristul Dan Ionescu − personalitate demult intrată în istoria jazzului român, dar despre care nu mai ştiam prea multe după mutarea sa de la Timişoara în Canada. Pe lângă recitalul în aer liber al cvartetului său (dificil de urmărit, datorită ploii şi frigului din respectiva seară), Dan Ionescu a susținut un util atelier de ghitară, unde s’a distins, de asemenea, pianistul David Restivo.
Cântăreața şi compozitoarea Elena Mîndru continuă să ne ofere frumoase surprize. De data asta, ea a reuşit să apară pe scenă în compania unei tinere şi competente orchestre din Finlanda. E vorba despre Jyvaskyla Big Band, avându-l la pian pe pianistul Tuomas Turunen. În cadrul reuniunii matinale descrise mai sus, Elena Mindru şi-a revelat încă o fațetă a multiplelor ei talente: aceea de producător de discuri, sub sigla EM Records. În paralel, cariera scandinavă a artistei se află în plin avânt. Dar − pentru respectarea adevărului istoric − să nu uităm că descoperirea şi orientarea ei înspre jazz i se datorează infatigabilului cultivator de june talente Ștefan Vannai, cel care în 1983 fondase ansamblul Gaio al elevilor clujeni, devenit în actualul secol Big Band-ul Academiei de Muzică din Cluj. Notabilă este implicarea Elenei în promovarea grupului Bega Blues Band, al cărui recent album fu editat şi în versiune pe vinil la casa EM Records. Sextetul timişorean şi-a interpretat muzica, pe scena de lângă Ateneu, în componența deja consolidată: Johnny Bota/bas, Lucian Nagy/ancii, Maria Chiorean/vocal, Mircea Bunea/ghitară, Toni Kuhn/keyboards, Lică Dolga/baterie.
Ca suporter al „douămiiştilor” jazzului bucureştean, m’a bucurat să-i văd incluşi în program pe membrii cvintetului Jazz Syndicate − Cătălin Milea/sax, Sebastian Burneci/trompetă, Petrică Andrei/pian, Adrian Flautistu/bas, Laurențiu Zmău/baterie − cu un tribut adus lui Charlie Parker şi Dizzy Gillespie. Unii dintre ei apăruseră (cu remarcabile contribuții, chiar solistice) şi ca „întăriri” pentru antemenționatului big band finlandez. Dacă în deschiderea festivalului cântase formația Azara, condusă de talentatul keyboardist din zona Secuimii Peter Sarosi, în seara finală a fost programat un adevărat sextet de forță, condus de reedsman-ul nostru numărul unu, Nicolas Simion, reunind reprezentanți de seamă pe plan internațional ai respectivelor instrumente: Piotr Wojtasik/trompetă, Mike Roelofs/pian, Sorin Romanescu/ghitară, Chris Dahlgren/contrabas, Kruno Levacic/baterie.
Deja binecunoscut publicului român, notoriul percuționistul indian Trilok Gurtu a venit la Bucureşti cu cvartetul propriu, pe care îl prezentasem şi la Chişinău, la una dintre edițiile recente ale Festivalului Ethno Jazz (organizat de Anatol Ştefăneț; apropo: formația Trigon, fondată şi condusă de acest extraordinar mânuitor al violei, ar merita un loc de onoare în viitoarele ediții girate de Teodora Enache).
Pe când evoluția Lisei Simone nu părea să aibă în comun cu marele jazz altceva decât numele moştenit de cântăreață din partea mamei sale, Nina Simone, în schimb Trio-ul Second Meeting a întrunit sufragii unanime, atât din partea cunoscătorilor, cât şi ale foarte numerosului public. Basistul Decebal Bădilă, pianistul Petrică Andrei şi bateristul Vlad Popescu au realizat o muzică jovială, comunicativă, şi totodată profundă. Cei trei se desfăşoară cu lejeritate pe diverse paliere stilistice, menținând permanent o stare de creativitate colectivă demnă de admirat. E de sperat ca, pe viitor, trio-ul să nu se reunească doar sporadic, ci sistematic, pentru că reprezintă într’adevăr o valoare de referință a jazzului originar din România. Şi, tot legat de onomastică: ar fi recomandabil ca excelentul pianist Andrei să renunțe la versiunea diminutivată a prenumelui său, astfel încât − pentru justa sa receptare în străinătate − să evite ambiguitățile de gen.
Un segment de originalitate au adus în festival Mino Cinelu/percuție & Teodosii Spassov/caval: surprinzătoare aliaje/discordanțe între tipare ritmice asimetrice (de sorginte balcanic-bulgară) cu exuberantele policromii percusive afro-caraibeene. Ambii muzicieni extrag maximum de efecte posibile din instrumentele (prin propria lor natură extravagante) pe care le-au introdus, în bună măsură, ei înşişi în jazz. Poate că prezența unui basist ar fi dat o mai mare coerență întregului, dar acest gen de muzică îşi asumă riscuri şi provocări ce se pot lejer transforma în stimulente.
Am aşteptat cu mult interes recitalul Trio-ului Kenny Werner, mai ales că avusesem privilegiul de a asista la prelegerea oferită la Hanul Gabroveni de către liderul grupului. Să nu uităm că dl. Werner nu e doar un apreciat pianist de jazz, ci şi un teoretician-filosof al artei interpretative. Volumul său Effortless Mastery (tradus în română sub titlul complet Măiestrie fără efort. Eliberarea maestrului muzician lăuntric) este actualmente o referință bibliografică utilizată pe scară largă în învățământul jazzistic de pe glob. Ediția română a cărții o primisem de la Toni Kuhn − sufletistul jazzman şi cugetător bănățean − şi am utilizat-o eu însumi la Cursul de Estetica Jazzului de la Academia de Muzică din Cluj, sau la cel de imaginar muzical de la Facultatea de Litere din aceeaşi urbe. Ideea centrală cultivată de Werner este că, în cazul muzicii improvizatorice, măiestria înseamnă capacitatea de a realiza acțiuni complexe fără a implica factorul rațional. Citat din prelegere: ”The great music comes from NOT thinking”. Ceea ce ne separă, afirmă Werner, sunt gândurile. Ca atare, improvizația se cuvine a fi abordată în conformitate cu străvechiul principiu spiritual al detaşării: ”You have to bypass your mind”. Dar, cum muzica e mult mai elocventă decât teoriile, Kenny Werner avu inspirația de a o invita chiar pe Teodora Enache să cânte o piesă acompaniată la pian de câtre dânsul. Am ascultat, astfel, o frumoasă versiune a arhicunoscutului Body and Soul, impregnat de aportul de prospețime emoțională al fiecăruia dintre cei doi complici în această acțiune de redescoperire − nu doar a unei teme-standard, cât şi a propriului sine. Aş zice că şi piesele interpretate în concert de Werner împreună cu contrabasistul Johannes Weidenmueller şi cu bulversantul baterist Ari Hoenig au dat consistență materială teoriilor sale. Trio-ul ne-a încântat cu un program quasi-improvizat, care − în buna tradiție a jazzului adevărat − producea efecte memorabile asupra auditorilor.
Pentru mine, reuşita unui festival de jazz se măsoară şi prin experiențele (inter-)umane pe care le facilitează. Menționez doar câteva dintre cele trăite la Bucureşti în septembrie 2016: vizita în micul empireu domestic al jazzului, pe care şi l-au creat în propria casă Florian & Carmen Lungu; reîntâlniri cu arhitectul şi jazzmanul Lucian Păiş, diplomații Valeriu Turea (la Ambasada Rep. Moldova) şi Jose Soares (la Ambasada Braziliei), teleastul Cătălin Ştefănescu (în postura de prezentator al Bucharest Jazz Festivalului), ex-adjuncta mea de la ICR Lisabona Anca Doina Milu-Vaidesegan, jazzofilii Cristina Lambru, Răzvan Andreescu, familia de arhitecți Mihat, echipa organizatoare de la ARCUB ş.a.m.d. În plus, Providența m’a ajutat să scap sănătos şi dintr’un cutremur nocturn destul de amenințător (5,3 grade). Cu doar două săptămâni în prealabil, plecasem din Bogota la timp spre a nu resimți cutremurul de 6 grade ce a afectat Columbia. Tot în capitala acelei țări, un om care vindea amulete mi-a dăruit una (evident, în culorile naționale comune ale României şi Columbiei), în timp ce rostea fraza: „Caballero, pe o lume ca asta numai Domnul cel Sfânt ne mai poate salva”. Just, mi-am zis, şi adeseori o face prin intermediul jazzului.