Consiliul
Județean Cluj
Puncte de echilibru: Mircea Tiberian/Chris Dahlgren/ John Betsch – Both Sides of the River (Societatea de concerte Bistrița, 2016)
Celebra maximă a filmelor cu Spiderman, „with great power comes great responsibility”, pare a fi, pentru Mircea Tiberian, ideea pe care s-a clădit cel mai recent album al său, Both Sides of the River. După cum menționează şi pianistul în cele câteva cuvinte ce apar pe prima copertă interioară a discului, libertatea pe care o oferă genul muzicii improvizate a fost de multe ori prost înțeleasă, sau, dacă nu, măcar prost folosită. Pus față în față cu o serie practic nelimitată de posibilități, artistul trebuie să fie capabil să articuleze un produs coerent şi nu să apeleze la o serie de artificii şi excentricități care, până la urmă, nu fac decât să ducă în derizoriu practica muzicii improvizate.
Pornind de la acest crez, Mircea Tiberian expune în Both Sides of the River propria sa versiune de „responsabilitate” creatoare. Alături de doi vechi colaboratori, Chris Dahlgren la contrabas şi John Betsch la tobe, pianistul propune o serie de şapte momente muzicale, total sau aproape total improvizate. Inițiativa aceasta nu e una singulară: Tiberian e unul dintre puținii, dar consistenții muzicieni români care s-au avântat, cu regularitate de-a lungul anilor, în apele învolburate ale improvizațiilor spontane. Tot în aceeaşi formulă instrumentală a apărut şi albumul Ulysses (2007) sau, cu Maurice de Martin la tobe, Intelligence is all around (2010).
Componențele camerale, de trei sau patru instrumente, au fost, până acum, cele alese de Tiberian pentru cele mai îndrăznețe explorări sonore ale sale. Cu fiecare din aceste ocazii, rezultatul s-a dovedit a fi surprinzător prin neprevăzut şi subtilitate, fără a păcătui prin excesivitate sau prin recursul la artificii gratuite. Un rezultat similar apare şi pe Both Sides of the River; dacă ar fi să plecăm de la titlul albumului, am putea spune că muzica inclusă aici se străduieşte să mențină în echilibru două laturi spre care poate evolua discursul muzical contemporan: fie spre experiment, abstractizare şi izolare într-un grup restrâns de ascultători, fie spre accesibilitate, simplificare şi deschidere către grupe tot mai largi de public. Între aceste două posibilități, albumul de față încearcă să demonstreze că produsele artistice ce au la bază experimentul nu trebuie să fie neapărat ermetice ca sens şi semnificație, că ele pot fi, aşadar, accesibile, fără ca prin asta să-şi piardă din consistență.
Acest tip de abordare, caracteristic pentru proiectele muzicale ale lui Mircea Tiberian, are însă, în unele momente de pe Both Sides of the River, şi rezultate mai puțin reuşite. Ferindu-se de cantonarea într-o zonă experimentală, libertatea improvizației este dirijată spre teritorii mai sigure, cei trei muzicieni vrând parcă să dovedească că jazzul free poate da naştere şi unor momente ce pot fi asimilate mai cu uşurință unor sonorități convenționale. Însă în aceste situații (a treia piesă, de exemplu, cea care dă şi numele albumului) muzica pare că se învârte în cerc, fiind lipsită atât de îndrăznelile free-ului, cât şi de rigorile structurale ale unor stiluri mai zgârcite în libertăți decât improvizațiile colective practicate pe acest disc. Din fericire, asemenea momente nu sunt frecvente. Cele mai captivante piese sunt şi cele de o durată mai scurtă, extensia temporală redusă facilitând probabil concentrarea ideilor creatoare: Stretto, cu a sa captivantă interacțiune între muzicieni şi cu densele, dar sulpele, linii melodice ale pianului, sau So simple, cu al său aer de baladă pop, inspirat inserată în sonoritățile mult mai „dure” ale albumului. Se remarcă, deasemeni, prin umor şi vioiciune, temele propuse de contrabasistul Chris Dahlgren, Stretto şi Tuscarora. Nu sunt mai puțin interesante nici The crossing, cu un subtil balans ritmic şi melodic (unde Tiberian reuşeşte, spre final, să transforme pianul său în doi actanți diferiți ce se completează reciproc) sau Never been to Alabama, evocativă, cu tuşe bluesy.
Calitatea ansamblului este aici esențială: comunicarea fără rest dintre cei trei muzicieni este, poate, factorul esențial în configurarea produsului final. Fluiditatea melodică a lui Mircea Tiberian este completată de cea ritmică a lui John Betsch, acesta din urmă reuşind parcă să învăluie şi să conducă întreaga desfăşurare sonoră prin ritmica sa incisivă şi mereu surprinzătoare. Privit în ansamblu, albumul este unitar, cei trei muzicieni folosind cu consecvență acelaşi tip de exprimare. Pe de altă parte, acest avantaj nu-l salvează de o anumită liniaritate căci, deşi imaginativă, muzica trio-ului lasă senzația, pe unele pasaje, unui registru fix de soluții. Lipsesc aici contrastele mai pronunțate sau acumulările de tensiune (cu excepția creşterii treptate a densității din Passacaglia), elemente ce ar fi putut da un contur mai pregnant întregului traseu artistic. Ar fi însă o greşeală să judecăm albumul de față doar după lipsa unor elemente ce țin mai degrabă de construcția suprafeței exterioare a discursului (şi care de multe ori pot fi doar nişte simple ornamente); Both Sides of the River are multe de oferit, dar pentru asta ascultătorul trebuie să depăşească suprafața exterioară şi să descopere luxurianța unui interior în care bătăi, note şi accente sunt mereu dispuse în cele mai variate ipostaze.