George G. Asztalos
Liber poezionist
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2018

 

 

Cel mai recent volum de poezie al lui George G. Asztalos, Liber poezionist, are drept ilustrație a copertei o prelucrare după o pictură a lui Jean-Léon Gérôme (1824-1904), ce-l înfățișează pe Diogene, în celebrul butoi, înconjurat de câini. Jean-Léon Gérôme a fost în vremea sa un reprezentant al academismului, în timp ce poetul George G. Asztalos este reprezentantul unui stil, neaoș, dezinhibat, împănat cu tot felul de jocuri spontane de cuvinte, așa de altfel s-ar fi presupus a fi toți militanții pentru libertate de-a lungul timpului, o libertate cumva în afara ordinii societății, în afara canoanelor, în afara regulilor.
Definit de Al. Cistelecan drept „ultimul – și singurul – avangardist mureșean”, autor de „piruete sintactice”, conform expresiei lui Felix Nicolau, George G. Asztalos își continuă linia „liber poezionistă”, pornită de la cartea sa de debut, Zoon poetikon (2009), publicând mai multe volume, până la cel actual, intitulat chiar așa Liber poezionist – cu aerul unui manifest – evident, neglijent într-un stil boem, presărat pe alocuri cu expresii amare, alteori cu îndemnuri sfătoase, interjecții, exclamații sau chiar adresări directe unor interlocutori cititori. Acest stil oral este avantajos, întrucât lejeritatea scrierii asigură ușurința lecturii. Prin poeziile sale, George G. Asztalos se opune ermetizării, prelucrării, și aduce cu sine o libertate stilistică exuberantă, optimistă se poate spune. Asemenea lui Diogene înconjurat de câini, poetul lipsit total de alt confort împărtășește din experiențele sale, pornind de la premisa transcendentalității poeziei. Cartea de față cuprinde două secțiuni: Poeme de dincolo și De dincolo de dragoste. Acest dincolo e, într-un sens cât se poate de concret, străinătatea, acel teritoriu al promisiunilor, unde se muncește din greu, „visul european” al esticului, cetățean de mâna a doua în Europa – „încerc să-mi șterg ochelarii de pe praful șantierului/ cu dosul mânecii/ să vă scriu din țara cu laptele și mierea muncii pe rupte” (p. 47), dar dincolo nu se oprește aici, ci merge Dincolo de dragoste. Biografia lui George G. Asztalos, cu periplurile sale muncitorești, se îmbină astfel cu căutarea unor răspunsuri. Greutățile și deznădejdea străinătății transpar în poezii cu titluri semnificative: zbor deasupra unui cuib de cruci, arbeit macht frei, cine muncește nu are timp să câștige, toți sunt din Europa, în afară de indieni și arabi. Afară cu ei!, e dur să fii sirian și un huzur să ștergi Europa la cur, dispărut la furat. Mahalaua Europei la apelul de seară ș.a.m.d. Versurile, melodioase și sclipitoare prin adăugarea a tot felul de citate latinești, hituri la modă, argou, slogane totalitare, conțin un amestec cât se poate de pitoresc și de expresiv, o realitate dureroasă a Europei de azi unde se practică un dublu standard, o prăpastie fără fund, unde speranțele pier pe rând, salvate fiind în ultimă instanță doar printr-o conservare a unui veșnic spirit umanitar individual, printr-o situare în afară. Europa devine astfel o plantație enormă, unde sclavii muncesc pe rupte, într-un fel similar timpurilor străvechi: „măi omule mă uit la esticii ăștia cum se întorc/ prăfuit-oropsiți de la munca lor euro-atlantică/ și mă întreb care-i treaba, unde au greșit?/ io cred că s-au născut într-un loc total nefavorabil/ unghiul de aplecare la ghișeele lor/ e chiar și azi un brand internațional/ omul nici nu concepe viața/ fără ungere la scurgere/ fără nervi și politică de rahat” (născut într-un loc nefavorabil și fericit într-un timp eronat, p. 54).
În Liber poezionist, dragostea e teoretizată mai mult decât concretizată în detalii care să contureze o poveste anume. Pentru poet, femeia devine o „contempoRană”, imaginea mai degrabă a unei dezamăgiri. Cumva, George G. Asztalos a căutat toată viața iubirea legat la ochi, dând din mâini, pe întuneric. Citez un fragment savuros din poemul the happy side of getting the fuck crazy: „e simplu femeile și-o caută/ și bărbații le-o mai scapă/ am exact în minte faza în care/ Bukovski își plesnește iubita într-un/ rar moment de luciditate inspirată/ și cred că n-a scris nimic mai adevărat/ ca asta/ niciodată/ de eram acolo îi aruncam pe geam pe amândoi/ ca ăia care-și aruncă vesela tristă a dragostei/ și a fragilității/ în stradă/ ca pe o jucărie stricată/ scheunată razna în cucuruz/ cu bateriile duse” (p. 128).
Un aspect vizibil în ceea ce scrie George G. Asztalos este prezența constantă a câinelui, ca motiv. Am remarcat-o în volumul mi se ulise (Editura Grinta, 2016), unde prima poezie ce deschide reprezentația lirică se numește Zăpada roșie și asociază uciderea câinilor cu pierderea inocenței copilăriei, și se continuă apoi în volumul de față cu homo este canis merda (p. 93): „să fiu al mumei pădurii în tramvai vere/ dar mi se pare de mare fel că patrupezii/ numiți și câini la modul nefericit/ pot să marcheze cu o duioasă schizofrenezie/ trecerea lor prin lumea bipezilor/ bunul simț nu se măsoară în lătrături înghițite/ și nici măcar în guduriciul care ne crește/ pipota de stăpâni peste regnuri/ respectul și încrederea sunt adevărate lecții/ de bun simț/ despre ce ne vede bucuria în ochii unui câine/ numai memoria bunului simț trece și rămâne dincolo/ în infrarealitatea inteligibil sensibilă/al umanității/ în rest suntem la vie en gross vere/ de la Constantinopol la Hiroșima/ e tot o lătrătură beteagă/î n care bipezii se duc anonimi grămadă/ să-i scarpine de pureci moartea”.