Ciprianele Mici, e limpede, deși de-o vreme locuiau la oraș, tot sâmbure de Fete ale Pădurii purtau. Urbanul le sleia, le otrăvea lent. Ceva din ele vibra la pulsul naturii, la mersul lunii pe cer și al păstrăvului în ape vijelioase, de munte. Chiar și al pârâtului pește ce se agăța de copaci, păstrăvul de fag. Acel ceva tresărea îndată ce era vorba despre o hotărâre specială, ca acum. Se înaripau și porneau să cutreiere plaiurile. Puteri sporite chiar aveau și se pare că le veneau pur și simplu de la numele ce-l purtau.
Sfântul Ciprian, patronul lor, chiar patronimic, din moment ce tatăl nu li se cunoștea și nu se vorbea o iotă despre el, nu i se amintea vreun nume, altul, sfântul deci fusese vrăjitor vestit înainte de a deveni creștin. Își dublase puterile dară, să zicem simplist. Lucru deplin știut și amintit. Și, iată, energii stranii, unde și vibrații, le făceau să nu stea o clipă pe gânduri. Gata erau să scociorască scorbură după scorbură, până și mușuroaie de soboli, să urnească bolovani și stânci, să… și să…, numai și numai să afle acel ceaslov de la începutul Timpului, care ar fi putut fi de folos micuței Cipriane, Căpriana. Nici gând să le poată opri ceva. Nici faptul că se despărțiră una de alta, să poată cuprinde mai pe larg dealuri și văi.
Până acum nu fuseseră singure niciodată însă. Așa că, în glumă, dar și ferm convinse în ascuns, și-au făcut schimb de eșarfe, marame, baticuri sau batistuțe. Pe care, privindu-le când și când, puteau citi semne despre cum îi mergea celeilalte, asemenea fraților de cruce. Niciuna nu și-ar fi dorit să-i fie dat să vadă vreo picătură de sânge, ce-ar fi putut apărea cumva, oarecând, dar o pândeau ades în chipul pânzăturii, – este?, nu este? – să poată sări în ajutor la nevoie.
Telefoanele și le lăsaseră firește în locul cu asfalt, de unde urcaseră spre păduri. Precum și teama sau nevolnicia. Atunci când porniseră pe bicicletele lor de munte… Iar Cipriana Miezurie adăsta. Cu mâinile, palmele, strânse-n pumni, sprijinind obrajii. Acolo, la marginea râpei. O aștepta pe cerboaică. S-o ducă în locul unde se va fi aflat Cipriana Mare. Și unde, desigur, își va fi încropit vreo gospodărie, s-o poată crește pe prunca adusă de barză. Își închipuia – și asta pe bună dreptate – că, deși barza dispăruse de mult în înalt, fâlfâitul ei, nevăzut, încă se simțea în aer. Ca o respirație din adânc suflată spre cer. Sau invers, dinspre boltă, pogorâtă peste întreg muntele. Va fi fost aripa Babei? Credea că cerboaica stă să apară și, deși bătea din picior, nu se zărea defel. În schimb, din prăpastia aceea, căreia nici nu i se ghicea sfârșitul, fundul, darmite să se fi zărit, de acolo, urca o neliniște rece, de gheață, ce-ți zburlea părul. Îl ridica ușor și pe cel de pe ceafă și brațe, ca un frig ascuțit. Urca răceala stranie, te împietrea, te înțepenea, și de te-ai fi ridicat, ai fi văzut că umbli ca un copac. Ne maleabil. Fără moliciunea de om.
De parc-ar fi fost hăul pomenit în Biblie lui Lazăr cel bogat, care, pierind, ajunsese în Locuința morților, de unde striga și cerea îndurare, spre Avraam și Lazăr cel sărac. „Între noi și voi este o prăpastie mare, așa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată”. Astfel a sunat răspunsul. Și Cipriana Mijlocie se cutremură amintindu-și…
Iar Cipriana Mare chiar da. Asta făcea de acum, cele menite ei. Habar nu mai avea de vechea ei fire, și-o uitase, și-o îngropase, zburase, nu fusese… Răutate? Aș. Acum bucătărea la plită, croia și cosea hăinuțe mici și, mai ales, îngrijea, scălda, hrănea, alinta, înfășa și desfășa, purta-n brațe și legăna prunculița adusă de barză… Pe deasupra, plivea și stropea cele câteva brazde rostuite în margine de pădure, ducea mâncare la cotețele ticluite de Zgrumbir, cel zis și Lăcustaru, pentru pricăjitul de purcel, trei găini, o curcă și-o cloșcă încă pe ouă. Își descurca zăpăuca de capră cu cei doi iezi ai ei, de prin tufe și tufișuri. Vacă de lapte nu putea ține acolo, clar. E de mirare că-n acel moment fusese răpusă și dormea adânc cu mâna pe leagănul copilei? Părea lovită cu leuca, fermecată, răzbită de boala somnului.
Bebelușa, Cipriana Măruntă, Căpriana, scotea un degețel prin zăbrelele de la pătuc și și-l încurca ușor în părul femeii, răsucindu-l, apoi îl retrăgea, și-l lingea și sugea, plescăia, și repeta acțiunea, rotind în sens invers șuvițele. Nici gând s-o trezească însă. Părea fermecată, da, lovită cu leuca, e nevoie să repetăm. Dar unde se afla Zgrumbir, de nu i se simțea prezența în bătătură? Ei bine, după ce tocmise pătuțul, un leagăn și căluțul de lemn, un cărucior și un premergător, tăiase lemne din belșug, înzdrăvenise gardul și se pregătea de coasă, atunci, au apărut frații săi mai mici. Să le zicem Zgrumbireii. Și ei lucraseră în străinătate, după cum era rostul acum de a face parale și moda vremurilor. Dar erau de mult întorși acasă, în sat.
Cărau la spinare saci cu mere putregăite, căzute prin livezi, așternute covor după o furtună cumplită. Voiau să hrănească în pădure fiare făloase, urși, și să momească mai spre adânc de codru o mamă cu doi pui. Aflaseră că vânătorii își frecau mâinile mulțumiți. Își lustruiau puștile. Tare-i mai încânta să doboare animale, să le ia viețile libere, de sălbăticiune, să le considere trofeele lor personale… Oficialii și ei erau încântați. Permisele costau mult, în lei, dolărei sau euroi, cum ziceau gură cască. Turiști zănatici, confuzi, orășeni de, se împiedicaseră de urși. Cu sfârșit trist… Se dovedea că-n ograda idilică, pastorală, bucolică, aproape eternă, atemporală, fără panouri solare, generatoare, conducte de gaz, video player, aspirator și televizor, net pe ordinator, frigider sau boiler, mașini de spălat care rufe, care vase, de uscat sau de tricotat, fără automobil la poartă, nici măcar un ATV sau un biet cal pentru cărat poveri, acolo dar, era neapărat nevoie de ceva anume. De-o babysitter… Na!
Și a apărut, ca din cer: Cerboaica. Baba să fi fost de vină? Și-și aduse și ajutoare mai mititele cerboaica, două-trei ciute zburdalnice, să-i țină de urât Căprianei noastre. Numai că, în clipa de față, dormeau cu toatele ca lovite de blestem de ursitoare. Ca-n „Frumoasa din pădurea adormită”. Ursită, ursitoare, ursoaică – să se fi gândit la asta Zgrumbir? Doar avea pruncă de-acum în bătătură.
Din nimic, deodată, în liniștea din aer, fără pic de adieri, se porni să țiuie în surdină, prelung, un sunet straniu: Eiiiiiiiiiiiiiiii….. Ca un semnal sonor. Ce semnala oare? Frunzele nu mișcau, firul de iarbă nu creștea, lăcustele nu mai săreau. Încremenire. Doar mititica din pătuț, Căpriana, vioaie foc, se săltă brusc și, pe geamul larg deschis, ca dusă de vânt, pluti și poposi afară, într-un… brad trăsnit. Eiiiiiiiiiiiiiiiiii…. Copac pe care, ciudat, nu se știe de ce nu-l doborâseră jos, doar era aproape carbonizat. Poate unde mai rămase în el o creangă vie, verde. Una singură, dar cu ace mătăsoase, moi, nu înțepătoare, precum ale celorlalte conifere.
Bebelușa năstrușnică, ajunsă pe acea creangă, se foia și se străduia să stea în poponeț, ca oamenii. Dar nu venise vremea aceea, momentul potrivit pentru asta, așa că se tot prăvălea, aluneca și se agăța iar. Pufnea, icnea, țipa ciudoasă și bătea din piciorușe, căzută mereu pe spate. Bătea din picioare în aer, în gol, iute, iute, morișcă. De parcă făcea bicicleta. Din când în când, ostenită, se oprea și gângurea rugător spre cer. Turturele de erau, s-ar fi bulucit în jur. Așa sus la munte însă nu s*e aflau, doar doi huhurezi, știuți ca insomniaci, izbândiră să i se așeze în preajmă. S-au pus s-o sprijine, s-o împingă, s-o facă să stea cum își dorea… Greu. Ramura, în sfârșit, s-a îndurat și s-a răsucit în jurul ei. A cuprins-o, i-a făcut reazem, și a dat trupșorului ei rezistență și… atitudine. Părea așezată acum pe tron, o mică regină. Așa că, liniștită, chiar mândră, n-a mai dat nervos din picioarele ei afurisit de drăgălașe, ci a privit în jur, de sus. Și a bătut din palme. Scurt, sec. Gest de lider, ce-și cheamă supușii la ordine.
Țiuitul își schimbă direcția și… Eiiiiiiiiiiiiii răsună mult mai îndepărtat, mai înfundat, mai chemător. Bolta pădurii părea a se răsuci, a crea un gol, un fel de tunel, prin care, uite, tocmai prindea a răsări mulțime de… bebeluși. Veneau buluc, se prăvăleau caraghios care pe unde. Păreau a se ști dinainte, că-și dădeau ghionturi amicale. Chiuiau. Și chiar de nu se știau, se îngăduiau cu mare amiciție acei prunci. De ar fi fost adulți, sigur nu, nu s-ar fi petrecut așa ceva. Foială de nedescris. Mai cu seamă în jurul unuia ce țopăia în jurul său. Făcea tumbe, scotea un soi de bâzâit și se strofoca precum un gândăcel, un bondar, ce va să iasă din crisalida lui.
Uuuuf! Gata. S-a extras din pampers. Și a slobozit un mare și lung pârț, eliberator, în hohotele de râs ale celorlalți. Hotărât, nimeni, niciodată, n-ar fi putut vedea un prunc mai fericit. Dintre ceilalți bebeluși, mulți băieței, cu puțicile-n vânt, ce păreau ardeiuți din cei iuți, doar că nu atât de roșii, unii și le ridicau în sus și reușeau să pornească o mică fântână arteziană. Un șuvoi de pipilică drept în nasul lor. Peste față, peste ochi. Nu le păsa defel, îi îmbăia, îi răcorea, îi distra. Până și tălpiuțele aveau hazul lor. Păreau independente și răsfățate. O bucurie să fii pe lume. Între ei, un Tălpiuță mai special.
Fetițele însă, multe sfioase și retrase, nu se amestecau în hărmălaie. Doar cele obraznice și cam nerușinate, îi ciupeau pe golănei pe la spate, ca să-i provoace. Apoi se făceau niznai și nici o vină nu le găseai. Sigur că erau și prunci obijduiți, amărâți și anxioși sau turbulenți și agitați, dar nu-i băgai în seamă din cauza acelei bucurii ce domnea. Mare greșeală totuși. Din unii ca aceștia s-or fi ales Hitler și Stalin și alții ca ei. De necrezut, dar bulibășeala se domoli încet și căpșoarele se ațintiră în sus, spre creanga bradului trăsnit, spre Căpriana, ce-i aștepta răbdător să-și adune firile într-una singură. Ceea ce se petrecu într-un sfârșit. Oare cum de știau că ea era pricina că se aflau acolo?
Și da, Cipriana Mărunțică, cea căreia i se spunea mai mult Căpriana, tuși, bombăni, hârâi, absolut ca un orator ce-și drege glasul. Numai că vorbele, ale ei, precum ale tuturor, nu se închegaseră încă. Nu le venise vremea și momentul anume. La fel cu statul în poponeț. Era încă prea devreme pentru asta. Gângurit și alte șuierări bizare compuneau un grai nearticulat, pe care doar Cerboaica să-l fi aflat. Poate l-ar fi priceput și ursoaica. Ce contează? Ei între ei, bebelușii, se înțelegeau foarte bine, de minune, chiar perfect, așa că micul discurs porni să curgă:
– Întâi vă salut. Și vă mulțumesc c-ați venit. Îndată ce v-am convocat. Ați presimțit, sigur, că nu-i de doi bani ce vom vorbi. Nu vreau ca eu să fiu cea care înșiră ceva. Cu toții vom fi. Fiecare mărgică și perlă izvorâtă o s-o punem pe-o ață. Aceeași. Și, mamăăă, ce mai șirag va ieși. Veți vedea… Că perle vor fi. E vorba, așadar, acum, aici, de-un SABAT! Sabatul nostru, al bebelușilor. Și fi-va special. Nu mă îndoiesc c-ați auzit de Sabatul „CAPRA MARE” și poate vă înfiorați. Acum o sută, mai bine zis două sute de ani, deci ieri, un pictor vestit din Spania Inchiziției l-a întâlnit față în față pe Încornoratul, pe Țap, și l-a zugrăvit întâi pe un perete, apoi într-un tablou numit astfel, înțesat de vrăjitoare și sataniști, prezidat de cel pe care l-am pomenit. Era, vasăzică, Sabatul lor. Vrăjitoarele alea n-aveau nevoie de credință, era o evidență că, de-l conjuri cu un ritual anume, dumnealui vine. Nouă ne trebuie credință când îl rugăm pe Dumnezeu, dreptu-i.
Îl chema pe zugrav – Francisco Jose de Goya y Lucientes și se afla în perioada lui neagră, strașnică altminteri. Ei bine, nu-l contest deloc pe cel numit Capra Mare, personajul central din pictura asta, ba am fost gata să-l cunosc, culmea, undeva prin preajmă, în partea locului. Într-o prăpastie fără sfârșit, fără fund, străjuită acum de mama mea adevărată, Cipriana Mijlocie sau Miezurie sau Mierie, cum poftiți. Știți, nu?
E ubicuu Căproiul și se întrupează unde poftește, iar acum, iată că a poftit aici. Nu departe de noi toți. Ei bine nouă, bebelușilor, nu ne pasă. Chiar dacă mulți încă nu sunt botezați. Ne lepădăm de satana cu cea mai mare ușurință. Nu-i așa?! Treaba lui. A noastră e alta. Să creștem. Dar bine și curați. Nu-l vom băga în seamă și nu va acționa. Era altul Sabatul acela. Total altul. Fiți siguri de asta. Făceau temenele lui Kundalini. De dumnealui ați auzit desigur, e modern și actual, se poartă. Vă invit dar să vă amintiți, cât încă nu s-au șters din memorie, primele noastre clipe de viață… Atenție dar că, în curând, va zbura conturul lor. Le va rămâne doar prezența și poate ne vor chinui în somn fără să înțelegem ce și de ce… Viața intrauterină!
Stațiile, stadiile, etapele, opririle din mers, când și când. Aș zice de atunci când aveam coadă, ca mormolocii. Bănui că n-au fost chiar identice. Hotărât, nu. Au avut variații, nu mari, dar da, doar suntem persoane cu personalitate, de. Chiar de când eram embrioni, așa-i? Embrioni… Adulții, oameni de știință, biologi, geneticieni numesc asta Legea „Ontogenezei care repetă filogeneza” și se ceartă între ei. Sigur, de la mintea isteață a grecului, primul raționalist din Europa, vine cuvântul on, ontos, ființă. Iar zic – treaba lor. Până și un Apostol, ajuns între greci, credea că pruncii, cât încă nu primesc hrană tare, ci doar lapte, nu pot pricepe cele adânci ale gândirii. Ei bine, nu-i așa, chiar pricep, dar nu cu mintea… Pe noi ne interesează ce am trăit cu puterea noastră și chiar cu emoție neștiută, nebănuită, din momentul în care mărețul ou al mamei s-a divizat și s-a tot divizat.
De vă pasionează, luați-o de atunci când micuțul și șmecherul spermatozoid a reușit, din greu și bătăios, să-l găbjească, să ajungă la ovul. Și a apărut amoeba, nu? Mă tot uit la gonitul căprioarelor. Aici în pădure. Cât rost are asta pentru specia lor, bunul ei mers. Foarte, foarte important și interesant. Dați-i drumul, dar nu năvăliți cu amintirile. Alegeți pe cele speciale, care v-au marcat, acea ștampilă ce vi s-a pus… Vreți?
Și Căpriana, în sfârșit, tăcu. Iar se lăți tăcerea peste pădure. Ce-a urmat, e greu de imaginat.
— Eu am avut mai întâi solzi.
— Și eu am fost pește.
— Eu am avut aripi.
— Haida, de, dar specială mai erai!
— Toți am avut coadă, asta-i sigur.
— Eu am fost, înainte de șoricel, plantă.
— Toți am fost. Ba și din regnul mineral.
— Praf de stele!
— Da, dar mama era tare tristă, știu, și mă seca la lingurea. Ce-o fi avut, că așa m-am născut, fără poftă de trai, stors de puteri.
— A mea ades se certa. Țipa, dar altă voce, tot de femeie, o asuprea, o pedepsea, o învinovățea și ea ofta luuung și cu asta m-am ales, cu capul în piept și vocea stinsă. De unde să scot energie. Din piatră seacă?
— Păi, vitalitate, de, dinamism, de,… de unde? Când părea că mama se stinge? Când durerile o copleșeau?
— Eu aș fi vrut să ascult și ce era prin jur, afară, eram curios și mai sunt. Dar inima mamei bubuia și acoperea orice alt sunet…
— Da, și din stomac și din mațe, ale ei, răsunau clicuri ca de delfini și cașaloți, sunete ca de orci, și uneori vaiete ca de balene cu cocoașă ce cântă prelung.
— Ce bine era acolo, în apele cele primordiale, amniotice. Și noi susuram…
— Mi-amintesc prea bine și-mi sunt dragi balenele și toate ființele acvatice, de crăp.
— Eu respiram prin branhii.
— Aș, mănânci borș. Mama filtra oxigenul prin respirația ei, a ei, și ni-l trimitea ea prin pârâul ăla roșu, sânge îi zice, flux sanguin.
— Tot inima mamei face totul, așa să știți, nu vă îndoiți.
— Eu mă visez des la ea-n burtică. Mai vreau, mai vreau…
— Și eu m-aș întoarce un pic, când și când, c-aș lua energie iar și aș ieși mai împiciorongat. Parcă nu mi-a ajuns cât am stat.
— Da, dar ai fi crescut atât de mare, încât nu te mai putea încăpea. Crești acum, na. E treaba ta de-acum. Da, n-am fost desăvârșiți la naștere. Nu se mai putea acolo în pântecelul umflaaat. Voiai s-o omori?!
— Dar dacă ea n-a fost fericită, nu ne-a putut înconjura cu iubire de la început.
— Poate nici nu m-a vrut!
— Poate a vrut să scape de mine și n-a putut!
— Vocea tatălui, o simt și acum în vintre, ooof.
— Al meu era blând, protector, ocrotea.
— Nu era bine așa?
— Cum nu?; cum nu?
— Poate d-aia mi-am găsit iute drumul…
Și a ținut discuția aprinsă, până dimineață. Când era să pice jos Căpriana, de pe creanga ei. Doborâtă de emoție și ostenită de câte toate. Se porni iar țiuitul ciudat Eiiiiiiiiiiiiiii…. și bebelușii se lăsară absorbiți în tunelul copacilor. De data asta mai cu lentoare. Se împiedicau, se împotriveau. S-au tot dus, au plecat, de la întâiul lor Sabat. Simțeau că vor fi rechemați, abia se încinsese totul. Și li se aprinsese tărâța. Sporovăiau încă între ei, bolborosind din ce în ce mai de neînțeles… Eiiiiiiiiiiiiiiiiii… Dar sunetele se topeau. Deveneau lichide și clipoceau.
Pădurea foșnea stins.