Prietenilor mei din Hunedoara

 

 

Cine a trăit în Hunedoara înainte de 1989 știe că în jurul oțelului gravitau toate câte sunt. Soarele răsărea de deasupra Combinatului Siderurgic, apele Cernei erau pline de oxizi, cerul orașului era în permanență purpuriu (o antologie se intitula chiar Sub cerul purpuriu al Hunedoarei), restaurantul din centrul vechi al orașului se numea „Metalul”, clubul spațios si modern era „Siderurgistul”, doar echipa de fotbal, ajunsă la glorie în vremea lui „Il Luce”, se numea „Corvinul”.
Combinatul Siderurgic nu era vizitat, în schimb avea numeroși vizitatori Castelul Corvineștilor, poate ca o reacție față de sloganurile lansate de „propandiștii (în românește propagandiștii) secretarului cu „propanda” Eugen Varlam.
Nu despre combinat intenționez să scriu aici, deși acesta merită respectul cuvenit, a cărui sirenă se auzea mai puternic decât cântecul fântânii pe care o poți vedea azi în oraș, ci despre literatura care se ambiționa să-și facă simțită prezența dincolo de găunoasele discursuri oficiale.
În Hunedoara erau trei cenacluri cu o frumoasă rivalitate artistică între membrii lor.
Cenaclul „Flacăra” era condus de poetul și prozatorul Iv Martinovici, care trecea elegant și frumos pe străzile urbei, ferindu-se parcă să nu atingă nimic în drumul său (am crezut întotdeauana că mănușile purtate de el chiar și în zile mai puțin reci aveau o valoare simbolică). Primea salutări și zâmbete, cărora le răspunde cu bucuria celui recunoscut și apreciat.
La cenaclul „Flacăra” participa Dan Constantinescu, admirabil traducător al lui Rainer Maria Rilke. Născut în anul 1921, Dan Constantinescu a frecventat „Cercul Literar” de la Sibiu. În 1980, se stabilește în Germania, publicând cu pseudonimul Dan Nikora. În general era o prezență discretă, ce trăda evidenta detașare de ceea ce se citea în ședințele cenaclului. Trecea de multe ori prin dreptul școlii mele, murmurând ceva tainic, ce nu mai ținea de profanul zgomot citadin.
Cenaclul „Lucian Blaga”, ale cărui ședințe se țineau cu regularitate la Casa de Cultură, era condus de poetul Eugen Evu. Nu-mi propun aici și acum să-i comentez poezia în care tonalități tradiționale lăsau să se întrezărească permanențe blagiene, nelipsind detașarea ironică. Eugen Evu avea un talent cu totul aparte de a descoperi tineri cu vocație, Le asculta poeziile, făcând fine observații pentru a-i ajuta pe cei cu chemare să descopere ei înșiși acel punct din care talentul lor se va dezvălui convingător.
De la cenaclul „Lucian Blaga” mi-l amintesc cu multă plăcere pe delicatul Szegedi Martin (care va semna o vreme cu pseudonimul Marian Izvoranu). Martin a publicat, nu-mi amintesc în ce revistă, un poem delicat, cu o ceremonie a derulării, nelipsit de fantast, intitulat Scrisoare deschisă. Primul vers, „Mă iartă, Sire, că îți scriu” (dacă trecerea timpului nu a șters din memoria mea versul) a atras destul de repede atenția vigilentelor noastre organe care se gândeau că e vorba de o scrisoare adresată știm noi cui.
Nu mi-aș ierta dacă nu l-aș pomeni pe Ioan Evu cu sensibila și profunda sa poezie, pentru care nu întâmplător Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor i-a acordat premiul „Opera Omnia”. Îmi îngădui să transcriu un admirabil poem al lui Ioan Evu: „În noaptea asta voi pleca/ spre nicăieri spre undeva/ nu mai fi tristă doamna mea/ ai grijă să nu uit ceva/ /costumul alb cravata gri/ caietul mov cu elegii/ din vremea când eram copii/ cu cer captiv în colivii// pe care-l împărţeam la doi/ la ceas senin la ceas de ploi/ tu floare smulsă din noroi/ a sufletului meu altoi// vei fi iar nufăr plutitor/ cu moi petale ca de nor/ voi fi iernaticul cocor/ vâslind spre ţara nevermore”. Dar și Zăpada veacului: „Iarăşi va ninge iarăşi vom urni/ cu sufletele noastre de copii/ maşina sângelui lor gri./ Iarăşi va ninge iar vom luneca/ pe lama unui vis spre altcândva/ pre când ne însoţeam cu flacăra./ Şi cum ardeam pe rând din scrumul ei/ din groapa gropilor cu lei/ ne căţăram pe funia de tei/ până în Cana Galileii/ Acolo unde-am fost văzut/ pe crucea unui veac trecut/ fiul din lacrimă căzut./ Maria strig de şapte ori/ și plânsul meu se-aude-n nori/: de ce ne naşti de-atâtea ori?”
Ioan Evu avea (mai are și astăzi) un clocot interior deosebit de puternic și trăiri intense pe care trebuia să le exprime nu doar poetic, ci să le descătușeze prin cântec. Oare își mai aduc aminte hunedorenii de celebrul grup „Canon”, cu vocea lui Ioan Evu, cu Grațian Ordean, Florin Chețe, Ladislau Jakab și ceilalți, pe care memoria mea, indărătnică și egoistă, le ține doar pentru ea?
Fie-mi îngăduit să-l amintesc pe tânărul Ovidiu Băjan. ale cărui versuri auzite la una din activitățile culturale, multe pe vremea aceea, mi-au reținut atenția, Încerc să le reproduc: „Ce frumos puteam să fiu/ Cu câte fete frumoase am petrecut cu privirile/ Și ce înalt puteam fi/ Cu păsările pierdute din priviri/ Ce înțelept puteam să fiu/ Cu atâția bătrâni care mi-au luminat cărările/ Dar zarurile au fost aruncate”. Uimit nu am fost deloc. Ovidiu Băjan mi-a fost elev. Manualul de limba și literatura română de la clasa a VII-a le propunea elevilor ca temă de casă să modifice finalul unei anumite nuvele. În tema sa, elevul Băjan G. Ovidiu, din clasa a VII-a A de la Școala Generală nr. 1 din Hunedoara imaginează o intâlnire a personajelor cu noul autor, nimeni altul decât elevul scund și blond, căruia ele îi sunt recunoscătoare pentru că le-a schimbat soarta.
Dar să nu ne luăm cu vorba și să nu uităm al treilea cenaclu, „Lupta”, înființat ceva mai târziu, după ce primele cenacluri atrăseseră multe talente hunedorene. Conducătorul cenaclului „Lupta” era poetul Valeriu Bârgău, mereu încruntat și mereu suspicios. Zâmbind rar, Valerică se încălzea după ce descoperea sinceritatea interlocutorului. A debutat cu volumul Floarea soarelui sau mâna de lucru, răsplătit cu un premiu important în acea vreme, care i-a înlesnit accesul la revistele literare. Nume de cenacliști? Sigur: Mariana Pândaru, Gheorghe Nistor, Aurel Manta, Ion Urdă!
Îmi place să cred că sufletul cenaclului „Lupta” era Neculai Chirica, cel care a tălmăcit sonetele lui Shakespeare și a oferit o frumoasă traducere a baladelor magistrului Francois Villon, traducere care stă cu cinste alături de cea a lui Dan Botta și a lui Romulus Vulpescu. Neculai Chirica citea rar poezie în cenaclu, rețin însă două frumoase versuri, pe care le-am comentat cu o mare plăcere, netimorat că la cenaclu participa, nu se știe de ce, însuși „tarășul” secretar Eugen Varlam. Iată versurile: „Eu vin dintr-o livadă grea de stele/ Cu noaptea mea pe noapte călcând”. Bun sau rău, comentariul meu a fost reținut de „propandistul” (românește propagandistul) șef al municipiului, care nu știu cu ce ocazie, mi-a amintit-o cu reproș: „Dumneata, «tarășu», profesor tânăr, crescut în anii noștri, ești încântat de poezii cu conținut religios”. Sincer nu am priceput. „O să-i spun eu câteva și tarăsului Chirica”. Nu e rău, versurile lui Neculai Chirica i-au amintit secretarului cu „propanda” ceva din copilăria sa!
Neculai Chirica mi-a destăinuit unul din secretele sale de traducător. La o întâlnire cu scriitori din țară, Chirica a citit o traducere din poetul maghiar Kosztolányi Dezsö, Ilona, traducere care l-a încântat pe un poet maghiar aflat printre invitați. L-am întrebat a doua zi pe „nea Culai” dacă cunoaste atât de bine (și) limba maghiară. „Nu, domnule Mircea Moț, eu cunosc bine limba română”.
La o ședință de cenaclu, Valeriu Bîrgău a citit poemul Călușarul din Romos, ideea fiind că jocul tradițional românesc și-a pierdut funcțiile cunoscute, devenind un spectacol. Un profesor participant la ședința de cenaclu (tarăsu secretar Varlam le impusese dascălilor „umaniști” să sprijine cenaclurile din oraș) a intervenit în discutii. El are rude în Romos, a fost de multe ori în cunoscuta localitate, dar nu recunoaște călușarul așa cum „l-a redat” Valeriu Bârgău. A fost prea mult pentru Neculai Chirica. Auzi, „redat”! „Cum ați fi vrut să scrie? Călușarul din Romos/ Sare sus și vine jos?”
Cu Neculai Chirica, „nea Culai” pentru Eugen Evu și „domnul colonel” pentru Valeriu Bârgău, stăteam la un început de îngăduitoare toamnă hunedoreană la o cafea pe terasa restaurantului „Rusca”. Deodată Neculai Chirica și-a fixat privirile undeva în spatele meu. M-am întors încet și discret. Pe stradă, singuratică, trecea o tânără de o frumusețe care osândea poluarea și zgura, oțelăria „Siemens Martin” și altele de felul acesta. Domnul colonel a simțit nevoia unei aprecieri: „Domnule profesor, uite… uite”. Nu-și găsea cuvintele, tocmai el, admirabilul traducător. În sfărșit: „…uite dihania”. Da, fiindcă o asemenea apariție se abătea de la firescul lumii acesteia, precum năzdrăvanul din basmele românești, ne-zdravănul care sfidează tiparul normalității.
Textul unei cântec al grupului „Canon” îmi vine în minte, fiind pe atunci un cântec îndrăzneț despre oraș: „Oraș plin de birturi dar fără statui/ Prin Cerna oxizii se plimbă haihui”. Și Cerna curge acum liniștit, știu, dar nu știu câți dintre scriitorii care au onorat prin scrisul lor Hunedoara cu cerul ei purpuriu au devenit cetățeni de onoare ai orașului! Nu e târziu, nici pentru cei vii, nici pentru cei ce nu mai sunt!