The Guardian relata o idee ce părea aiuristică, în urmă cu zece ani – reforma pornografiei în Europa să cuprindă și operele de artă, pentru că foarte mulți mari maeștri au celebrat sexul în moduri aflate la limita indecenței. Unii propuneau chiar scoaterea acestor picturi din marile muzee ale Europei (ca de exemplu celebra L’Origine du monde a lui Courbet), argumentând că înainte de pornhub au existat marii artiști (de la Pompeii la impresioniști și pictura modernă), care aveau în plus „doar” geniul. În cartea sa The Loves of the Artists, J. Jones spune, cu foarte multe argumente și analize, că în Europa progresul artei a fost asigurat și de gratificarea sexuală, atât a privitorului, cât și a artistului. Picturile au fost stimuli sexuali puternici de-a lungul secolelor, chiar dacă subiectele erau camuflate în scene istorice, mitologice sau chiar religioase. Însuși Leonardo da Vinci spunea că imaginile sunt mai bune decât vorbele pentru că trezesc simțurile direct, rapid și fără echivoc. În corespondența lui, povestește că a pictat o Madonă atât de senzuală, încât cel care a comandat-o a cerut îndepărtarea tuturor simbolurilor religioase, care nu-și mai aveau locul în jurul ei. Dacă ne uităm la Ioan Botezătorul al lui da Vinci putem sesiza și aici unele ambiguități sexuale sau, altfel spus, sexualizarea modelului folosit de maestru. Istoria artei are o mulțime de astfel de „secrete”.
Am tot vorbit despre bolile de toate felurile, problemele legate de igienă, epidemiile nimicitoare și alte semne medicale din tablouri celebre, dar am vorbit mai puțin despre reprezentarea sexualității în artă. Nudul este una dintre cele mai frecvente prezențe în arta din toate timpurile. Chiar și atunci când biserica găsea de cuviință să îmbrace personajele sau să le acopere părțile „rușinoase” cu frunze, se găseau metode care să dezvăluie cât mai mult. Maja Desnuda a lui Goya este un exemplu de erotism des adus în discuție, fiind cunoscută drept una dintre primele picturi din arta vest-europeană care reprezintă un nud de femeie ce nu e nici zeitate, nici personaj biblic; și o face cu detalii explicite cum ar fi pilozitatea pubiană – fapt ce a ridicat multe sprâncene în rândul slujbașilor bisericii catolice, iar tabloul nu a fost expus decât mult mai târziu, când artistul nici nu mai era în viață (Classic Art Has Never Been So Dirty; 2014). Grădina deliciilor a lui Bosch are o grămadă de detalii senzuale. Într-un colțișor, de exemplu, pe lângă sfera albastră din centru, avem nuduri de femei și de bărbați angajați în raporturi sexuale dintre cele mai fanteziste, între ei, dar și cu animale, plante sau sirene. Este un elogiu al pubertății, crede Laurinda S Dixon. Dar despre panoul central al tabloului s-a afirmat că este, de fapt, o orgie imensă, stranie – sex, dorință, pasiune, extaz; oamenii împinși, cu alte cuvinte, către nebunie dacă se lasă pradă păcatului. Este posibil ca inspirația lui Bosch să fi fost Le Roman de la Rose, un poem francez medieval care descrie un vis alegoric plin de trimiteri sexuale. La Bosch sunt oameni pictați în tot felul de poziții sexuale ciudate, cu păsări care fie îi hrănesc, fie își introduc ciocul în zona genitală sau anală, cu flori ieșind din anus (există foarte multe funduri expuse în toată pictura), sex într-o scoică, sodomie (în Evul Mediu, orice fel de act sexual care nu avea ca scop apariția unui copil era considerat păcat). Scriind aceste detalii ale tabloului mă gândesc că problema ridicată de Mark Twain (vezi mai jos) este reală, parțial, și azi – pictura are „voie” să arate mai multe, cuvântul scris este mai pudic. Venus a lui Tiziano a fost numită de Mark Twain una dintre cele mai obscene picturi pe care o are lumea (dar el o afirma într-un context mai larg, comparând arta cu literatura în ceea ce privește libertatea de expresie a subiectelor tabu, în acea vreme). Personajul din tablou se uită fix în ochii privitorilor, expunându-se în totalitate, iar mâna sa are o poziție care lasă puțin loc imaginației (deși poate fi interpretată și ca un gest pudic). Venus este un pretext, spun mai mulți istorici de artă, figura feminină fiind de fapt o curtezană – înconjurată de multe simboluri domestice (micul cățel, simbol și al fidelității, cele două cameriste și cufărul din spate), cu toate că avem și simbolurile zeiței, anume trandafirii roșii și ghiveciul cu mirt (planta veșnic verde) din geam, în spate. Figura centrală este frumoasă, seducătoare, senzuală, elegantă. Este o poziție similară, cu excepția brațului drept, cu Venus dormind a lui Giorgione, ceea ce sugerează mai degrabă că figura pictată este un simbol al frumuseții feminine renascentiste, în general, fie ea reală, amantă, curtezană sau zeitate. Dar mâna femeii, îndreptată către pelvis, este punctul central al tabloului. Liniile de forță ale lucrării se întâlnesc la acest nivel – este în același timp o aluzie erudită la Venus Pudica, statuie antică grecească foarte bine cunoscută și mult reprodusă în vremea lui Tiziano, dar și o aluzie clar senzuală prin poziția degetelor. Controversele în jurul acestui tablou au mers de la a-l interpreta ca pe o simplă scenă de budoar, comandată de un bogat al vremii, până la o pictură complexă, simbol al mariajului și al viitoarei vieți de familie. Era, atunci (secolul 16 italian), moda să fie pictate scene cu Venus nudă pe cuferele de zestre ale viitoarei mirese (de unde și forma alungită pe orizontală a lucrării). Femeia seducătoare anticipează noaptea nunții (prin privire și sugestia de masturbare). Medicii vremii sfătuiau cuplurile căsătorite să ajungă deodată la orgasm – dar nu din grijă pentru bunăstarea femeii, ci pentru că ar fi crescut astfel șansele de a rămâne însărcinată (JR Jewitt, smarthistory.org). Erau încurajate, de asemenea, de către medici masturbarea femeii și poziția culcat-pe dreapta, din același motiv, al înmulțirii. Reprezentarea nudului feminin, având ca simbol suprem al frumuseții pe zeița dragostei, a evoluat înspre secolul 19 astfel încât să respecte canoanele frumuseții din fiecare perioadă în parte; o regăsim la Goya (vezi mai sus), la Velásquez, la Rubens sau Rembrandt. Tradiția vizuală a nudului feminin a fost contestată nu doar de pudici și de diferite biserici, ci și de mai noul curent feminist care a considerat că obsesia pentru nudul feminin este o dovadă a faptului că femeia a fost mereu transformată în obiect sexual, expusă pentru consum vizual. Acest fenomen numit acum male gaze este problematic și recunoaște faptul că femeile sunt reprezentate nud dintr-un punct de vedere strict masculin și heterosexual. Dar există și o exagerare în această atitudine feministă, chiar dacă poziția femeii în societate o știm, a fost mereu discutabilă și discutată, iar expunerea sexuală este și azi complexă și ambiguă; însă nudul feminin a fost mereu și un simbol al frumuseții, nu doar o ocazie de voyeurism, iar pe de altă parte nudul masculin a fost și el prezent în artă. Nudul, în general, este unul dintre cele mai importante subiecte din istoria artei (cel puțin europene) și a avut interpretări istorice și artistice variate, nu doar erotice (la greci era un subiect de mândrie, la creștini a devenit un motiv de rușine). Trecând prin erotismul direct și fără echivoc al lui Zoffany, ajungem la Manet și a lui Olympia; el a preluat poziția binecunoscută a maeștrilor Renașterii, dar a înlocuit declarat personajul cu o prostituată. Francezii secolului 19 au fost oarecum șocați de expunerea clară a seducției ilicite, iar tabloul său este posibil să fi modificat și felul în care-l vedem noi acum pe Tiziano. Mai aproape de noi îl avem pe auriul Klimt – cu doamna lui (Frau bei der Selbstbefriedigung) explicit expusă privitorului într-un act fățiș de masturbare. Face parte dintr-un șir de nuduri mult mai puțin cunoscute decât celebrele picturi poleite, dar la fel de expresive, trasate în pastel și cărbune, încărcate de senzualitate. Klimt a fost criticat și atacat de contemporani, acuzat de voyeurism, de obscenitate și pornografie. Dar a continuat să deseneze nuduri (cu o linie fenomenală!), expuse în cele mai intime momente, încărcate de sexualitate, susținând din plin ideea că „toata arta e erotică” (Marijn Kruijff, 2020). Spre deosebire de el, Egon Schiele își expune figurile goale – cu detalii la fel de intime și de sexuale – dublate de spectrul permanent al morții, prezent în special prin ochii mari, stranii, uneori găunoși, ai personajelor. Egon era contemporan cu ideile ce tocmai se nășteau ale lui Freud și era, probabil, impresionat de ceea ce mai târziu se va numi Eros și Thanatos ca temă supremă și dualism perpetuu în artă, dar și în viața de zi cu zi (Cody Delistraty, 2024). Erosul este încercarea disperată de a scăpa de spectrul morții; neuroștiințele ne arată azi că, simplificând, sexul ajută la descărcarea unei cantități mari de dopamină care, la rândul ei, combate suferințele și depresia. Sigur, aceste din urmă afirmații fac parte din altă discuție, având o grămadă de fațete și de implicații, dar reflectarea în artă a unor instincte umane este departe de a fi pornografică. Și totuși nuditatea, fie ea frumoasă sau grotescă, continuă să șocheze într-o lume în care violența fizică este deja un fapt acceptat ca natural. Am văzut anul acesta oameni de cultură care nu au privit tabloul lui Courbet și au afirmat că nu are ce să caute într-un muzeu. Deci discuția pare departe de a fi încheiată.