În luna iunie 1990 mi-am dat demisia de la CPUN-ul județean și am cerut să revin la catedră. Știam că sunt în cărți pentru un post de subprefect al județului Maramureș, dar în politică, inclusiv în cea locală, atmosfera devenise apăsătoare, nu mai era entuziasmul de la început, din decembrie 1989 și ianuarie 1990. A fost mineriada de la sfârșitul lui ianuarie 1990, alegerile din 20 mai și apoi iarăși mineriada din 13-15 iunie. Începând cu luna februarie 1990 nu am mai mers nici la ședințele CPUN de la București, unde era un amestec indicibil de stupizenie și haos, l-am lăsat să meargă pe celălalt vicepreședinte, Mihai Țânțaș, deși inițial convenisem să mergem alternativ, o săptămână el și una eu. Deplasarea de la Baia Mare la București era simplă, drumul cu avionul dus-întors sau cu vagon de dormit, în București cazarea și masa la „Triumf”, un hotel de lux de la Șosea, fost al Partidului Comunist, totul plătit de la CPUN, prezența la ședințe nu era strictă, puteai să lipsești fără să observe nimeni și fără să trebuiască să te justifici cuiva, iar la București îi mai vizitam ba pe poetul Ion Iuga, ba pe profesorul Jean Bălin. Întotdeauna de la București mă întorceam la Baia Mare cu idei noi, reconfortat și cu chef de muncă.
În CPUN-ul județean începusem deja să fiu luat la ochi ca fiind „necorespunzător” din punct de vedere politic. De exemplu, pe vremea lui Ceaușescu, țăranii din satele colectivizate teoretic nu aveau pământ în proprietate, ci numai șase ari (600 de metri pătrați) „în folosință”, adică locul de casă, o curte mică și grădina de zarzavat, restul era al considerat ca fiind al statului, proprietatea cooperatistă și cea de stat fiind confundate deliberat în discursul oficial, sub noțiunea ambiguă de proprietate obștească. La București, în Comunicatul către țară al FSN din 22 decembrie 1989 se vorbea despre „sprijinirea micii proprietăți țărănești”, dar câteva săptămâni mai târziu Brucan a venit cu precizarea că se va mări lotul dat în folosință la țărani de la 6 ari la 50 de ari, deci „în folosință”, nu în proprietate, fapt legiferat prin Decretul nr. 42/1990, iar fostul ofițer și profesor la Drept Antonie Iorgovan a avertizat răspicat de la tribună ca să nu vorbim de „împroprietărire”. În același timp, tractoarele și mașinile agricole, organizate ca SMA-uri (Stațiuni pentru Mecanizarea Agriculturii), au fost menținute în proprietatea statului, tocmai pentru a se face demonstrația că țăranul oricum nu are cu ce să lucreze mai mult pământ. Se vedea treaba că acești comuniști înveterați din Sud se temeau de apariția unei țărănimi independente din punct de vedere economic și politic. În schimb eu, chiar în acest timp, cu statutul CAP în mână am umblat prin sate și am prezidat adunările generale de dizolvare a CAP-urilor, susținând că oamenii trebuie să își ia fiecare înapoi pământurile cu care au intrat în colectiv.
Un alt dezacord între mine și alții din CPUN Maramureș a fost legat de o posibilă deplasare a minerilor din zona Băii Mari la București. În ziua de duminică 28 ianuarie 1990, partidele istorice PNTcd și PNL au organizat în București un uriaș miting anti-FSN, conducerea FSN a intrat în panică și a chemat pentru întâia oară minerii la București, în ajutor. În ziua următoare, luni 29 ianuarie a fost organizat un miting de sprijin FSN, la care au fost aduși cu trenurile la București aproximativ 5.000 de mineri din Valea Jiului, practic prima mineriadă. Luni seara, în timp ce priveam în birou la televizor, singura televiziune existentă pe atunci se numea TVRL (Televiziunea Română „Liberă”) la ce se întâmpla la București, a venit la mine o secretară cam agitată, care zicea că ar trebui să trimtem și noi de aici din Maramureș mineri la București. O întreb: la ce? Să apărăm „Frontu”, să nu fim mai prejos decât alții. Șeful CPUN Maramureș colonelul Gheorghe Popa era plecat la București, deci eu ca vicepreședinte eram atunci persoana cu cea mai înaltă funcție la nivel de județ, iar doamna respectivă îmi cerea să aprob acțiunea și să semnez o comandă la CFR (hârtia era pregătită) pentru un tren special, care să-i ducă pe oameni la București. Doamna Silvia, fostă secretară la ziarul județean oficios PCR „Pentru Socialism”, având acolo probabil și alte sarcini informative, vorbea cu mine de parcă mi-ar transmite un ordin (de la cine?), fapt de natură să mă irite și să iau pe loc o hotărâre contrară. I-am zis că nu se pune problema să semnez, că nu e cazul să meargă mineri din Maramureș la București, pentru că oricum ar ajunge prea târziu, când nu va mai fi nici un miting. Doamna a plecat, dar comanda la CFR tot s-a transmis, cineva a semnat în locul meu (cine?), numai că și de la București s-a transmis același răspuns, că nu mai e nevoie de mineri în București, mulțumim pentru buna intenție etc., trenul din Maramureș nu a mai plecat, totuși – vorba vine – gestul a contat. Acest refuz al meu de a semna pentru trimiterea minerilor la București în ianuarie 1990 a constituit încă un motiv de neîncredere în persoana mea.
Odată, prin aprilie 1990, am plecat la București împreună cu profesorul Victor Iancu, la Ministerul Invățământului, pentru a face demersuri de înființare a unei Universități în Baia Mare, pe structura fostului Institut Pedagogic, care a funcționat între anii 1961-1984. Atunci s-au pus bazele viitoarei instituții numite Universitatea de Nord. Sun la Minister pe telefonul operativ, vorbesc cu ministrul Mihai Șora, stabilim o întâlnire în ziua următoare, fac rezervări la avion și la hotel. După discuția de principiu cu ministrul și acordul acestuia, rămâne ca Victor Iancu să revină la Minister cu dosarul completat. Victor Iancu se întoarce la Baia Mare în aceeași zi, eu în schimb mă întâlnesc cu Jean Bălin, mergem la cârciumă și mă hotărăsc să mai rămân încă o zi sau două în București. Atunci am făcut cunoștință cu fenomenul fantastic și unic numit Piața Universității.
Era o manifestație anticomunistă maraton, câteva mii de oameni țineau blocat în permanență cu baricade, zi și noapte, bulevardul Magheru de la Sala Dalles la Intercontinental, folosind drept amvon un balcon al Universității prevăzut cu stație de amplificare, în care se putea ajunge din decanatul Facultății de Geografie și Geologie, decan fiind profesorul Emil Constantinescu, viitorul președinte al României, care și-a mutat biroul altundeva. Timp de aproape două luni, cât a durat manifestația, prin acel balcon au trecut cam toate personalitățile culturale ale României, care simpatizau cu opoziția politică față de FSN. De altfel, de aici i s-a tras și profesorului Constantinescu implicarea în activitatea civică și ascensiunea politică. Erau zile și seri de primăvară calde și senine, când nu se țineau discursuri de la microfon, atunci cânta un fost coleg de-al meu de facultate, Valeriu Sterian, „O, Doamne! Vino Doamne / Să vezi ce-a mai rămas din oameni”, ambianța era în ton cu semantica generală, de o parte și de alta a balconului erau o icoană a Maicii Domnului adusă de la Mănăstirea Putna și un portret al lui Eminescu, ambele de mari dimensiuni. Chestia l-a iritat rău de tot pe liber-cugetătorul Ion Iliescu care, într-o ieșire necontrolată, i-a numit pe manifestanți „golani”, fapt care s-a întors împotriva lui. Insulta i-a îndârjit pe oameni, a început să vină în Piață tot mai multă lume și lume bună, au apărut simboluri ad-hoc, un „imn al golanilor” care se cânta foarte des cu un succes deosebit, ecusoane cu titlu de „golan” purtate de diferite personalități, cu precizări după caz, „golan cu facultate”, „golan cu doctorat”, „golan profesor universitar”, culminând cu ministrul Învățământului Mihai Șora, pe al cărui ecuson era scris simplu „ministru golan” și cu celebrul scriitor de origine română de la Paris, Eugen Ionesco, membru al Academiei Franceze, care s-a declarat „academician golan”, pe fațada clădirii Institutului de Arhitectură atârna un banner uriaș, de sus până jos, pe care scria „facultate de golani” etc. Piața a fost declarată „Zonă liberă de comunism” și „Km. zero al democrației românești”.
Era o lume deosebit de inflamată politic, se discuta continuu și agitat în grupuri, după zeci de ani de tăcere și de frică au apărut enorm de multe ziare necenzurate, oamenii au răbufnit și discutau absolut liber, fără inhibiții și fără să se teamă de nimic. Era ca un interregn în materie de autoritate publică, în care dispăruse complet frica de Securitate și încă nu apăruse frica de mineri. Era o atmosferă de libertate deplină, de nimic îngrădită, în care eu mă simțeam cum nu se putea mai bine. Asfaltul de pe carosabil, pe care nu mai circulau mașini și nici nu mai era spălat, prinsese un fel de mâzgă neagră, probabil de la tușul ziarelor călcate în picioare, de la scrumul de țigară și de la smogul inerent marilor orașe, o mâzgă frământată cu flegme, chiștoace și coji de semnițe, dar nimeni nu băga în seamă acest lucru. Am început să merg tot mai des la București, dar numai pentru a sta câteva ore în Piața Universității și la o bere cu Jean Bălin. Mai treceam și pe la revista „Cuvântul”, nou înființată de către o parte a echipei de la fosta revistă studențească „Amfiteatru”, care își avea sediul foarte aproape. Aici discutam mult cu un prieten, Ioan Buduca, despre de toate și îmi amintesc că o dată el a cobit, zicând că ar trebui să profităm la maximum de aceste momente de libertate totală, pentru că într-un viitor apropiat România se va guverna din nou prin constrângere, că nu se va putea altfel.
Presupun că la Baia Mare s-a aflat aproximativ cu ce mă ocup eu la București, când plec în „delegație”, nu mi-a zis nimeni nimic, dar am avut impresia că sunt spionat discret. Secretarul CPUN-ului județean, un individ cu față de broască și cu vorba mieroasă, unsuros și fariseic, maghiar la origine cu numele tradus în românește, îmi deschidea scrisorile inclusiv pe cele cu caracter personal, sosite nominal pe adresa mea, apoi când i-am făcut observații pentru acest lucru s-a scuzat, zicând că a crezut că sunt ceva hârtii oficiale. Diferitele petiții din teritoriu care veneau pe numele meu de asemenea erau deschise și secretarul formula răspunsuri alunecoase, în doi peri, care nu spuneau de fapt nimic clar, apoi îmi aducea răspunsurile la semnat. Am început, la rândul meu, să nu am încredere în el, dictam chiar eu la secretara mea alte răspunsuri la petiții, iar răspunsurile lui le aruncam la coș. Timpul liber mi-l petreceam în compania scriitorilor și a pictorilor, o breaslă numeroasă de altfel în Baia Mare, mai cu seamă îmi făcea plăcere să merg la cârciumă cu Mihai Olos.
Având în vedere toate acestea, atunci când FSN ca partid politic și-a întocmit listele de candidați pentru alegerile din 20 mai 1990, după cum era de așteptat eu am fost eliminat. În ședința respectivă am fost atacat de către doi indivizi de o calitate umană îndoielnică, un tânăr student la subingineri mineri care nu se ținea de școală, lider al tineretului fesenist, și care a făcut ulterior o carieră politică mediocră (îl chema Matei Călin) și un profitor / turnător de prin fostul comerț socialist, care nu a reușit să intre în Parlament și care după aceea a redevenit un nimeni. Cu toții eram cumva niște idealiști, numai că idealul lor era să se îmbogățească prin hoție, iar al meu era să contribui la asanarea morală a societății românești imediat post-comuniste, adică aveam idealuri diametral opuse. Mi-am dat seama că locul meu nu este în banda respectivă și în consecință am candidat independent. La aflarea acestei vești, multă lume cunoscută m-a întâmpinat cu neașteptată ostilitate, zicând că nu am caracter, că am trădat „Frontul”, și mulți dintre cei care mai-nainte mă pupau în… fel și chip, având interese pe care căutau să și le rezolve folosindu-se de mine, mi-au întors spatele și m-au vorbit de rău.