De peste doi ani întreaga omenire trăiește o realitate despre care se afirmă frecvent că n-a putut fi prevăzută, evident fiind că avem de-a face cu un fenomen a cărui apariție a surprins tot globul pământesc, inamicul public numărul unu, dușmanul nevăzut, generic numit Covid 19, paralizând fulgerător o lume întreagă. Ca într-un stop cadru în filmul existenței noastre, toate activitățile, călătoriile, toate interacțiunile cotidiene au înghețat. A fost o perioadă (din care nu suntem ieșiți întru totul) cu multe întrebări și aproape fără răspunsuri, cu suspiciuni de tot felul și scenarii care de care mai fanteziste. Dat fiind ineditul situației, aceste comportamente umane nu pot fi catalogate drept neobișnuite, am fi tentați să spunem. Și totuși, nimic nou sub soare!
Nebănuit de multe răspunsuri, la întrebările pe care evenimentele vieții le generează, pot fi găsite într-o cercetare a istoriei (mai mult sau mai puțin îndepărtate). Citind recent un volum al jurnalistei de origine britanică Laura Spinney (1), am trăit o acută senzație de déjà vu. Autoarea întreprinde o amplă cercetare asupra a ceea ce specialiștii epocii au catalogat a fi fost „mama tuturor pandemiilor”, sau gripa spaniolă, după cum i-a rămas numele pentru posteritate. Surprinzător este faptul că deși volumul intitulat Pale Rider: The Spanish Flu of 1918 and How it Changed the World (tradus în limba română ca: Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea) (2) a apărut, într-o a doua ediție, în 2017, multitudinea de similitudini cu recenta noastră pandemie face din această lucrare un veritabil manual de înțeles și interpretat Covid 19. Mai mult, capacitatea de premoniție este cu adevărat tulburătoare: „În esență, gripa spaniolă ne-a învățat că o altă epidemie de gripă e inevitabilă, dar, dacă va ucide 10 milioane sau 100 de milioane de oameni, lucrul acesta va fi determinat de împrejurările în care va apărea” (p.206); „Un raport publicat în 2016 de Commission on Creating a Global Health Risk Framework for the Future (GHRF), un grup internațional de experți independenți alcătuit de Academia Națională de Medicină din SUA, a estimat că există 20% șanse ca în următoarea sută de ani să mai apară patru sau mai multe pandemii și o mare probabilitate ca cel puțin una dintre ele să fie de gripă. Majoritatea experților consideră că e inevitabilă o altă pandemie de gripă. Singurele lor întrebări sunt când va apărea, cât de mare va fi și ce putem face ca să fim pregătiți. Lecțiile pe care le-am învățat de la gripa spaniolă ne-ar putea ajuta să răspundem la toate trei” (pp.321-322). Cele întâmplate recent au dovedit că lecțiile nu au fost suficient de utile sau, și mai sigur, că nu au fost destul de bine învățate.
Chiar dacă este compusă într-un stil jurnalistic care o face relativ ușor de parcurs, cartea Laurei Spinney este cu siguranță o lucrare extrem de bine documentată, bibliografia de amploare și lunga listă a mulțumirilor adresate cercetătorilor și traducătorilor care au contribuit cu informații o dovedesc din plin. Azi știm că numele de gripă spaniolă nu reflectă locul de pe glob de unde ar fi pornit flagelul. Călătoria virtuală a autoarei prin documentele vechi de peste un secol, pornind din Golful Bristol (Alaska, SUA), la Odessa (în perioada de tranziție de la Imperiul Rus la URSS), Zamora (Spania), Csikei (Africa de Sud), sau de la Rio de Janeiro (Brazilia), până în Gujarat (India), provincia Sanxi din China, ori Mashhad (Persia de atunci) – după cum ne arată harta privind „Răspândirea gripei spaniole la nivel global: al doilea val, la sfârșitul anului 1918” cu care se deschide volumul – încearcă să stabilească un punct de pornire al pandemiei, care ar fi putut fi oricare dintre acestea. „Lumea era în război în 1918 și multe guverne erau tentate […] să dea vina pe alte țări pentru boala catastrofală. […] În mai, când gripa a ajuns în Spania, cei mai mulți dintre spanioli, la fel ca majoritatea oamenilor, au presupus că ea a venit din afara granițelor. În ceea ce îi privește, aveau dreptate. Gripa era deja în America de două luni, iar în Franța de cel puțin câteva săptămâni. Spaniolii însă nu știau asta, pentru că știrile legate de gripă erau cenzurate de statele combatante, pentru a evita scăderea moralului […]. Spania era neutră în război, iar presa spaniolă nu era cenzurată. […] La începutul lui iunie, parizienii care nu știau ce ravagii făcuse gripa în tranșeele din Flandra sau din Champagne au aflat că două treimi dintre madrileni s-au îmbolnăvit în decurs de trei zile. Fără să-și dea seama că gripa exista la ei de mai multă vreme decât în Spania și cu un mic impuls din partea guvernelor, francezii, britanicii și americanii au început să-i spună «gripă spaniolă». […] În Senegal era gripa braziliană, în Brazilia era gripa germană, iar danezii credeau că «a venit din sud». Polonezii au numit-o boala bolșevică, persanii au dat vina pe britanici, iar japonezii pe luptătorii lor: după ce a apărut prima oară la un turneu de sumo, au poreclit-o «gripa sumo». […] Cu timpul, când a devenit limpede că nu există mai multe epidemii locale, ci o pandemie globală, a fost necesar să se pună cu toții de acord asupra unei singure denumiri. Denumirea adoptată a fost cea care era folosită deja de cele mai puternice națiuni din lume – învingătorii din Marele Război. Pandemia a ajuns să fie cunoscută drept «gripă spaniolă» […] și o eroare istorică a rămas bătută în cuie” (pp.83-85).
Dar tocmai pentru că „Gripa spaniolă e o amintire individuală, nu colectivă. Nu e un dezastru istoric, ci milioane de tragedii personale discrete.” (p.21), autoarea mizează pe analiza în micro și nu în macro, cercetând impactul pandemiei asupra comunităților sau grupărilor de populații, ceea ce permite ca tabloul general să capete o mai mare acuratețe. În final, statisticile vorbesc despre „cel mai mare masacru din secolul al XX-lea”, când boala a afectat „una din trei persoane la nivel global, adică 500 de milioane de oameni” și „a ucis între 50 și 100 de milioane de oameni sau 2,5-5% din populația lumii, o marjă care reflectă gradul de incertitudine care încă mai persistă asupra fenomenului” (p.20). S-a afirmat, în multe ocazii, că gripa spaniolă a ucis mai mulți oameni decât a făcut-o războiul. În privința acestui aspect Laura Spinney este de părere că „Franța a pierdut de șase ori mai mulți oameni în război decât în pandemie, Germania de patru ori mai mulți, Marea Britanie de trei ori mai mulți și Italia de două ori mai mulți. Dar pe toate celelalte continente – cu posibila excepție a Antarcticii, pe care ambele dezastre au lăsat-o neatinsă – mai mulți au murit de gripă decât de război” (p.23).
Neconcordanța în păreri vine din faptul că pandemia a succedat războiului, sau mai bine zis a continuat războiul, victimele amestecându-se și confundându-se în multe cazuri. Un scenariu care, iată, în contextul războiului din Ucraina acestor zile, se repetă după mai bine de o sută de ani, dar de data aceasta avem o imagine în oglindă. Pandemia de Coronavirus a precedat un război, în desfășurare acum și în legătură cu care nimeni, cel puțin la acest moment când scriu, nu poate prevedea cum are să se termine. Dar asemănările dintre cele două mari pandemii (încă nu sunt suficiente date și nu poate fi trasă o linie finală sub cea trăită de noi în ultimii ani, pentru a concluziona care dintre ele a fost mai mare, mai distructivă) sunt mai mult decât surprinzătoare. În primul rând că termenii pe care-i credeam aduși în viața noastră de Covid 19 sunt vechi de peste un secol, unii chiar mai mult, cum ar fi: carantină, distanțare socială, spații de izolare în spitale pentru cei infectați, etc. Apoi metodele prin care am fost/suntem îndemnați/obligați să ne protejăm de virus sunt, în mare măsură, aceleași din 1918 (!): „Campaniile de informare publică îi sfătuiau pe oameni să folosească batista atunci când strănutau și să-și spele mâinile cu regularitate; să evite aglomerația, dar să-și țină ferestrele deschise […]. În anumite locuri, de exemplu, era recomandată acoperirea gurii cu o mască făcută din mai multe straturi de tifon […] dar oficialii din sănătate aveau păreri împărțite legate de eficiența măștii în reducerea transmisiei. Erau divizați și în privința folosirii dezinfectantului […]” (p.120). Cu adevărat nimic nou sub soare am putea spune, mai ales dacă adăugăm și faptul că „cele mai încinse discuții s-au purtat în jurul vaccinării” (p.121). „Programele de vaccinare începute în Africa de Sud în noiembrie 1918 au fost boicotate în masă” (p.125). Unele aprecieri ale autoarei acestui studiu ne dau pur și simplu fiori reci pe șira spinării prin puterea lor de premoniție: „Într-o viitoare pandemie de gripă, autoritățile sanitare vor introduce măsuri de prevenire a răspândirii precum carantina, închiderea școlilor sau interzicerea adunărilor publice. […] Indiferent de plusurile și minusurile pe care le au astfel de tactici de șoc, mass-media are un rol esențial într-o viitoare pandemie, iar pandemia din 1918 a fost o lecție valoroasă și în privința asta: cenzura și minimalizarea pericolului nu sunt bune; prezentarea unor informații corecte, obiectiv și la timp, da” (pp. 329-330). Azi știm că și această lecție a fost greșit înțeleasă: mass-media din vremea pandemiei de Covid 19 a căzut în cealaltă extremă.
Asemănările celor două pandemii (gripa spaniolă și coronavirus) vizează și parte din simptomatologie: „oamenii se plângeau de amețeli, insomnii, pierderea auzului sau a mirosului ori de vedere încețoșată” (p.69); „faza acută a bolii era însoțită de senzația de anxietate […] virusul ar putea acționa asupra creierului, provocând depresia” (p.257), supraviețuitorii gripei spaniole „sufereau de ceea ce azi am putea numi sindrom post-viral sau oboseală cronică” (p.258). Dar și scenarii fanteziste cu privire la originea bolii: „Unii afirmau că gripa era provocată de vaporii otrăvitori care se ridicau din cadavrele abandonate pe câmpurile de luptă. […] Alții suspectau agentul uman, gândindu-se la programe secrete de război biologic, concepute de unul sau altul dintre statele beligerante. […] În acest răstimp, la Washington D.C., ziarele reproduceau comentariile făcute de locotenentul Philip S. Doane, șeful secției de sănătate și igienă din Corporația Flotei de Urgență, care aducea în discuție un scenariu înfricoșător, conform căruia submarinele germane eșuau deliberat în America pentru a aduce gripa” (p.97).
O temă pe care autoarea o aduce în discuție este și slaba reprezentare în artă a gripei spaniole în secolul în care ea a avut loc. „Cei care se gândesc cât de cât la gripa spaniolă se întreabă adesea de ce, deși a lăsat în urmă o mulțime de morminte în aproape fiecare cimitir din lume, nu și-a pus o amprentă similară asupra artei lumii” (p.307). Consideră că „poate cea mai tulburătoare tăcere este cea literară” (p.308). Probabil că răspunsul, gândindu-ne și la absența unor scrieri notabile, până în prezent, influențate de pandemia de Covid 19, ar fi nevoia de sedimentare a trăirilor, necesitatea unei distanțări în timp față de evenimente, un asemenea discurs având nevoie de o perioadă mai lungă pentru a se dezvolta. Dacă similitudinile dintre cele două flageluri se vor confirma și în acest caz, nu avem decât să fim încrezători: „În secolul al XXI-lea – secol în care scriitorii au îmbrățișat ferm boala ca pe o temă demnă de a fi tratată, alături de iubire, gelozie și bătălie -, gripa spaniolă a pătruns, în sfârșit, în cultura populară, oferind subiecte pentru romane, filme și scenarii de televiziune” (p.355).
În prefața scrisă „în izolare la domiciliu grație lui Covid 19”, după cum spune, (reamintesc faptul că volumul Laurei Spinney a apărut în limba româna în primăvara anului 2020, în plină stare de urgență în România), istoricul Adrian Cioroianu are o viziune mult mai complexă asupra volumului decât dacă acesta ar fi apărut și la noi câțiva ani mai devreme, viziune generată tocmai de experimentarea trăirilor în plină pandemie. Textul său lasă să se înțeleagă o tulburătoare ciclicitate de care nu am fi feriți (și) din cauza ușurinței cu care noi oamenii uităm pericolul odată ce am reușit să-l depășim. Consider că următorul fragment din Prefață este cel mai bun final pe care i l-aș fi putut găsi acestui text: „Suprema lecție a gripei spaniole este că, într-o formă sau alta, cu toate transformările pe care societatea umană le va cunoaște, după fiecare pandemie viața oamenilor va intra într-o nouă rutină – așa cum s-a întâmplat în 1920 și, de fapt, așa cum s-a întâmplat în ultimii 12 000 de ani […]. Această rutină, iarăși, ne va face, foarte probabil, să privim mai mult în sus decât în jos […]. Iarăși, o vreme, vom fi fascinați cu totul de Universul mare, iarăși vom tinde să uităm realitățile Universului mic. Până într-o zi când, vorba lui Camus, epidemia își va trezi țânțarii, rozătoarele sau liliecii etc. și-i va trimite să moară într-o cetate fericită…”.

 

 

Note
1 Laura Spinney s-a născut în 1971 în Yorkshire și a absolvit Durham University cu o diplomă în Științe Naturale. Ca jurnalist științific, scrierile sale au apărut, printre altele, în The Economist, National Geographic, Nature, New Scientist și The Telegraph. A publicat două romane în engleză: The Doctor (2001) și The Quick (2007), dar și o carte de nonficțiune: Rue Centrale (2013), în engleză și franceză. În prezent trăiește în Franța.
2 Laura Spinney, Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea, Ediția a II-a, Editura Corint, 2020, Traducere din limba engleză de Roxana Olteanu, Prefață de Adrian Cioroianu, Postfață de Emanoil Ceaușu