Romantism sau realism?
Cât timp frumosul se caută pe sine şi împrăştie frumos în jurul său, cât timp iubirea umple inimile de dragoste şi ne fură cu ea, literatura are și tendința dar şi motive serioase să rămână romantică sau apropiată romantismului. Dar atunci când societatea se răsuceşte în chinuri, se sufocă şi se amestecă confuz oscilând brusc de la monarhie la republică şi invers, în mod repetat în acelaşi secol, sau atunci când hazardul curmă viețile oamenilor de valoare dând puterea aceluia care o foloseşte arbitrar, literatura se trezeşte şi, cu orice risc, demonstrează şi acuză răul social reflectând realitatea. Arta, în general, şi literatura, în mod special, vor recunoaște faptele, vor critica absurdul instaurat de domnia răului şi vor scoate la vedere vinovații și victimele lor. Scriitorul nu ezită niciodată să facă educația societății, arătând ceea ce nu poate fi acceptat. Acesta este de fapt rolul său. Un profesor își va educa elevii, un scriitor va educa societatea. În momentele grele ale istoriei, fără să ezite, aş spune chiar fără să clipească, scriitorul, prin opera sa, va deveni realist.
Fraza de mai sus îl defineşte pe Stendhal ca scriitor, îi explică reacția față de realitate, frământările, modul de a gândi şi a scrie şi, de aici, dificultatea de a-i stabili locul între curentele literare care au caracterizat perioada în care a scris.
Realismul său s-a născut din realitatea pe care a văzut-o şi din exigența față de sine. Textele romanelor sale nu pot minți. Va fi aşezat adesea între realişti deşi, acel avânt eroic, acea luptă cu societatea şi acele porniri de la început de drum îl vor trage mereu înapoi, către romantism. Dar nu este vorba de o contradicție şi nici de o dedublare. Sunt două tendințe, decalate în timp, care au locuit, pentru marele Stendhal, la aceeaşi adresă şi în interiorul aceluiaşi personaj. Și într-un amestec perfect în fiecare operă a sa. Vorbim despre Stendhal dar, dacă privim literatura secolului al XIX-lea, marea contradicție devine regulă şi excepție în acelaşi timp. Romanticii, în secolul al XIX-lea, sunt contemporani cu realiştii. Să dăm câteva exemple: romanticul Hugo e contemporan cu realistul Balzac, romanticii poeți Alfred de Musset şi Alfred de Vigny au fost contemporani cu realistul Gustave Flaubert. Au coexistat însă în cea mai clară poziție antagonistă în modul de a vedea şi descrie societatea. E perioada contradicțiilor. Primele mari semne de schimbare le va da pictura, prin apariția impresionismului la debutul secolului al XIX-lea. Apoi și muzica marelui grup de premiați cu „Prix de Rome“, care va veni cu contradicțiile lui proprii dintre muzica de operă și cea simfonică. Din punct de vedere literar, ceea ce va marca secolul al XIX-lea francez, pe toată perioada lui, va fi marele duel declarat și permanent între romantici şi realişti.
Istoria Franței secolului al XIX-lea nu are, nici ea, nici liniştea deplină şi cu atât mai puțin consecvența visată. Republicile şi restaurările monarhice care se vor succede în ritm amețitor își vor impune dansul grotesc, alternând pe durate scurte, scăpate iar de sub controlul destinului după dispariția de pe scena lumii a lui Napoleon. După primul exil al lui Napoleon în insula Elba, va avea loc un şir de domnii scurte, trei la număr: Ludovic al XVIII-lea (1815 – 1824), Carol al X-lea (1824 – 1830) şi Ludovic Filip (1830 – 1848) vor succeda în ordine ca monarhii istorice una după alta, fără a lăsa, din lipsă de acțiuni concrete, urme în viața Franței. Cele 100 de zile marcate de revenirea surprinzătoare şi mai ales spectaculoasă a lui Napoleon Bonaparte vor avea mai multă încărcătură decât toți cei 33 de ani anteriori luați la un loc. Complicațiile succesiunilor la tron, la care se adaugă repetabila problemă a morților precoce ale celor în drept să urce pe tron, dar şi toate devierile legislative aplicabile în materie de succesiune au marcat mai degrabă nume şi date decât domnii efective.
Revoluțiile europene care au marcat anul 1848 au pus capăt, temporar, unor monarhii. Instaurarea celei de a II-a Republici repeta o pagină de istorie tipic franceză, care aducea la putere un guvern republican în urma unei revoluții. A durat puțin, doar patru ani, şi a fost marcată de luptele interne între Napoleon al III-lea, nepot al lui Napoleon Bonaparte, şi monarhiştii care doreau o restaurare adevărată, bazată pe o succesiune veritabilă. Napoleon al III-lea va veni totuși la putere, practic printr-o lovitură de stat, tipică modului de acționare al familiei Bonaparte. Noul şef de stat, Napoleon al III-lea, inițial un şef de partid, devine ulterior monarh.
Dacă Ludovic al XIV-lea şi Napoleon I şi-au dominat contemporanii datorită gloriei adusă Franței, pe plan extern şi prin înțelepciunea cu care au domnit şi au organizat viața socială internă, urmaşii lor le-au fost mult inferiori, atrăgându-şi nemulțumirea poporului şi revolta intelectualilor cu viziune. Conflictul deschis cu monarhia a avut consecințe imediate în cazul lui Hugo, care, amenințat de o atmosferă deschis ostilă venită de la curtea regală, s-a autoexilat în Saint Peter Port, pe insula Guernsey, unde a trăit nu mai puțin de 15 ani. Este exemplul cel mai sugestiv. Nu singurul. Poziția antimonarhică nu avea legătură cu un anume stil literar. De la caz la caz, conflictele cu monarhia duse de unii precum Hugo, sau cu guvernele republicane precum revolta ultrarealistului naturalist Zola, în cazul „Afacerii Drayfus“, totul a fost o permanentă revoltă care a răscolit toată societatea franceză predispusă la revolte când situația o cerea.
Am asistat şi la cazuri în care, un acelaşi scriitor, Prosper Merimée, inițial total antimonarhic şi fascinat de mişcarea romantică condusă de Hugo, devine tot mai promonarhist ulterior şi urcă în administrația regală din timpul lui Napoleon al III-lea, fiind în continuare un romantic. George Sand, la rândul ei, fără a face o politică pură pro sau contra monarhiei şi fără a fi o socialistă convinsă, va privi cu toată revolta luptele de stradă din timpul revoluției de la 1848 şi va critica încercările guvernului de a lovi în mişcările muncitoreşti.
În toată această agitație, exemplul lui Flaubert pare şi el o revoltă dar nu contra unui anumit sistem social ci una mult mai amplă, contra unei mentalități sociale rigide ce continua să se sprijine pe idei învechite şi rupte de realitate. Flaubert, ca scriitor de referință pentru secolul al XIX-lea, poate fi notat ca singurul caz de scriitor încadrat fără echivoc la curentul realist. Şi nu ne miră încadrarea lui ca realist ci faptul că ne apare ca un caz unic de scriitor realist necontestat (vezi tabelul cronologic din lucrarea Literatura franceză, de la A la Z al lui Claude Eterstein1, Editia Hatier, Paris, 2021, o lucrare recentă, folosită de programa de studiu actuală din liceele franceze).
Dacă Balzac, prin toată opera sa, va fi revendicat de ambele curente, deşi parcă îi stă mai bine rolul de realist, iar Stendhal va fi un realist prematur chiar fără să o dorească, Flaubert va fi mereu realistul absolut care va uimi şi va revolta prin îndrăzneala subiectelor propuse, prin caracterele negative ale personajelor sale şi prin stilul său direct ce va pune sub lupă o realitate dură, necoafată şi liberă de restricții de orice fel. Iar societatea şi lumea literară vor reacționa la fel de dur şi de unit contra lui Flaubert, acuzat că ar fi făcut, în mod deliberat, prin subiectul romanului Madame Bovary2, apologia adulterului feminin, că a creat, prin personajul Emmei, eroina negativă şi exemplul de imoralitate feminină. Pe de altă parte, cum indirect, prin personajul Emma, romanul putea fi și o aluzie clară la aventurile amoroase ale momentului din „lumea bună“ pariziană, un proces ce îl va acuza pe Flaubert de influențe negative asupra tinerilor va veni imediat ca răspuns la tot ceea ce sugerează romanul în paginile sale.
Procesul romanului Madame Bovary are loc în 1857. Este inițiat de procuror sub acuzația de „text obscen“. A durat trei luni şi în final Flaubert a fost achitat. Deşi pentru Flaubert procesul a fost resimțit ca o perioadă dificilă, pe lângă partea sa negativă a însemnat şi o bună publicitate care l-au făcut notoriu. Notorii erau şi numele celor doi jurişti, ai apărării şi ai acuzării. Este de menționat că în acest proces Flaubert a fost apărat de vestitul jurist Joule Senard3, fost procuror la Curtea de Apel din Rouen după revoluția din 1848 şi Ministru de Interne pe o durată scurtă din acelaşi an. Însă nici procurorul din acest caz, marele acuzator al scriitorilor din Paris (după Flaubert şi Baudelaire a urmat Eugen Sue), nu era mai puțin vestit, Ernest Pinard4 fiind, la rândul său, ales, în timpul domniei lui Napoleon al III-lea, procuror imperial şi ministru de interne.
Să redăm deci, pe scurt, subiectul „romanului de scandal“, numit Madame Bovary. Acțiunea romanului are loc în nordul Franței, aproape de Rouen, fapt ce ne duce cu gândul la locul de naştere al lui Flaubert. Este o primă observație ce poate fi prinsă în datele de naştere ale romanului. A doua, legată de subiect, se pare că are ca sursă o poveste sugerată lui Flaubert de unul dintre prietenii săi de şcoală, ca material de inspirație pentru un roman cu subiect ce putea fi redat „în modul cel mai natural“, fără ocolişuri şi detalii inutile.
Madame Bovary are ca spațiu de acțiune a protagoniştilor săi zona nordică a oraşului Rouen. Charles Bovary obține o diplomă medicală şi devine „officier de santé“ în Serviciul de Sănătate Publică. Se căsătoreşte, inițial din interes, cu femeia aleasă de mama sa, pe nume Heloise Dubuc, care, poate pentru a sprijini derularea romanului, va muri pe neaşteptate, lăsând loc liber unei alte căsătorii. O nouă căsătorie care, în noile condiții, poate fi una bazată pe dragoste. Ceea ce se va şi întâmpla, Charles o va întâlni pe Emma, fata unui pacient, o fată tânără şi frumoasă pe care Charles o va iubi. Numai că, ghinion, iubirea nu e reciprocă.
Emma nu-l iubeşte pe Charles. Dar iubeşte mult viața şi aventura. A citit cărți de dragoste şi visează să trăiască la fel ca în acele romane de iubire. Mai visează lux şi romantism. Iar când cei doi soți vor fi invitați la un bal din lumea selectă, oferit de marchizul d’Andervilliers, vecinul lor, Emma vede că lumea visată de ea există dar că ea nu are acces direct la acea lume. Va face totul ca să intre în această lume de vis. Va face totul cu orice risc, împingând mereu lucrurile prea departe. Se lasă iubită dar mai ales iubeşte mereu şi pe oricine îi iese în cale, de dragul iubirii şi aventurii care o fac să plutească spre fericirea ei riscantă. Pentru că Emma e plictisită şi tristă, viața ei nu o mulțumeşte și nu îi poate oferi nimic interesant. Și ca să o vadă mulțumită, Charles se va muta într-un oraș mai mare. Aici Emma, după ce va naşte o fetiță, va descoperi rapid că rolul de mamă nu i se potriveşte. După mici aventuri, cum am putea să numim de exemplu jocul ei cu tânărul Leon Dupuis, Emma va reuşi să aibă un amant, pe bogătaşul Rodolphe Boulanger, un bărbat matur şi versat care identifică rapid în ea o victimă sigură. O pradă uşoară pe care o şi cucereşte pentru a se distra.
De data aceasta nu mai este un joc, Emma iubeşte cu pasiune dar, ca de obicei în astfel de cazuri, iubirea ei nu este luată în serios de Rodolphe care, după ce o seduce foarte ușor, o părăseşte fără nicio remuşcare producându-i prima mare decepție, care o va îmbolnăvi şi o va apropia pentru scurt timp de religie. Doar pentru scurt timp, pasiunile Emmei se hrănesc şi din eşecuri, voința de a iubi şi a fi iubită este mereu mare.
Şi aventurile Emmei continuă. După ce îl reîntâlneşte pe Leon întâmplător, la operă, aşa cum se putea bănui, va începe cu el o nouă aventură. Curând, Leon se va sătura de iubirea sufocantă a Emmei şi o va părăsi. Disperată, abandonată şi fără soluții în achitarea datoriilor, Emma se va sinucide făcând apel la arsenic.
Opera lui Flaubert este caracterizată prin perfecțiunea textului. Se pare că ideea de perfecțiune a frazei îl obseda pe Flaubert în aşa măsură încât uneori lucra la o pagină zile întregi. Este cu siguranță şi cazul romanului Madame Bovary. Şi există păreri suficient de avizate care au afirmat că acest roman celebru ar fi fost gândit, ca subiect şi detalii, în aproape 20 de ani (!?). Pare neverosimil dar nu imposibil. Cei care au fost aproape de-a-lungul timpului de Flaubert consideră că romanul povestirii aventurilor amoroase ale Emmei a fost conceput în timp, în perioadele domniilor lui Carol al X-lea şi Ludovic Filip, adică perioada ce cuprinde istoric revoluțiile de la 1830 şi 1848. La Madame Bovary Flaubert a început lucrul efectiv în 1850. Cartea a fost scrisă în cinci ani, publicată, după „metoda Balzac“, ca serial în Revue de Paris, în 1856 şi imediat atacată de procurorii imperiali (1857) pentru imoralitate. Literar, putem afirma că acest roman a fost condamnat pentru realism literar. La acel moment acuzațía era însă gravă.
Madame Bovary poate genera multe reflexii literare dar şi psihologice. De fapt, prin construirea personajului Emma, Flaubert ridiculizează burghezia mult prea superficială, incultă, dornică să parvină dar şi înfumurată şi mulțumită de ea însăşi fără a dovedi un nivel minim de cultură. „Nu am pus acolo (adică «în roman», n.m.) nimic din existența sau din sentimentele mele“ – scria Flaubert către Marie Sophie Leroyer de Chantepie5.
E foarte greu de cuprins într-un text, cu caracter mai general, o analiză a operei lui Flaubert care să cuprindă toate ideile importante pe care opera scriitorului o propune şi dezvoltă. Mulțimea scriitorilor care l-au luat drept model şi profesor este foarte întinsă, mari scriitori, precum Marcel Prust, Franz Kafka, Emile Zola sau Guy de Maupassant, fiind citați între urmaşii săi, admiratori ai stilului exact şi urmaşii săi ca elevi. Fiecare carte nouă scrisă de Flaubert este o negare a celei anterioare, astfel că, a treia carte ce vine la rând este în raport cu prima o negare a negației. Deci este o afirmație a celei dintâi. Şi atunci, ne întrebăm, cum să nu îl iubească Kafka pe Flaubert? Pornind de aici, Ferdinand Brunetiere6 va face o propune de inversare cronologică a operelor lui Flaubert, luând în calcul întâi Salammbo7, apoi Educația sentimentală8 şi, doar în final, Madame Bovary, în sensul de operă de vârf.
Madame Bovary este opera de vârf a lui Flaubert. Este chiar mai mult de atât, un nou stil de a scrie numit „Bovarism“, total deosebit de restul stilurilor care pot fi observate de critici, cititori şi restul de scriitori care se vor înclina admirativ în fața evidențelor. Bovarismul este un stil autoironic, un stil tipic lui Flaubert care nu va aduce doar noutatea într-un realism, el însuşi o noutate bine venită, ci, în plus, va face și o „educație sentimentală“ celor care nu ştiu cum să-şi rezolve iubirea. Ironie amară bazată pe autoironie. Mulți critici au făcut rapid paralela evidentă între personajele lui Flaubert şi Don Quijote, între eroul care se lupta cu morile de vânt şi eroii lui Flaubert, Emma Bovary sau Frederik Moreau.
Tragicomicul este prezent constant în opera lui Flaubert, iar veridicitatea cu care eroii sunt prezentați ne spune că, de fapt, în fiecare personaj ironizat există ceva din autor. Există ceva din viața lui Flaubert şi mai există explicația pentru singurătatea lui, lipsa unei iubiri de durată, a unei căsătorii şi a unor urmaşi care să-l moştenească material şi mai ales spiritual. Flaubert ne-a spus că: „Nu voi transmite nimănui agravările şi ruşinea existenței“. Dacă Flaubert se gândea la propria sa viață, la crizele de epilepsie suferite la 35 de ani și la unele momente când a asistat la cruzimile revoluțiilor și instabilitatea societății secolului al XIX-lea, atunci putem accepta uşor ideea lui cu privire la dorința de a nu avea urmaşi. Aici îl putem cita din nou pe Sainte-Beuve, care spunea că nu poți să înțelegi opera unui scriitor dacă nu îi cunoşti şi biografia. Beuve, care a fost mult timp în preajma lui Flaubert, a făcut multe referiri având subiect opera lui Flaubert. De exemplu, recenziile făcute pentru Madame Bovary, apărute în Causeries de lundi, vol. VIII, Edition Garnier, Paris, 1860, sunt printre cele mai importante analize critice ale operei autorului bovarian.

 

Note
1 Claude Eterstein, avec collaboration de François Stéphane Audeguy, La Litterature Française, de A a Z, Edition Hatier, Paris 2021.
2 Gustave Flaubert, Madame Bovary, Michel Levy Freres Libraires Editeurs, rue Vivienne, 2 bis – Paris 1857.
3 Antoine Marie Jules Senard (1800 – 1885) a fost avocat şi important om politic francez. Urmare a revoluției din 1848, a fost numit procuror general la Curtea de Apel din Rouen. În 1857, Senard îi va apăra pe Gustave Flaubert și pe Leon Laurent Pichat,, directorul revistei Revue de Paris, acuzați fiind de insultarea moralității publice și religioase și a bunelor moravuri pentru scrierea și, respectiv, publicarea romanului Madame Bovary.
4 Pierre Ernest Pinard (1822 – 1909) a fost magistrat şi om politic francez, procuror imperial şi ministru de interne. A intrat în istorie datorită acuzațiilor pe care le-a adus marilor scriitori în marile procese literare ale secolului al XIX-lea.
5 Marie Sophie Leroyer de Chantepie (1800 – 1888) a fost scriitoare franceză, prietenă cu Geroge Sand şi cu Gustave Flaubert, căsătorită spre finalul vieții cu ofițerul rus M. Benediktov, cu care și-a petrecut ultimii ani în Rusia.
6 Ferdinand Brunetiere (1849 – 1906) a fost mare critic şi istoric literar francez. Dintre lucrările sale amintim: Romanul naturalist (1883), Evoluția criticii (1890), Evoluțía genurilor în istoria literaturii (1890), Istoria literaturii clasice franceze (1892), Istoria teatrului franceze (1892).
7 Salammbo (1862) – roman istoric scris de Gustave Flaubert, având ca subiect revolta mercenarelor (241 – 237 î.Hr.) şi folosind ca sursă de inspirație şi documentare Cartea I-a a istoriilor.
8 Educația sentimentală (1869) – romanul considerat printre cele mai citite şi mai influente dintre operele secolului al XIX-lea, lăudat şi luat ca model de creație de către scriitorii contemporani Emile Zola, George Sand și Henry James.