Teorii şi tipologii privind autocrațiile
Mancur Olson teoretizează dezvoltarea autocrațiilor ca fiind prima tranziție de la anarhie la stat, pentru el, anarhia fiind caracterizată de un număr de… „bandiți călători” care hălăduiesc în multe zone geografice diferite, „extorcând bogății de la populațiile locale și lăsând puține stimulente pentru a investi și a produce”1. Pe măsură ce aceste populații pierd stimulentul de a produce, există puține bogății pentru a mai fi furate ori sustrase de către „bandiți” sau pentru a le mai folosi oamenilor2. Olson îi consideră pe autocrați ca fiind niște „bandiți staționari” care rezolvă această dilemă stabilind controlul asupra unei mici feude și monopolizând „extorcarea bogăției din feudă sub formă de impozite”, iar odată ce se dezvoltă o astfel de autocrație, atât autocratul cât și populația locală o vor duce mai bine, deoarece autocratul va avea un „interes cuprinzător” în menținerea și creșterea bogăției în feuda respectivă3. Deoarece violența amenință crearea feudelor sau a coloniilor, și, pe cale de consecință, perceperea impozitelor, bandiții staționari au stimulente pentru „a monopoliza violența și a crea o ordine pașnică”4. Kurrild-Klitgaard și Svendsen au susținut că expansiunea și colonizările vikingilor din secolele IX-XI pot fi interpretate ca un exemplu de „bandiți care devin staționari”5.
Spre deosebire de Olson, autori ca Douglass North, John Joseph Walis şi Barry R. Weingast înțeleg statul timpuriu nu ca pe o instituție suprastructurală sau instrument principal de organizare politico-administrativă de tip condus de un singur om, ci ca pe o „organizație formată din mulți actori”6 şi descriu procesul de formare a statului autocratic ca pe unul de negociere în rândul persoanelor cu acces la violență, pentru ei, aceşti indivizi formând o coaliție hegemonică sau dominantă care îşi acordă reciproc privilegii, cum ar fi „accesul la resurse” şi care au stimulente pentru a coopera şi pentru a evita luptele sau violențele inerente. Un acces limitat la privilegii este necesar pentru a evita concurența inevitabilă între membrii coaliției hegemonice, care ulterior se vor angaja în mod credibil să colaboreze şi care vor forma statul7. Deoarece autocrații au nevoie de o structură de putere pentru a conduce, este dificil să trasăm o linie clară între „autocrațiile istorice şi oligarhii”, majoritatea autocraților istorici depinzând de nobili, militari, preoți sau alte grupuri de elită8.
Pentru Acemoglu, Johnson și Robinson, alocarea puterii politice explică menținerea autocraților la care se referă de obicei drept „state extractive”, cei trei autori susținând că puterea politică de jure provine de la instituțiile politice, în timp ce puterea politică de facto este determinată de distribuirea resurselor9, iar cei care dețin puterea politică în prezent vor proiecta instituțiile politice și economice în viitor, în funcție de interesele lor. În autocrații, atât de jure, cât și de facto, puterile politice sunt concentrate într-o singură persoană sau o mică elită care va promova instituții pentru menținerea puterii politice de jure la fel de concentrată ca puterea politică de facto, menținând astfel de „regimuri autocratice cu instituții extractive”10.
Exemple clasice de autocrații sunt monarhia absolută și dictatura nelegitimă, astfel, în timp ce monarhul absolutist recunoaște cel puțin „legea divină și istorică ca autoritate obligatorie” și acordă, de obicei, subiecților săi integritatea persoanei și a proprietății, un dictator nu este, în principiu, legat de nicio normă legală și este limitat în stabilirea normelor și aplicarea de către govern numai prin circumstanțele factuale și posibilitățile de exercitare a puterii, cum ar fi „disponibilitatea unui aparat militar”.
Autocrațiile pot fi împărțite în „regimuri autoritare și totalitare”, potrivit lui Juan Linz11. Considerațiile recente includ, de asemenea, aşa-numitele regimuri hibride sau democrațiile defecte, care sunt clasificate ca „intermediare” între democrația (existentă formal) și autocrația (de facto), dar trebuie făcută o distincție între „autocrațiile formale” în sensul sistemelor politice în care conducătorul acționează ca un „suveran autentic (legitim), cum ar fi monarhiile clasice, de la autocrațiile de facto în care apariția legitimității derivate este menținută de organele de facto ale statului neputincios, alegeri fraudate sau similare, dar puterea de stat este exercitată de fapt în formă autocratică”12.
În ultimii ani, cercetătorii au descoperit legături semnificative între tipurile de reguli care guvernează succesiunea în monarhii şi autocrații şi „frecvența cu care apar loviturile de stat sau crizele de succesiune”13. Tot în ultima vreme, s-a afirmat că regimurile autoritare precum China, Rusia și Iran şi statele totalitare precum Coreea de Nord au încercat să-şi exporte sistemul de guvernare în alte țări prin „promovarea autocrației”14. O serie de savanți şi cercetători ai acestui fenomen sunt sceptici că Rusia şi China au exportat cu succes autoritarismul în străinătate15, deși în acest caz există și opinii contrare.

 

Dictatura şi autocrația: Asemănări şi diferențe
Fără ca termenul să fie oficial, un regim de dictatură poate fi descris ca „autocrație” sau „derivă autocratică”, de exemplu, raportul „RAMSES” publicat în 1994 de IFRI evidenția „excesul autocratic și cruzimea unui Idi Amin Dada în Uganda (1971-1980), un Jean-Bédel Bokassa (autoproclamat împărat și cunoscut ca Bokassa I al Africii Centrale și Saladin Ahmed Bokassa) în Africa Centrală (1965-1979) sau un Macias Nguema în Guineea Ecuatorială (1968-1979)”16, tirani extrem de sângeroși, unii dintre ei, Bokassa, de exemplu, fiind acuzat de acte de canibalism! Dictatura diferă de regimul autocratic, care conferă puterea deplină guvernelor și care, prin urmare, nu-i aleg pe cei responsabili pentru guvernare17.
Recent, unii autocrați au fost capabili să impună opiniile lor asupra unei națiuni, sau chiar mai multor state, această autocrație fiind adesea „afiliată unei dictaturi” sau totalitarismului (a se vedea nazismul, stalinismul, maoismul, kimirsenismul, la care am putea adăuga ceauşismul, țedenbalismul şi în America Latină, mai precis în Cuba, castrismul etc.). Africa a fost deosebit de afectată de la sfârşitul veacului al XX-lea: Thomas Cantaloube afirma în 2018 că pe acest continent, „de la începutul anilor 1990, cel puțin douăzeci și patru de șefi (24) de stat au încercat să modifice Constituțiile pentru a rămâne la putere dincolo de mandatele lor duble”18. Potrivit lui Anneke Van Woudenberg de la „Human Rights Watch”, aceasta este „consecința faptului că Uniunea Africană a decis să nu recunoască guvernele care vin la putere după o lovitură de stat militară. Asistăm acum la lovituri de stat constituționale, și care sunt adesea însoțite de o represiune împotriva celor ce se opun acesteia”19.

 

Caudillo şi caudillism
Conceptul de caudillo este mai modern, în timp, astfel, în limba spaniolă apariția termenului este datată în secolul al XV-lea și de atunci a desemnat o persoană care „îndrumă și comandă soldații”, un fel de lord, senior al războiului sau războinic, deși se aplica și unui „șef sau director al unei bresle sau comunități”20, din această caracterizare, rezultând că un caudillo „exercită autoritate, dar nu putere, pe care nu o deține în mod necesar”21. Etimologic vorbind, expresia provine din termenul spaniol vechi cabdillo, care la rândullui vine din latinescul capitellum, diminutivul lui caput („cap”), însemnând „cap mic” sau „mic șef”22. Cu toate acestea, nu există o definiție precisă a caudillo-ului, care este utilizat în mod interschimbabil cu termenii de senior sau domn al războiului, dictator și lider politic autoritar. Termenul este adesea folosit în mod peiorativ de către criticii unui regim dar, cu toate acestea, generalul spaniol Francisco Franco și-a luat cu mândrie titlul de El Caudillo sau de Caudillo de todas las Españas, ca și când ar fi fost al său23 în timpul și după răsturnarea militară a celei de-a doua republici spaniole în devastatorul Război Civil (1936-1939), în paralel cu titlul de Duce pe care și l-a luat Mussolini în Italia și cel de Führer pe care și l-a acordat Hitler în Germania.
În general, caudillo-ul uzurpă puterea printr-o lovitură de stat sau la sfârșitul unui process revoluționar și stabilește un sistem de tip autoritar și despotic de guvernare bazat pe clientelism care provine din rândul oligarhiei, armatei și bisericii24, de aici rezultând ideea că exercitarea puterii de către caudillos este o formă ce poate fi considerată autoritară. De asemenea, regimul instaurat de un caudillo se numește logic
caudillism.
Rădăcinile caudillismului pot fi legate de modul de guvernare din Spania medievală și modernă timpurie în timpul Reconquistei de la mauri25. Conchistadori spanioli, cum ar fi Hernàn Cortés și Francisco Pizarro, prezintă caracteristici ale unui caudillo, fiind lideri militari de succes, având încredere reciprocă a liderului și susținătorilor lor și recompensându-i pentru loialitatea lor26. Istoricul John Lynch susține că apariția caudillos în America spaniolă nu are rădăcini în trecutul spaniol îndepărtat, ci în contextul imediat al Războaielor de independență ale statelor hispano-americane, acestea respingând stăpânirea colonială și lăsând un „vid de putere”, la începutul secolului al XIX-lea27. Caudillos au fost foarte influenți în istoria Americii spaniole și “au o moștenire care a influențat mișcările politice în epoca modernă”28. Majoritatea societăților au avut „lideri personaliști”, dar America hispanică a avut mult mai mulți29, majoritatea dintre ei nefiind descriși drept caudillos dar, cu toate acestea, savanții au aplicat termenul pentru o varietate de lideri hispano-americani, de la Juan Manuel de Rosas și Juan Facundo Quiroga la Juan Domingo Perón și Jorge Rafael Videla, în Argentina, de la Bernardo O’Higgins la Augusto Pinochet în Chile, de la Rafael Nuñez la Gustavo Rojas Pinilla și Jorge Eliécer Gaitàn în Columbia, de la Fulgencio Batista la Fidel Castro în Cuba, Rafael Trujillo în Republica Dominicană, de la Manuel Estrada Cabrera la Jorge Ubico în Guatemala, de la Agustín de Iturbide și Antonio López de Santa Anna la Porfirio Diaz sau de la Venustiano Carranza, Pancho Villa și Emiliano Zapata la un Lázaro Cárdenas în Mexic, de la Anastazio Somoza García la Daniel Ortega în Nicaragua, de la Omar Torrijos la Manuel Noriega în Panama, de la José Gaspar Rodríguez de Francia, zis „Supremul”, la Alfredo Stroessner, zis „Tiranozaurul”, în Paraguay, de la Manuel Odría la Alberto Fujimori în Peru, de la Manuel Oribe la Gregorio Conrado Álvarez în Uruguay, de la Cipriano Castro la Hugo Chávez și Nicolás Maduro în Venezuela30, ca să-i cităm pe cei mai cunoscuți, lista fiind de-a dreptul urieșească.

 

Caracteristicile unui caudillo și ale caudillismului
Calitățile care caracterizează un caudillo și domnia sa sunt, în general, o personalitate puternică până la cultul deșănțat al personalității, carisma, capacitatea de a conduce conducerea politică/ militară, un stil de conducere personalizat, autoritar și retorica populistă31, la care am putea adăuga caciquismul și machismul. Caudillos au adesea acces la mass-media și se prefac în mod viclean sau pervers că sunt „paternaliști”, erijându-se drept ca purtători de cuvânt ai oamenilor (săraci), pretinzând că rezolvă urgent problemele lor „în mod decisive și fără compromisuri”, acest lucru permițându-le adesea să mobilizeze mișcări sociale ample32. De multe ori, acești caudillos au un trecut militar și sunt antidemocratici, iar domnia lor este concepută pentru a avea continuitate, opoziția politică și extraparlamentară fiind adesea discriminate sau suprimată în mod violent, ei păstrându-și loialitatea adepților lor prin clientelism33.
Sociologul mexican Pedro Castro descrie caudilismul ca fiind „autoritar, dar nu neapărat totalitar”, deoarece spre deosebire de totalitarism, un caudillo nu își folosește puterea ca un tiran pentru subjugarea arbitrară a unei întregi societăți, ci se limitează mai degrabă la anumite domenii ale societății și se consideră conducătorul poporului de care se simte legat ca printr-un fel “contract social implicit la nivel politic”34.

 

Caudillos în literatura hispanoamericană
Caudillos sud-americani fictivi, uneori bazați pe figuri istorice reale, sunt importanți în cadrul literaturii latinoamericane35. Astfel, columbianul Gabriel García Márquez a publicat două romane cu oameni puternici (dictatori, tirani sau caudillos) ca protagoniști, Toamna patriarhului (1975), un adevărat poem în proză, și Generalul în labirintul său (1989), un controversat roman despre Simón Bolívar, eroul, totuși, al Războaielor de independență ale statelor hispano-americane. În 1946, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, Miguel Ángel Asturias a tipărit romanul Domnul Președinte, inspirat din viața menționatului caudillo sau dictator Manuel Estrada Cabrera. La rândul său, Augusto Roa Bastos a scris un excelent roman bazat pe viața caudillo-ului paraguayan și dictatorului, la urma urmei, José Gaspar Rodríguez de Francia, Eu Supremul (1974). În Mexic, doi caudillos fictivi au fost descriși în romanele Cei de jos (1916) de Mariano Azuela și Moartea lui Artemio Cruz (1962) de Carlos Fuentes. De asemenea, romanul Casa spiritelor (1982) de Isabel Allende reprezintă, printre altele, o “relatare fictivă a unui dictator chilian”. Un aspect foarte interesant, și poate unic, în ceea ce privește subiectul poate fi detectat în romanul Doña Barbara de Rómulo Gallegos, prin faptul că protagonistul este o „femeie-caudillo”.

 

Caciquismul și mandonismul
Caciquismul este o formă distorsionată a administrației locale prin care un lider politic are control total asupra unei societăți rurale exprimată prin „clientelism politic”36), acest sistem în prezent vetust și dictatorial având cea mai răspândită expresie în America Latină, în diferite perioade ale istoriei sale contradictorii și contorsionate. În Spania și în unele țări din America Latină, cuvântul cacique este folosit în mod peiorativ pentru a se referi la cei care dețin puterea „rețelelor clientelare”37, chiar dacă nu au nimic de-a face cu popoarele native ale Americii. Acești caciques sau căpetenii localo-regionale pot controla votul clienților lor, astfel încât să poată negocia cu politicienii de bază și să fie chipul și baza partidului, acest lucru creând „democrații” care funcționează doar pe hârtie, dar nu reprezintă „guvernul poporului”. Ele au operat în secolul al XIX-lea și o mare parte a secolului al XX-lea în multe regiuni din America și Spania. În anul 1884, termenul caciquismo a fost încorporat în “Dicționarul limbii spaniole al Academiei Regale din Spania ”în înțelesul său actual, cu cele două accepțiuni38: 1) „Dominația sau influența căpeteniilor unui oraș sau regiuni” și 2). „Ingerința abuzivă a unei personae sau a unei autorități în anumite probleme, folosindu-se de puterea sau influența sa”. Caciquismul a fost înfățișat, portretizat, persiflat și criticat de multe ori în literatură, teatru, film și chiar în muzică, de exemplu, în romanul lui Rómulo Gallegos Doña Barbara (în care oamenii obișnuiți sunt striviți de diverși caciques din llanura venezueleană)39, în poeziile lui Pablo Neruda din volumul poematic Canto General, în romanul Pedro Páramo de Juan Rulfo (chiar protagonistul Pedro Páramo fiind un cacique, dar și un caudillo, un dictator local), în capodopera lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate (un astfel de cacique există în persoana lui Arcadio Buendía din ținutul Macondo), în romanul Jarrapellejos de Felipe Trigo, un scriitor spaniol al cărui naturalism a fost considerat “scandalos la vremea sa” și în filmul cu același titlu regizat de spaniolul Antonio Giménez-Rico (Într-un oraș mic din regiunea Extremadura, La Joya, totul se învârte în jurul lui Don Pedro Luis Jarrapellejos, un cacique, un personaj sinistru și dictatorial care domină oamenii și latifundiile și numește sau revocă primarii și guvernatorii după bunul său plac, totul fiind în mâna lui, cu excepția Isabelei, o fată din oraș care îi rezistă în mos surprinzător)40, în romanul El Cacique al autorului spaniol Luis Rodríguez Figueroa (care denunță caciquismul și oligarhiile din Insulele Canare), în filmul comicului mexican Cantinflas Profesorul, dar și în multe alte pelicule, în serialul Televiziunii naționale din Chile El Señor de la Querencia, în melodia Señor Matanza al trupei Mano Negra etc.
Mandonismul este o expresie braziliană folosită în științele politice, filosofie și sociologie, pentru a defini una dintre caracteristicile exercitării puterii de către structuri oligarhice și personalizate, de-a lungul istoriei Braziliei și care este echivalent, în literatura hispano-americană, cu așa-numitul caciquism41, menționat mai înainte. Mandao, care este un fel de potentat, șef sau colonel, reprezintă individul care se află în posesia controlului strategic al resurselor și deține proprietatea asupra terenurilor, dobândind o astfel de stăpânire asupra populației teritoriului sub conducerea sa, care îl împiedică să exercite liber politica și comerțul42. Din punct de vedere istoric, mandonismul a fost prezent în Brazilia de la începutul colonizării ca subiect al politicii tradiționale, cu tendința de a dispărea pe măsură ce realizările civice sau cetățenești au avansat43 și drepturile omului au început să fie cât de cât respectate, în ciuda „coexistenței antagonice44 actuale a două moduri de exercitare a puterii”.

 

 

Note
1 Mancur Olson (1993-01-01), „Dictatorship, Democracy and Development”, in The American Political Science Review, 87 (3), pp. 567–576.
2 Mancur Olson, op. cit., pp. 567-576.
3 Ibidem, pp. 567-576.
4 Ibidem, pp. 567-576.
5 Peter Kurrild-Klitgaard & Gert Tinggaard Svendsen (2003), „Rational Bandits: Plunder, Public Goods, and the Vikings”, in Public Choice, Springer, vol. 117 (3-4), pages 255-272.
6 Douglass C. North; John Joseph Wallis; Barry R. Weingast (2008), „Violence and the Rise of Open-Access Orders”, in Journal of Democracy, 20 (1), pp. 55–68.
7 North, Wallis & Weingast, op. cit., pp. 55-68.
8 Gordon Tullock, „Autocracy”, Springer Science+Business, 1987, online.
9 Daron Acemoglu; Simon Johnson; James A. Robinson (2005), Chapter 6 Institutions as a Fundamental Cause of Long-Run Growth. Handbook of Economic Growth, 1, Part A. pp. 385–472.
10 Acemoglu, Johnson & Robinson, op. cit., pp. 385-472.
11 Juan M. Linz, Totalitäre und autoritäre Regime, Berlin, Berliner Debatte Wissenschaftsverlag, 2000, online.
12 Juan M. Linz, op. cit., online.
13 Peter Kurrild-Klitgaard (2000), „The constitutional economics of autocratic succession”, in Public Choice, 103 (1/2), pp. 63-84.
14 Joshua Kurlantzick,„A New Axis of Autocracy”, in Wall Street Journal, 30 March 2013.
15 Oisín Tansey (2 January 2016), „The problem with autocracy promotion”, in Democratization, 23 (1), pp. 141–163; Lucan Way (27 January 2016), „Weaknesses of Autocracy Promotion”, in Journal of Democracy, 27 (1), pp. 64–75 şi Jason Brownlee (15 May 2017), „The limited reach of authoritarian powers”, in Democratization, 24 (7), pp. 1326–1344.
16 Cf. Institut français des relations internationales, Ramses: rapport annuel mondial sur le système économique et les stratégies, éd. Economica, 1994, p. 377.
17 Frédéric Colin, Droit public, Gualinoéditeur, 2014, p. 46.
18 Thomas Cantaloube, „Ces autocrats qui organisent leur presidence a vie” [archive], sur Mediapart,11 mars 2018, online.
19 Thomas Cantaloube (2018), op. cit., online.
20 Julio Casares, Diccionario ideológico, 1959, p. 170 și Martín Alonso, Enciclopedia del idioma, 1958, online.
21 Domingo Miliani, „El dictador, objeto narrativo en el Recurso de Método”, en Revista Iberoamericana, vol. XLVII, Núm. 114-115, Enero-Junio, 1981, p. 193.
22 Hugh M. Hamill (1996), „Caudillismo, Caudillo”, in Encyclopedia of Latin American History and Culture. New York, Charles Scribner’s Sons, Vol. 2, pp. 38–39.
23 Cf. „Introduction”, pp. 5–6 in Hugh Hamill, ed. Caudillos: Dictators in Spanish America, Norman, University of Oklahoma Press, 1992 și Domingo Miliani, op. cit., p. 193.
24 Stephane Michonneau, „Clientelisme, caciquisme, caudillisme”, dans Genèses 2006/1, no. 62, pages 2 à 4.
25 Richard M. Morse (1954), „Toward a Theory of Spanish American Government”, in Journal of the History of Ideas, 15 (1), pp. 71–93.
26 Hugh M. Hamill (1996), „Caudillismo, Caudillo”, in Encyclopedia of Latin American History and Culture. New York, Charles Scribner’s Sons, Vol. 2, pp. 38–39.
27 John Lynch, Caudillos in Spanish America, 1800–1850, Oxford, Clarendon Press, 1992, p. 437.
28 John Lynch, op. cit., p. 437.
29 Cf. „Introduction”, p. 3 in Hugh Hamill, ed. Caudillos: Dictators in Spanish America, Norman, University of Oklahoma Press, 1992, online.
30 Roger M. Haigh (1964), „The Creation and Control of a Caudillo”, in The Hispanic American Historical Review 44 (4), pp. 481–490; Jane M. Rausch (2015), „The Taming of a Colombian Caudillo: Juan Nepomuceno Moreno of Casanare”, in The Americas, 42 (3), pp. 275–288 și Kenneth J. Grieb, Guatemalan Caudillo: The Regime of Jorge Ubico, Guatemala 1931–1944, Athens OH, Ohio University Press, 1979, online.
31 Pedro Castro, El caudillismo en América Latina, ayer y hoy, en Política y cultura, Nr. 27, Januar 2007, S. 9-29.
32 Pedro Castro, op. cit. pp. 9-29.
33 Ibidem, pp. 9-29.
34 Ibidem, pp. 9-29.
35 John S. Brushwood, The Spanish American Novel: A Twentieth-Century Survey, Austin, University of Texas Press, 1980 și Jorge Castellanos and Miguel A. Martínez (1981), „El Dictador hispanoamericano como personaje literario”, in Latin American Research Review, 16 (2), pp. 79–105.
36 Cf. „Guía de lenguaje claro sobre la lucha contra la corrupción”, en Transparency International, 2099, p. 7.
37 Ibidem.
38 Cf. El Diccionario de la lengua española – Vigésima segunda edición, online.
39 Rómulo Gallegos, Doña Barbara, Bucureşti, EPL, 1968, p. 31.
40 Cf. „Jarrapellejos”, en la web Fotogramas.es, consultada el 31 de agosto de 2017.
41 José Murilo de Carvalho (1997), «Mandonismo, Coronelismo, Clientelismo: Uma Discussão Conceitual», no IUPERJ / Dados, vol. 40 no. 2, Rio de Janeiro + SciELO Brasil, consultado em 27 de setembro de 2018.
42 José Murilo de Carvalho (1997), op. cit., online.
43 Ibidem.
44 Paulo Rogério dos Santos Baía (+ Orientador & Professor Luiz Flávio de Carvalho Costa) (2006), „A Tradição Reconfigurada: Mandonismo, Municipalismo e Poder Local no Município de Nilópolis e no Bairro da Rocinha na Região Metropolitana de Rio de Janeiro (especialmente páginas 1 a 3 + 147 a 149)”, no CPDA/ UFFRJ, consultado em 27 de setembro de 2018.