Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dragostea în societatea românească din secolele XVII-XVIII. Studiu de caz Țara Românească şi Transilvania (II)

Dragostea în societatea românească din secolele XVII-XVIII. Studiu de caz Țara Românească  şi Transilvania (II)

Din punctul de vedere al autorităților bisericeşti, singurul motiv care justifica întâlnirea dintre doi tineri era acea de a avea ca scop precis căsătoria, nici într-un caz distracția sau alte activități care puteau favoriza faptele imorale: „Să se învețe părinții şi tutorii a nu ierta ca fiii încredințați lor în ante de cununie să petreacă laolaltă cu una atare familiaritate, ce nu le este iertată, cu atât mai puțin a şede laolaltă”1.
În ciuda tuturor precauțiilor, tinerii se îndrăgosteau, iubeau şi erau iubiți, se întâlneau pe ascuns, făceau dragoste şi îşi jurau credință veşnică. Din nefericire, în marea majoritate a cazurilor, cel ales pentru a fi partener de viață nu era drăguțul sau drăguța, ci hâdul sau hâda aleşi de familie.
Vocabularul iubirii era sărac, Constanța Vintilă amintind câteva din vorbele care le spunea lumea s-au îndrăgit, s-au plăcut, au avut dragoste, iar la noi să au dragi. Amintesc aici şi versurile „Numai dorul mai colindă, / Dorul tânăr şi pribeag. / Tainic se întâlneşte-n prag, / Dor cu dor să se cuprindă, / Drag cu drag” ( George Coşbuc).
Dragostea te scoate din minți, din fire, fiind atât de prezentă cu focul amorului în literatura noastră. Căci, întotdeauna personajele precum ibovnicul, țiitorul, amorezul cu alor vorbe viclene şi făgăduieli amăgitoare au inspirat creațiile literare.
În satele noastre, în mod normal, între cei doi iubiți, numiți de cercetătoare actori sociali, nu existau diferențe de avuție în cele mai multe cazuri, fiind agricultori sau, în cazul bărbaților, cojocari, curelari, tâmplari, dulgheri. Diferențe sociale erau în mediul urban „evidente sau nu, nu i se poate impune unui boier să se căsătorească cu fiica unui țăran de pe moşia sa, chiar dacă la mijloc se află un copil”. Că relații între cei doi mai erau, aşa este, însă, până la urmă, se considera că servitoarele din casa boierilor trebuiau să-şi ştie locul. „Acum plânge în cămară/ Râsul ei de astă vară”, scrie Anton Pann.
Amăgite de promisiuni („Carele bătându-mi capul în tot chipul cu feluri de măgliseli şi făgăduieli că mă va lua de soție până m-au adus în voile lui şi deloc rămânând şi îngrecată de dânsul” – Zoița din Mahalaua oltenilor, femeie măritată, dar sedusă de Călin), multe dintre cele pățite şi ajunse de ruşine, după petrecerea amorului, merg pe calea judecății. Era o ruşine atât pentru fete să se petreacă actul sexual înainte de căsătorie, cât şi pentru femeile măritate. În cazul nevestelor, ele rămâneau cu ruşinea sau cu divorțul, ce în multe cazuri se făcea de către Biserică, iar în cazul fetelor, părinții, de multe ori, prin judecată, cereau plata fecioriei, mergând cu jalba la Mitropolie. De multe ori, părinții văd în ultimul ceas că fetele lor sunt însărcinate, la întrebările judecătorilor acestea răspunzând cu inocență că n-au bănuit că poartă în pântece un suflet. Este şi cazul unei fete de doar 13 ani care „ruşinată, emoționată, înfricoşată, bulversată de întrebările insistente şi răutăcioase ale clericilor, avortează la câteva ore de la ieşirea din sala de tribunal” (Constanța Vintilă, p. 36).
Dimitrie Cantemir spune despre tinerețe că este o etapă în care plăcerea se manifestă mai cu forță, „că nu este ruşine ci că este de laudă să preacurvească în taină până se însoară”, referindu-se la feciorii moldoveni.
Mai rău este când apar scenele de violență, femeile devenind o pradă a brutalității masculine, când puterea devine abuz. Şi, ca exemplu, Constanța Vintilă o dă pe Frosina, care are 11 ani, şi pe care Iordache Pascal, „O scoate noaptea pe pidvorul casei şi o ademeneşte cu doi zloți. Bucurându-se de bani, fata a tăcut fără a țipa, chiar dacă mai târziu instanța de judecată consideră că nu este lucru de crezut, fiind împotriva firii” (p.41). Deşi a ținut secretul, acesta până la urmă s-a aflat şi, după aproape doi ani, împinsă de mama ei, dă jalbă la Mitropolie.
Locurile unde se desfăşura amorul erau, de cele mai multe ori, obscure, în întuneric, dar foarte aproape, precum grădina, pivnița, fântâna, mai rar hanul, pădurea, islazul, tufişurile. Scenele erau petrecute, de cele mai multe ori, în timpul sărbătorilor, dar şi la petreceri, nunți, şezători, joc. În satele noastre erau locuri în care fetele ştiau că nu au ce căuta, acolo fiind prezentă şi violența, precum mahalaua sau răspântiile de drumuri, locurile întunecate.
Sunt şi cazuri în care pentru a pune mâna pe băiatul dorit, fetele şantajează prin lansarea de vorbe şi zvonuri în sat cum că sunt împreună „Seducția şi construirea intrigii devin, aşadar, la un moment dat, o afacere” (Constanța Vintilă, p.53).
În Transilvania sunt şi anumite ritualuri de dragoste. Fata care vrea să afle câte ceva despre viitorul soț trebuie să meargă în ajunul de Bobotează la o femeie din sat numită cătătoare, care îi face o plăcintă, un pup dintr-un degetar de făină și unul de sare2. Pe urmă, fata nu trebuie să mănânce nimic toată ziua de Bobotează, iar la miezul nopții, iese afară, pe gunoi cu pupu (colăcelul) și ascultă de la ce casă latră câinii și zice că la casa aia se mărită. Dacă șuieră trenul atunci, se zice că fata se va căsători în alt sat. Tot atunci, pentru a afla și altceva despre ursit fata trebuie să meargă cu ochii închiși la gard și să pună mâna pe un par. Număra nouă pari descrescător, iar când ajunge la unu, dacă acel par îi cu coajă, se zice că viitorul soț va fi bogat, dacă e fără scoarță băiatul este sărac și urât (lung ca dracu și gol ca napu). În aceeași noapte dacă fata vrea să afle cât de repede se căsătorește trebuie să meargă în grajd și să dea cu piciorul în bou. Dacă boul se ridică de la prima lovitură, atunci se zice că se căsătorește în anul acela, dacă nu, câte lovituri îi dă boului, atâția ani va mai sta necăsătorită. La Budacu de Jos acelaşi lucru se întâmplă la cotețul porcului.
Felele merg la coteț şi numără peste câți ani mă voi mărita, peste unu, peste doi şi tot aşa până guiță porcu. Uneori băieții ştiau unde se adună fetele şi se băgau ei în coteț şi atunci fata număra şi până la 50, apoi numărătoarea nu mai avea rost. Se supăra apoi fecioru ieşea din coteț şi era mare veselie. Alteori văzând că porcul nu guiță, fetele îşi dau seama că nu e în coteț, luau o furcă şi se duceau la coteț, atunci feciorii săreau ca arşi.3
Acest lucru se poate afla și altfel.
„La noi pe Ilve în Ajunul Bobotezii fata de măritat ajună tătă zua, sara îşi face o turtă din făină, apă şi multă sare, o amestecă cu un fus şi o coace pe plită la sobă. Înainte de culcare o mâncă, da nu be apă, ci îşi pune într-un pahar nou, nefolosit, apă lângă pat. Dacă visează că un fecior îi dă apa din pahar acela este ursâtu. Tăt de Bobotează fata ajună şi îşi face o turtă sara cu făină, apă şi sare, pe care o mestecă cu un gătej. Apoi o pune pe o plită la copt. La miez de noapte iesă în fața casei cu turta luată pe gătej şi într-un blid o tăt împluntă:
Te împung/ Te străpung/ Şi la mine tăt te aduc/ Te împung/ Prin pcicioare/ Mânuri/ Oci/ Față
Spune aşă de câteva ori apoi mâncă turta cu găteju, nu îi voie să pună mâna pe ie, după care ascultă unde latră cânele şi acolo să mărită” 4
Tot în ziua de Bobotează cineva trebuie să te trimită după lemne, dar fără ca tu să știi ce intenții are. Apoi acea persoană numără lemnele pe care le-ai adus, iar dacă sunt cu soț, te căsătorești în anul acela, dacă nu trebuie să mai aștepți. Tot în seara de Bobotează dacă vrei să afli numele viitorului soț faci trei bilețele de hârtie, pe fiecare scri numele unui fecior din sat care iți este drag. Pe urmă pui fiecare bilețel într-o bilă de aluat, pe care le pui într-o oală cu apa. Când apa fierbe, prima bilă care se ridică îți arată numele viitorului soț. La Vergel, la Agrieş tinerii din sat se adună în casa unuia dintre ei, unde sub trei farfurii răsturnate așază un piaptăn, o oglindă și un creion. Apoi o fată alege o farfurie, iar dacă sub ea se află piaptănul atunci se zice că viitorul soț va fi urât, dacă nimerește oglinda, atunci băiatul îi frumos, iar dacă sub farfurie este creionul atunci se crede că băiatul îi deștept5.
Se crede că tânărul nu se căsătoreşte decât cu acela „care îi e partea”. Dacă se întâmplă câteodată ca unul să se căsătorească cu cine nu-i este partea, cu care „nu i-a fost scris de la Dumnezeu”, atunci soția acestuia trebuie să moară, pentru ca el să-şi ieie partea, să-şi ieie „ursita”. De aici şi credința că fata sau feciorul îmbătrânit n-a putut încheia căsătorie fiindcă i-a murit ursita.
La mnez de noapte, de Sfântu Andrei, dacă fata mere la fântână îşi vede în apă fața mnirelui. Mai pun su perină bani, busuioc, oglindă să viseză ursâtu.6
Fetele, când observă că nu se pot mărita, aleargă la vrăjitoare „să le facă pe ursită”. Ele merg cu vrăjitoarea la pădure unde leagă un lanț de împiedicat carul în jurul unui arbore şi apoi recitând diferite vrăji, bat între lanț şi arbore atâtea icuri (găvoasde) până ce se rupe lanțul şi atunci trebuie să se rupă şi viața femeii aceleia, care s-a măritat după ursita respectivei fete, pentru ca fostul ei bărbat să-şi poată lua ursita lui.7
Pe lângă vrăjile acestea, fetele bătrâne împreună cu mamele lor, se pun pe ruga lui Dumnezeu ca acesta să aducă pe ursita fetei. Ruga aceasta către Dumnezeu constă mai cu seamă din ajun şi recitarea repetată a rugăciunilor de toate zilele, precum şi din mătănii. Zilele în care cu deosebire se ajună şi în care se roagă sunt Sfântul Nicolae (6 decembrie), pentru că Sfântul Nicolae a ajutat pe 3 fete de s-au putut căsători, Intrarea în Biserică a maicii Domnului (21 noiembrie), ajunurile prescrise de biserică, luni, miercuri şi vineri în săptămână, iar marțea o țin atunci când „ursita” respectivei e căsătorit, ca să-i moară femeia. Zilele acestea le țin cu abținere de la lucru, de la mâncare şi băutură. Totodată, când țin aceste zile, se crede că nu-i iertat să dea nimic din casă, nici un pahar de apă.
Fetele alergă şi pe la căutători de noroc, pentru ca din aruncare cu cărțile, din semnele de pe mâini, din „Păscălie”, „pe care numai ei o au şi numai ei ştiu citi”, să le spună că mărita-se-vor ori ba, şi dacă da, după cine, când.
Vrăjile, ajunurile, alergarea la căutători de noroc, toate îşi au cauzele lor. Se aude câte o fată îmbătrânită cântând cu jale:
Câte fete cu bosgoane (vrăji-n.n.)/ Toate au în cap sovoane (val de mireasă -n.n.)
Eu las după Dumnezeu/ Până-i vai de capul meu
Aceste datini pe Someş sau în ținutul din jurul Năsăudului îşi au centrul lor în noaptea dinspre Sân-Văsâiu (Sfântul Vasile). În preseara de Sân-Văsâiu, fiecare fată merge la „şezătoare”, ducând cu sine o cununiță, făcută din coajă de măr, pe lângă care e învârtit bumbac sau scul roşu şi are o mărime cam de 3-6 cm în diametru. Pentru ca fiecare fată să-şi poată cunoaşte veriguța ei (cum numesc ele această cununiță), pe lângă aceea că cununițele variază în mărime, mai au şi ceva bumbac sau scul verde, albastru, negru, galben ca semn de distingere. Fetele închid uşa ca să nu intre feciorii, iau o găleată nefolosită încă, plină cu apă curgătoare – nu din fântână, din care nu este iertat să bea nimeni (pentru că altcum „nu-i de leac”), pun toate cununițele, apoi cea mai isteață ia un „mănunchi” de busuioc uscat şi începe a învârti cununițele prin apă până când s-au legat toate de busuioc. Deasupra găleții se află întinsă o năframă mare, ca nimeni să nu poată vedea. Fetele în timpul acesta, ținând fiecare o margine a năfrămii apropiată de gură cântă:
Sân-Văsâiu, Văsâiu,/ Unde te-a găsii-u,/ La Vadul-Bogat/ Dă-mi,Doamne,bărbat. / Să mă culc în pat. / Să fac un fecior, / Să-1 cheme Ion / Să fac o fetită / S-o cheme Măriță8
Se ridica apoi busuiocul şi fiecare fată îşi lua veriguța. La fata a cărei veriguță era mai sus pe struțul de busuioc, îi venise norocul, se mărita.
Fetele îşi luau veriguța, se duceau la un gard cu pari şi numărau de la nouă înapoi.
În ajun de Anul Nou, fetele se adunau în şezătoare şi puneau un mâț sub covată, pe o masă. Toate loveau în covată, înarmate cu câte o mlădiță de măr legată cu ață roşie, apoi covata se ridica de către toate fetele odată, iar cea pe care sărea mâțul înseamnă că se mărită în acele câşlegi (perioada de la Crăciun până la postul Paştilor).9
Moralitatea era foarte importantă în vatra satului, fetele care fugeau cu un fecior nemaiavând parte de o nuntă în care să-şi aşeze voalul pe cap… Ce să mai vorbim de faptul că, în trecut, pentru a se mărita, fata trebuia să dovedească în fața unui sobor că este fecioară. „Stricarea fetei era considerată un delict foarte grav, rezervat justiției princiare, care delegă rezolvarea proceselor fie departamentelor de judecată, fie Mitropolitului” (Constanța Vintilă, p.67).
Până la 1830, Tribunalul ecleziastic poartă denumiri precum Sobor, Mitropolie, Consistorie, Duhovnicescul departament, Dicasterie. În Codul Penal se spunea că stricarea de feciorie cu voia fetei se pedepseşte cu logodire, iar dacă părinții se opun, bărbatul este dator să răscumpere fetia cu o litră de aur, cel cu avere puțină scăpând cu confiscarea a jumătate din avut, iar săracul era bătut şi tuns. Dacă a fost fără voia fetei, seducătorul este pedepsit cu tăierea nasului şi confiscarea a jumătate din avutul său. Cazurile de seducție judecate de Mitropolie implicau două componente de natură bisericească, păcatul curviei şi căsătoria, Biserica fiind singura care putea decide săvârşirea slujbei cununiei dintre cei doi.
Dincolo de pedepsele ce duceau la confiscarea averii, bătaie sau închisoare, dar şi la ponegrirea de către societate, lumea nu se schimbă, în condici fiind scrisă îngrijorarea Mitropolitului cu privire al creşterea semnificativă a numărului de procese. Adevărate romane se pot contura din arhivele păstrate din acele vremuri, „Judecătorii sunt martori la scene tragice, bizare, melodramatice. Până mai ieri iubiți, amanți, îndrăgostiți, concubini, aceeaşi parteneri, ajunşi la Tribunal, devin dintr-o dată duşmani, fiecare încearcă să se apere, să se legitimeze, să transfere responsabilitatea actului pe umerii celuilalt, să strige mai tare” (Constanța Vintilă, p.90).
Spre exemplu Lila din Buciumeni primeşte de la Neagu din Buftea 20 de taleri şi o vacă, iar fecioria Mariei din Măgura este compensată cu o rochie şi o vacă.. Când nu există martori, jurământul este cel făcut de către judecători, inculpatul, dar şi acuzatoarea trebuind să pună mâna pe Biblie. „Să jure în fața clericilor” de multe ori, de frica Celui de Sus, retrăgându-se plângerea. „N-am vrut nici într-un chip ca să-l las să jure pe numitul Ioan, socotindu-mă ca nişte tineri ce suntem să nu se facă vreo vătămare de suflet ori la mine, ori la el, ci din bunăvoia mea, nesilită de nimenea, față fiind şi părinții clerici şi alte obraze de cinste, cum şi mumă-mea, am primit ca să-mi dea numitul taleri 60 şi să lipsească jurământul de la mijloc”, spune Ileana, care a umblat cu Ioan şase ani, însă acesta n-a mai vrut s-o ia de soție, spunând că n-a fost fecioară în prima noapte.
În general, cele afectate sunt fetele, onoarea bărbatului având se suferit doar când acesta ocupă o poziție socială diferită, având un renume de apărat în comunitate.
Există şi cazurile în care, după ce-şi jură unul altuia dragoste, neobținând ceea ce-şi doreşte, neprimind „zestre îndăstul”, băiatul fuge, lăsând fata. Să ne amintim de povestea din romanul Ion a lui Liviu Rebreanu, unde personajul principal, deşi iubeşte o altă fată, pe Florica, se căsătoreşte cu Ana, cea care are mult pământ, însă, până la urmă, aviditatea duce la tragedii.
Preotul Ieronim Slăvoacă din Ilva-Mare aflat în fața unei dileme, în 26 iunie 1893, solicită ajutorul vicarului: tânărul Iacob „a lui Samuilă Doboşi” doreşte să se căsătorească cu „juna” Ileana Grecu, născută în Borşa, dar cu domiciliul în Ilva- Mare. Feciorul „zice că altă muiere nu-i trebuie, fără numai Ileana, pe care – spune – că o fi îngreunată „, dar părinții îşi exprimă profundul dezacord față de această alegere, amenințând nu numai cu dezmoştenirea „fiului rătăcitor”, „ci ar fi în stare a-l şi împuşca ori toca în cap, când va pleca cu dânsa la cununie”. Parohul, pe de-o parte, l-a sfătuit pe tânăr să îşi caute o altă soție „pe care să o învoiască şi părinții lui”, iar pe de alta i-a sfătuit pe părinți să îşi dea consimțământul „la aceasta care şi-a ales-o, decât să fie nefericit cu alta”. Pentru că nici una din părți nu cedează, neputincios, preotul consideră că unica soluție ar fi amânarea cununiei, în speranța aplanării conflictului, cu atât mai grav cu cât nu este unicul caz în sat când „feciori de oameni cu stare bună” s-au îndrăgostit de „fete de borşian” şi fac supărare la părinți”10. Părinții feciorului sunt „fruntaşii acestei parohii, cu avere frumoasă, iar feciorul a fost crescut în aşa fel încât să nu-i lipsească nimic; fata provine dintr-o familie săracă, fiind „dedată de mică la cerşit, adică a-şi câştiga de pe o zi pe alta hrana cu oala din sat”. Această deosebire de creştere şi „condițiune”, precum şi teama că „după ce s-ar căsători şi s-ar trezi din visul amorului […] şi le-a vedea toate în goala realitate” ar putea determina ură şi nefericirea cuplului îl determină pe parohul din Ilva să amâne căsătoria lor cel puțin un an în speranța că până atunci „s-ar sătura unul de altul, mai ales că în timpul de iarnă sărăcimea trăieşte mai anevoie”. Totuşi, dacă cei doi îndrăgostiți trec şi de acestă încercare, mai ales pentru că tânărul şi-a părăsit gospodăria părintească „şi s-a dedat în fărădelegi cu numita fată”, preotul promite că îi va cununa”’11.
În anul 1869, tânărul Andrei Filimon, originar din Mocod, şi-a exprimat intenția de a se căsători cu juna Pelagia Thodosiu, rămasă orfană de ambii părinți şi fără avere (tatăl murise în timpul luptelor din 1848, iar mama în 1861), cerând totodată dispensă de la gradul de rudenie prin preotul paroh Leon Vertic. Acesta face precizarea că, în ciuda situației materiale precare a fetei, tânărul doreşte să „o ia” de soție dacă i se va accepta dispensarea, deoarece o iubeşte foarte mult. Tânăra pereche ne apare cununată la sfârşitul lunii februarie 1869 în registrul de cununați al localității Mocod de către preotul local.
O dovadă a sentimentelor puternice pe care le aveau unul față de celălalt era „înțelegerea” făcută în fața preotului, cu cel puțin câteva zile înainte de ceremonia oficială, în care cei doi tineri susțineau faptul că doar din dorința lor proprie şi fără să le fi impus cineva, consimt să se căsătorească. Singurul motiv indicat în acest act era dragostea sinceră ce o împărtăşeau unul față de celălalt. Preotul redacta afirmațiile făcute de tineri în forma unui scurt act şi în prezența martorilor; era un act oficial pentru că era scris de către o persoană cu greutate în satele de altădată – preotul; de obicei protocolul se încheia fie la casa parohială, fie în biserică, după o slujbă religioasă. Declarațiile tinerilor erau parafate prin semnăturile sau numele lor (în cazul în care aceştia ştiau să scrie) la sfârşitul protocolului, apoi cele ale martorilor şi al preotului care a consemnat evenimentul. Expresia întâlnită în protocoalele bunei învoiri12 „nesiliți de nime” se referea tocmai la motivația psihologică a căsătoriei: în deplinătatea facultăților mintale, mirii s-au ales reciproc pentru a întemeia o familie. Trăirile interioare ale persoanelor care se căsătoreau în interiorul graniței militare transilvănene nu fac obiectul de studiu al acestui capitol, însă am considerat necesară menționarea printre motivele încheierii unui matrimoniu a argumentelor psihologice, ele fiind importante în măsura în care pregăteau indivizii pentru traiul în doi.
Exogamia interzice practicarea relațiilor sexuale şi încheierea căsătoriei între persoane aflate în aceeaşi clasă de rudenie13. Căsătoria stă la baza formării unei noi structuri de rudenie între familiile celor doi parteneri. Este necesară distincția între relațiile de rudenie şi încheierea unei căsătorii, altfel există posibilitatea de a se cădea în păcatul incestului. Exogamia poate fi considerată drept o regulă în încheierea unei căsătorii; ea este o formă fundamentală de comunicare umană care permite în acelaşi timp schimbul de idei şi interacțiunea între indivizi.
În secolele trecute majoritatea căsătoriilor încheiate au fost endogame, partenerii fiind aleşi dintre familiile băştinaşilor. Mențiuni ca: „amândoi din Rodna», „născuți în Rodna» sau „din Rodna Veche» se întâlnesc frecvent. De obicei, bărbații au fost cei cu o mobilitate mai mare, aceasta putând să fie tot o consecință a faptului că fuseseră timp îndelungat în serviciul militar. O altă explicație posibilă o constituie ocupațiile casnice pe care le aveau femeile şi care le-au permis mai greu să se dezlipească de casă sau nu au dorit să-şi părăsească satul natal pentru a se căsători în altă parte. Pentru noii veniți în localitate situația nu era întotdeauna favorabilă, ei fiind priviți adesea cu reticență sau chiar respinşi de către comunitate. Prin căsătorii realizate în exteriorul satului natal sau cu parteneri externi, se creau noi alianțe interfamiliale ca şi reînnoirea continuă şi sistematică a vechilor generații. Populația regimentului grăniceresc năsăudean era puțin „deschisă» pentru a primi persoane din exterior în scopul înfăptuirii unor alianțe matrimoniale – exogamice, dar se preferau uniunile realizate în interiorul aceleiaşi comunități – endogamice, caracteristice unei populații aşa-numite „închise». Cu cât aria de alegere a partenerului era mai restrânsă, cu atât mai mult grupul uman avea specificul unei populații endogame14.
Dispensarea în vederea încheierii unei căsătorii se referea la permisiunea acordată de autorități (laice sau ecleziastice) pentru încheierea unei alianțe matrimoniale sărindu-se peste anumite etape. În acordarea dispenselor motivele invocate trebuiau să fie reale, concrete şi pertinente. Orice familie nou-constituită de grăniceri nu avea dreptul să împartă proprietățile agricole moştenite. Era de preferat ca familiile să aibă terenuri într-o singură localitate, nu şi în satul bărbatului şi în cel al femeii, astfel încât să fie evitate deplasările repetate ale țăranilor-soldați pentru muncile la câmp şi într-o parte şi în cealaltă. Fiecare familie de grăniceri avea drept de folosință asupra tuturor bunurilor mobiliare şi imobiliare obținute din momentul constituirii entității familiale. Proprietățile militarilor nu puteau fi înstrăinate, vândute sau împărțite între copiii grănicerilor sau divizate în parcele. Multe solicitări se refereau la obținerea permisiunii de căsătorie între persoanele aflate în diferite grade de rudenie sau înainte de a fi îndeplinite cele trei strigări în biserică15. În ce priveşte dispensele de la gradele de rudenie acestea erau mai numeroase datorită faptului că la un moment dat populația satelor era înrudită fie pe linie directă, fie pe linie indirectă; dacă nu se acordau aceste dispense, biserica se temea că persoanele în cauză oricum ar fi continuat să locuiască împreună în manieră nelegitimă. Dispensele purtau numele de „Atestat” sau „Rezoluție”. Cel mai vechi atestat de acest gen, identificat în registrul cununaților din parohia Zagra, a fost întocmit în luna decembrie 1835 de către preotul Alexis Zinvel16. Pe baza lui, tinerii Gavrile Grigore Zinvel şi Agatha Urszu Popp George, „oratori de dispensație”, aflați „în a 6-a spițe oprite al 2-le rând de cuscrenie” şi care „voesc a se lua la olalte în căsătorie” au obținut acest drept.
Familia a suferit transformări în formele sale de-a lungul timpului, datorită modificărilor care au survenit la nivelul mentalității fiecărei populații. Datorită acestui fapt, familia de ieri nu mai este aceeaşi cu familia de azi, ceea ce s-a păstrat fiind caracteristicile de bază. Constituirea familiei printr-o căsătoria contractată pentru o comunitate a bunurilor a fost tot mai des înlocuită cu întemeierea familiei bazată pe sentimente de afecțiune între parteneri.
Cu contracte sau nu, cu poveşti strâns legate de societatea în mijlocul cărora trăiesc, poveştile de dragoste merg mai departe. Şi, dincolo de aceste cazuri, focul amorului are frumusețea lui, iar iubirea este cel mai înalt sentiment pe care îl are omul.

 

 

Note
1 Joane M. Moldovanu, Acte sinodali ale baserecei romane de Alba Julia şi Fagarasiu, tom III, Blaj, 1872, p. 53.
2 Inf. teren (2012), Ioana Marga, n. 1941 la Sebiș
3 Inf. teren (2012), Ivan Leontina, n. 1954 la Budacu de Sus
4 Inf. teren (2012): Lenuța Bugnar, n. 1969, Ilva Mică
5 Inf. teren (2011), Rus Valer, n. 1940, Agrieş
6 Inf. teren (2012): Floarea Moldovan , n. 1938, Josenii Bârgăului
7 Ştefan Buzilă, Nunta la țăranul român din giurul Năsăudului în Tribuna, Sibiu, nr. 199, sâmbătă, 1/13 septembrie 1890, p 793
8 Vasile Tutula, Comuna Telciu (1245-2004)-repere monografice, Ed. Mega, 2004, p. 325
9 Istoria literaturii române, vol I, Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1964, p. 37
10 ANDJBN, fond Vicariatul Rodnei, dos. 701/1893, f. 42.
11 Claudia Septimia Peteanu, Constituirea familiei în satul năsăudean în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Studii şi cercetări etnoculturale, Nr. XIII, Bistrița, p. 193-200
12 A.N.D.J.B.N., Fond Colecția registrelor parohiale de stare civilă, Matricola cununaților din parohia Zagra, nr. 1442, Matricola cununaților din parohia Rodna Veche, nr. 1007; 1008
13 Daniel Bley, Gilles Boetsch, L’anthropologie démographique, PUF, Paris, 1999, pp. 15-16
14 Claudia Septimia Peteanu, Constituirea familiei în satul năsăudean în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Studii şi cercetări etnoculturale, Nr. XIII, Bistrița, p. 193-200
15 Daniela Deteşan, Satul transilvănean în a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX, în Ioan Bolovan (coord.), Transilvania în epocile modernă şi contemporană. Studii de demografie istorică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 45.
16 A.N.D.J.B.N., Fond Colecția registrelor parohiale de stare civilă / Matricola cununaților din parohia Zagra, nr. inv. 1442, fila 22, față.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg