Trăind într-o legătură deplină cu universul, într-o condiție asemănătoare celei prenatale şi având el însuşi „nesimţirea“ vegetală a butucului nesimţitor, Nică, personajul Amintirilor din copilărie, are extraordinara capacitate de a se regenera atunci când natura fiinţei sale este compromisă, „profanată“, într-un fel sau altul, de elemente străine, care-i ameninţă tocmai veselia şi echilibrul. Pe parcursul narațiunii asistăm la succesivele şi simbolicele morţi ale personajului, prin care el se leapădă, într-un fel, de un trup marcat, însemnat, stigmatizat, aşadar ameninţat să devină un corp străin în marele corp al naturii înseşi. El este chiar obligat să recurgă la această soluţie, pentru a supravieţui în deplină consubstanţialitate cu universul prin excelență sănătos. Personajul moare simbolic arunci când este cuprins de frică, de acea teamă ce-i alterează vizibil întreaga fiinţă; dar nu numai, căci Nică „moare“ şi atunci când trupul îi este marcat de boală, care în general este înțeleasă ca semn al separării ritmului individual de ritmurile cosmice. Acest motiv al morţilor succesive ale personajului a fost de altfel comentat cu o mare fineţe de către Valeriu Cristea într-un remarcabil Dicţionar al personajelor lui Creangă.
Revenind, vom aminti că o primă semnificativă moarte a lui Nică are loc în momentul când personajul este urmărit prin păpuşoi de cei doi mai vechi duşmani ai săi, Nic-a lui Costache şi Toader a Catincăi: „Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre uşă, ies răpede şi nu mă mai încurc prinprejurul şcoalei, ci o ieu la sănătoasa spre casă. Şi când mă uit înapoi, doi hojmalăi se şi luase după mine; şi unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; şi trec pe lângă casa noastră, şi nu întru acasă, ci cotigesc în stânga şi întru în ograda unui megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol în grădina cu păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea, şi băieţii după mine; şi pănă să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărnă la rădăcina unui păpuşoiu. Şi Nic-a lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui.“ (s.n.)
Dacă fragmentul reprodus are în centru excesiva frică a personajului determinată de urmărirea celor doi hojmalăi, demnă de reţinut este, mai ales, supralicitarea fricii şi a urmăririi din perspectiva semnificaţiilor de profunzime ale acestora. Nică devine, fără îndoială, obiectul atenţiei celorlalţi, care, luându-l în seamă, îl izolează, implicit îl scot din contextul în care şi prin care se defineşte. Or, Nică tocmai aceasta nu doreşte şi tocmai de aceasta se teme cel mai mult. Cu alte cuvinte, el se simte ameninţat tocmai în relaţia lui profund organică, esenţială, cu întregul. El este vulnerabil în condiţia lui, căci acum poate fi izolat, rupt de întreg prin acea frică (de care deja este cuprins) incompatibilă cu veselia structurală a satului Humuleşti şi a naturii înseşi. Vom vedea că nu se recurge la o soluţie concretă, practică, ci la una simbolică. Urmărit de mai vechii săi duşmani, Nică trece pe lângă propria-i casă („şi trec pe lângă casa noastră, şi nu întru acasă“). Şi ce protecţie i-ar mai fi putut oferi spaţiul închis, al casei părinteşti! El intră în ograda unui megieş şi nu ne îndoim deloc de faptul că acest spaţiu nu l-ar fi ocrotit! Nu se opreşte nici în ocol, spaţiu limitat, îngrădit, preferând nu întâmplător grădina, unde simte că fiinţa lui alterată de frică poate fi salvată numai asumându-şi condiţia vegetalului; el se îngroapă aşadar la rădăcina unui păpuşoi (mai ales asupra rădăcinii trebuie să se insiste, ca o garanţie a legăturii profunde cu pământul), fiindcă, preluând condiţia plantei, el se descarcă de enorma teamă ce a pus deja stăpânire pe el. Trebuie să mai atragem oare atenţia că acei păpuşoi din grădina fertilă „erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea“, promiţând fără îndoială creşterea şi rodul?
În alt caz, Nică este pus în situaţia să se lepede iarăşi de un alt Nică, înstrăinat de natură, dar de data aceasta prin boala care îl izolează şi-l impune, după cum am mai spus, ca abatere şi accident de la armonia întregului.
Ca să-l scape de holera care secera necruţător în împrejurimile Humuleştiului, părinţii îl trimit pe Nică la stână (departe de oameni, într-un spaţiu prin excelenţă al vieţii lipsite de raţional, cu credinţă nestrămutată, probabil, că băiatul va putea fi salvat, împrumutând ceva din vitalitatea primară de acolo), „în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei“. Încă două elemente nu credem că pot fi trecute cu vederea în lectura fragmentului: dumbrava, ca garanţie a regresiunii în natural, şi podul izolator, separând un spaţiu aproape edenic, de o natură umană, marcată violent de boală. Însă „peste noapte a şi dat holera peste mine – mărturiseşte naratorul – şi m-a frământat şi m-a zgârcit cârcel“. Copilul bolnav este încredinţat lui moş Ţandură, a cărui practică de doftor trimite cu gândul la pregătirea giulgiului pentru mort: „şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil.“ (s.n.) Gestul primeşte oricum conotaţii ritualice, cel bolnav este întors în copilărie, spre început, într-o altă vârstă, aurorală, cu toate implicaţiile ei, anulându-se corpul bolnav, din prezent. Şi acum, ceea ce ne interesează aici în mod deosebit: somnul este asociat morţii. Notează Creangă: „şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc pănă ce am adormit mort, şi de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii“. Şi pe urmă: „Pănă-n seară, am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită, cu prietenul meu Chiriac a lui Goian, un lainic şi un pierde-vară ca şi mine“. Cu alte cuvinte, după ce, prin boală, individul este rupt de universul sănătos şi vesel al Humuleştiului, salvarea lui înseamnă fie reîntoarcerea la vârsta inocenţei absolute, fie moartea ca anulare a unui corp deteriorat. Nică moare şi învie, iar primul gest pe care-l face după această simbolică înviere este să meargă la scăldat, o sugestivă tentativă de reintegrare în universul de care a fost izolat câteva zile.
În sfârşit, să urmărim şi cel de-al treilea moment al morţii (şi al învierii!) lui Nică (nu ultimul însă), asupra căruia vom insista în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât credem că ocupă un loc central în roman. Iată fragmentul în care personajul este surprins la scăldat: „şi când sar odată voiniceşte de pe-un mal nalt în ştioalnă, din greşală, drept cu faţa-n jos, numai scântei mi s-au făcut pe dinaintea ochilor de durere; şi am crezut că mi-a plesnit pântecele, nu altăceva. Şi după ce-am ieşit cu mare greu din apă şi m-am pus pe mal, ţiindu-mă cu mânile de inimă, băieţii sau strâns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormântat cu năsip, şi m-au prohodit cum ştiau ei, şi de-abia mi-am venit în simţire peste vrun ceas.“ Şi de data aceasta reţine atenţia aceeaşi izolare a individului de veselia universului, acum însă prin durerea ce-şi pune amprenta asupra lui în mod deosebit de puternic. Şi iarăşi moartea ca anulare a unei condiţii deja profanate! Ca şi în fragmentul comentat anterior, după învierea simbolică, personajul intră iarăşi în apă, nu din nevoia de a se boteza noul născut, cât, mai ales, din nevoia revenirii la satisfacerea deplină a simţurilor, prin care se redobândeşte comunicarea profundă cu natura. Fiindcă intrarea personajului în apă este sinonimă intrării individului în condiţia embrionară, când el face parte din toate, vorba lui Tudor Arghezi: „ş-apoi am început a mă scălda în ticnă, pănă pe la asfinţitul soarelui, potrivind-o să vin acasă o dată cu vacile şi spuind mamei că, scăpândule văcarul din ocol pe ale noastre la amiază, eu singur le-am dus la păscut, şi de-aceea m-am întârziet pănă acum“.
Revenind la scăldat, este interesant de urmărit secvenţa ce-i surprinde pe cei doi copii, Nică şi vărul său Dumitru, scăldându-se în Bistriţa, „tocmai în postul mare“, pentru a scăpa de râie, cu alte cuvinte, tot în sensul celor spuse mai sus, adică pentru a-şi anula condiţia compromisă. Întregul fragment pune accent pe încercarea disperată de a reintra, prin îmbăiere, în universul de care au fost izolaţi, în mod de-a dreptul umilitor, prin râia luată de la caprele Irinucăi. Pregătirea pentru intrarea în apă are în ea ceva ritualic totuşi; cei doi copii se ung cu un amestec de pământ şi apă, acea leşie obligatoriu tulbure, care trimite spre început, spre amestec, când formele nici nu păreau să se fi decis. Ei se expun pe urmă soarelui, focului, obligatoriu în pielea goală, ca o garanţie, prin înlăturarea barierei veşmintelor, a contactului nemijlocit cu universul. De râie nu scapă însă prin scaldă, căci anotimpul nu mai este acum unul al fertilităţii, nu mai este acea vară promiţând rodul şi creaţia, naşterea, cu alte cuvinte. Lumea stă de data aceasta sub semnul încremenirii hibernale a formelor. Dar este oare absolut întâmplător (dar ce este oare absolut întâmplător într-o operă literară?) faptul că în contextul scăldatului în Bistriţa copiii mişcă o stâncă (o învie!), tocmai într-o semnificativă sâmbătă a lui Lazăr, ce sugerează o posibilă înviere?