— Ia te uită cum râde ăsta! Ascultă.
— Da, dar cine, al cui e râsul?
— Al lui. El e. El râde…
— Nu se poate…
— Fii atent, auzi…
Nu erau hohote, ci un fel de triluri zburlite, nestăvilite, de …soprană și podul se zguduia, că lucrau acolo, sus, de-ți venea să bănui că se bătea peste coapse, ca la cazacioc. Că tropăia, sughița, ignea, gâlgâia. N-avea aer, se îneca. Aaaaah…ha ha hi hi hă hă. Când îl lua pe do de sus, când pe cel de jos. Și nu se mai termina. Părea aproape o criză. O explozie de bucurie și veselie, poate că-i săreau din ochi și lacrimi, lacrimile de râs, cum numai un puști poate avea, unul d-ăla care n-a dat încă de necazuri, un neștiutor, un trăit cu bunicii. Totuși, dintre cei doi, care bocăneau acolo și împreună aveau 100 de ani, hm, zău așa, puteai să știi care e? Unul se închina înainte să mănânce, celălalt îi înjura pe popi în general și pe popa Costel în special. Deci care? Că meșterul discuta serios, își argumenta aproape grav spusele, avea și teorii pentru câte toate. Îi plăcea să dea lămuriri, să te școlească în lucrul lui. Îmi povestise cum își sfătuia frații mai mici și nepoții, să înceapă prin a lua carnet de șofer, mai ales pe utilitare. Tăceam și mă-ntrebam de nu-i evanghelist, dar nu. Credința cea pragmatică nu-l atrăsese. Venea dintr-o familie ortodoxă cu mare curățenie sufletească. Am văzut. Numai că ura de-a dreptul acel neaoș –„Las’ că merge și așa”. De azi pe mâine. Ar fi ajuns până-n pânzele albe, să-i iasă lucrul perfect, oricât timp îi lua și energie și bani irosiți…
Doar nu era să trag cu urechea, să pândesc, să văd cine-i așa nestăpânit, o bombă de veselie. Și cam ce-l provoacă. O nimica-nimicuța, îmi ziceam. Venea din el, nu pricina atârna, ci pofta de a se trânti pe jos și tăvăli brusc ca un copil. Nu, nu puteam s-o fac, îmi părea aproape ceva intim, o pecete a lui, și s-ar fi jenat să-l văd… Și culmea, într-o zi când eram singuri pe verandă, am spus nu știu ce și, din nou, nu și-a putut gâtui izbucnirea. Nu și-a putut-o ascunde. S-a răsucit cu spatele, de parcă își ocrotea râsul de mine sau se rușina. Uite așa, stătea întors ca-n jocul „Cu fața la perete” și hohotea. Abia după ce i-a trecut, s-a reîntors și m-a întrebat cu lacrimi de veselie.
— De unde vă vin astea?
— De niciunde, e purul adevăr. Nu mi se pare nimic de râs.
Dar lui, da. Era motivul lui. Un fel de taină. Viața-i părea să o conțină.
Apoi, hop și așa, defilează pe la geam o scară în picioare. Dar nu una de aluminiu, ușurică, ci greoaie, de lemn, luuungă. Unul dintre meșteri, el, șeful, o purta. L-am văzut și cu căpriori, cu o grindă, cu scânduri de astereală. Așa le căra, pe înalt. Ce mai face pe nebunul, mi-am zis. Dar se încoțopenea bine și nu se clătina. Celălalt, Radio Florinel, târa și el ceva, când nu stătea trântit în iarbă, turuind opinii de ba din contra, vag agresiv sau mai abitir, după cum crescuse doza de ceva. Bere, țuică sau vin. Totdeauna erau blindați, dacă se întâmpla, rar, să nu le ofere gazda, beneficiarul adică. Lui Radio F. (doar F, nu F.M.) nu-i plăceau defel, nu-i înghițea pe cei cu uniforme. Să fie clar: polițaii, popii, și doftoroii. Sub nici o formă. Și acum, cu covidelul, să n-audă. Avusese și-n familie. Câtamai istoria. O deșira pe îndelete…
Uneori apărea și un al treilea, domol, lat în spate, trecea și el prin bătătură, și mai și prin băutură, cu vreun material greu, după care rămânea cu mâinile-n șold. Apoi altul, Adrian, mai vioi, dar ahtiat după bani. Numai despre asta povestea și-i lăuda pe unii isteți, care-l ungeau cu laude pe primar, și pe față și pe dos, și obțineau ce voiau. De ce n-ai face așa?… Pe episoade. Era pe vremea când nu aflasem al cui era râsul cel infantil, că nu se produsese încă la vedere. Ceea ce mi s-a lămurit iute era că aveam de-a face cu Harap Alb și acoliții săi, dar aici nu era variație. Setilă Unu, Setilă Doi, SetilăTrei… Și toți cu zeflemeaua pe buze. Niciun rabat la batjocorirea altora. De fapt, am băgat de seamă, că nu neapărat pentru ajutor la muncă îi lua, ci, din păcate, nu prea suporta să fie singur…
El trebuie să fi fost copilărosul, da, începuse să mi se înfiripe bănuiala. Harap Alb, că uite cum umblă. Falnic, mers săltat, cucoșește, cu capul sus. Dar și ușor aplecat, când pornește croit ca un berbec spre ținta lui, cu o strașnică determinare, na, cuvântul cel urât, o hotărâre de zici că ia la atac o stavilă de netrecut. Calcă apăsat, cu pași largi. Mers de gașcă. Pare liderul unei cete de puști. Că-i fix în fața lui grupul cu care se întrece, dincolo de gard, și nu încape șovăială. Mă cam face să râd încrâncenarea asta. Doar seara târziu, când a obosit, merge ca oamenii… Muncește mult și o face bine. Îl prinde noaptea și nu se lasă. Ba, să vezi și să rămâi gură cască. Cum vine seara intră-n vrie. Se mișcă mai vioi, mai hotărât, iar celorlalți li se lungesc fețele, c-ar vrea s-o-ntindă. Piua și pe mâine, dar ași. E de admirat? Și, pe deasupra, nu se întărește cu pic de băutură. Ceilalți o sting. El deloc. Se ferește să afli asta, că doar e chestie de bărbăție, și nu s-ar arăta mai prejos. Și cu cafeaua la fel. Nu se-ndeamnă, nu-i e poftă. De ciocolate, da.
Stă bine de tot cu umorul, răspunde în doi peri bazaconii de-ți trebuie timp să le descâlcești. Strigă de sus, de pe casă, peste zări, tot felul de ziceri, de a-i crede că-i obiceiul ”Strigării peste sat” de la Lăsatul Secului. Mă tem că nici n-a auzit de ritualul ăsta vechi, dar, cine știe, poate răbufnește din duhul viețuirii la țară, din mentalul colectiv, cum ar socoti etnologii. Ca djinnul magic din lampă, destul s-o atingi. A pierit desigur Strigarea peste sat, acele sancțiuni sociale, și acum, ha ha, …„show man” l-a poreclit Radio F. Ce de-ar mai scrie Eliade despre supraviețuirea unei tradiții sub cenușă, ca tăciunii…
Sigur, e un om bun, i se vede pe nas, și tovarășii îl respectă. Ei știu că dacă au nevoie de vreun ajutor, la el îl găsesc. Cred că de parale e vorba. Păi, nu? Nesmintit. Oricând. E de pus pe rană, zice Florinel. E super bărbat, nu-i altul la fel, zice și Lucian.
— Nu ți-ai luat pe lângă tine pe vreun altul, să-l școlești?
— Păi, ba da… , cumva așa. În Italia, c-am lucrat ani bunișori. Zice patronul: Ia du-te-n târg și alege pe unul să te ajute. Și l-am luat pe cel mai amărât, de curgeau hainele pe el. Se vedea că n-are de lucru de mult… Da’, când să bată cuie, îi tremura mâna, de ziceai că are boala aia, parkinson. Îi era frică să nu bată strâmb și-mi spune că el a fost croitor, n-a ținut decât un ac în mână…
Nu refuză Harap Alb pe nimeni din cei ce-l cheamă la lucru și trage și trage. Ceea ce nu înțeleg este de ce nu i se leagă lucrurile. E o lălăială-n jur, o încâlceală, o neisprăvire. Termină în dreapta, se surpă ceva în stânga. Eficiența, alt cuvânt tembel cu arie largă. De ce se tărăgănează toate, se bulucesc și cresc într-o devălmășie…?l De ce nici o promisiune nu pare să poată fi respectată? Chiar niciun termen. Poate că bomba aia de râs copilăros, nepotrivit cu maturitatea lui, îl descarcă de ceva ce nu pricep. Pe de altă parte, îi place mult să-l lauzi, ca oricărui puști. Infantil? Și când spui ceva care-i convine, de-ale lucrării în lucru, saltă degetul mare și marchează o izbândă, ca la o întrecere. Punct ochit, punct lovit. Zice: „Mulțumesc!” Ba, m-am trezit și cu un ghiont prietenos în umăr, când habar n-am ce-am emis, fiindcă am căscat ochii mari de uimire. Măi să fie!
Munca, meseria lui, îi place fără doar și poate, chiar îi place, nici o îndoială. Când îl rogi să dreagă ceva cu care nu-i de acord, o cârpeală, îți cere să promiți că nu spui c-a făcut el. Ține la „firmă” deci, la nume și renume. E perfecționist. Baremi, după coșuri se înnebunește, lucrează și lucrează săptămâni. Le „netezește ca pe un obraz”, spun ai lui, și îi cer să termine odată. Nu poate. Îl auzi cântând în surdină, mormăit. Șlagăre, populară, bisericește. El pentru el. Când n-o face, se cheamă că ceva l-a întristat „și toată ziulica lui muncește supărat”, curat Coșbuc. Odată, a încremenit lângă radioul meu, ba i-a chemat și pe ceilalți.
— Ascultați, mă, auziți aici, ia-n ascultați…
Ce era? …Boleroul lui Ravel.
Și într-o bună zi mi-a trecut prin minte o întrebare. Lămuritoare, îmi ziceam. Oare ce fel de copilărie a avut Harap Alb? I-am pus-o. M-am încumetat.
— Mă băiete, ce fel de băiețel ai fost, când erai mic?
— Păi, am fost un copil activ.
— Aha, hm, ahaha…
— Mama și tata tot aveau mai mereu discuții și mie nu-mi plăcea asta. Nu-mi era bine. Mergeam în fundul curții unde curgea un pârâu și-mi meșteream moriști de apă. Ce de moriști am mai făcuuut… Dar îmi era silă de salamandre. Și acum îmi e. Pe urmă, tata mă lua la muncă verile. De la șase ani… Muncă grea pentru mine. Întâia carte eu am citit-o la 30 de ani…
Ceea ce am aflat, nu ușor, nu din prima, era că nu-i vine la îndemână să dea socoteală, explicații. Nimănui, e rebel. D-aia nici nu se-nsoară, zice, – dar cred că minte puțin sau mai mult – să nu-l întrebe nevasta de ce ai venit târziu, unde ai fost, de ce n-ai luat copiilor nu-ș ce. Hait! Dar dacă tot plătești lucrarea aia, îți vine să întrebi, nu? El se încruntă. Când nu întrebi nimic, parcă-ți mulțumește din ochi. Se instaurează o tăcere complice. Altfel, te alegi cu o minciunică.
— Ieri, ba și alaltăieri, de ce n-ai venit? Doar a fost vreme bună și puteam înainta?…
Ei bine, ce chestie, așa, cu Harap Alb, am aflat că minciuna, înainte de toate, e un fel apanaj, de descoperire infantilă. Curată tehnică. Când vrei să fii lăsat în pace. Copiii pornesc prin a fi sinceri. Înduioșător de naivi. Nu-mi vine să cred că prima lor afirmare de sine poate fi o minciună. Mă rog, un adevăr fals, imaginativ să-i zicem. Atunci, la începutul vieții, când vorbesc despre sine la persoana a treia. Păcat că nu ține mult felia asta de viață, că-i fermecătoare, o nebunie. Încă nu s-au identificat cu plodul, aparțin altei lumi. Din saga familiei, știu că tata își anunța prezența dimineața, din pătuțul lui – Micea, Micea…, adică – m-am trezit eu-el-ăla de-i ziceți voi Mircea. Sau recunoștea – Micea tucut, când era întrebat cine a făcut cutare lucru. Am mai întâlnit asta, la Susu-Pilu (firește, copilu…), cum s-a autobotezat alt micuț. Pe urmă, plozii încep să schimbe foaia, pe măsură ce admit să se înscrie în lumea asta și o lasă în ceață pe cea din care au venit. Nu prea-și mai recunosc faptele, zbârca, doar ar fi semn de curată prostie să-ți atragi urmările, răsplata adulților, de. Te pui să inșirui pe bandă explicații…, altele decât adevărul. Cei ce ajung să-l susțină într-un târziu sunt, sigur, eroi, e ferma lor decizie de viață, o intransigență cu sine, sau au avut părinți atât de înțelepți încât nu s-a înstăpânit automat recursul la neadevăr. Deseori, minciunile nici nu sunt utile, nu acoperă ceva. E vorba de o lume secretă, a lor, a copiilor, de construirea personalității, în care nu te lasă să-ți vâri nasul. Țin zăvorâtă poarta și, n-au încotro, îți servesc invenții, nu realitatea, de care, poate, nu te socotesc vrednic. Și-o apără. Sunt și cele ascunse, nu? Zisa din Biblie cu „tatăl minciunii”, diavolul, care de la început „n-a stat în adevăr și, ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale sale” mă pune pe gânduri. E altceva aici, absolut altceva, altă evoluție a omenirii decât drumul deschis întâi… E momentul când s-a ajuns la înfundătură. De fapt, numai punerea față în față cu Iisus deschide orizontul. „Pentru ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru că nu puteți asculta cuvântul Meu.(…..) Pentru că spun adevărul, nu Mă credeți.” O, Doamne, unde am ajuns. Noi toți. Noi toți.
Deci… minciunile, dar cele copilărești, nu târzii, încă o joacă, o apărare. Cine te pune să întrebi, nu?
M-am proțăpit și am tăcut, n-am întrebat nimic, aproape sadic, precum profesorul la catedră, inchizitorul, când Harap Alb a lipsit o săptămână. Tăcere cam lungă. A îngăimat, s-a simțit nevoit s-o facă totuși, un soi de scuze – „caz în familie” și-a zis că nu prea le are pe-astea cu telefonul. Mă uitam în ochii lui și mă întrebam ce-o avea în cap, când a răbufnit tam-nisam. Și, uite, nici nu știam să spun ce culoare de ochi are. Verzi? Albaștri? Cam gri. Parcă mi-a citit gândul. Mă gândeam că seamănă un strop, vag, cu privirea lui Van Gogh, când se apropie, și așa cum fac copiii, se trage de pleoape, și le lărgește, ca de bou, și-mi zice:
— Ia vedeți, ce ochi am!
Apoi adaugă, tot pe gândul meu…
— Nici nu știți câte am pe cap, la câte trebuie să mă gândesc.
— Da, nu știu și nici n-aș vrea. Altceva aș vrea…
Voiam doar să înțeleg, c-aveam o vară înainte, dar e drept că m-a prins toamna și iarna bătea la ușă. De obicei, se știe, meseriașul român ia mai multe lucrări și dă pe la unul și la altul când și când. Când simte el că e groasă sau se apropie vremea plăților. E o practică… Dar aici era altceva. Ce?
Și iată, am cunoscut-o pe mama lui, care mi-a spus de la bun început o frază, cu un soi de părere de rău, aproape în loc de Bună ziua, cerându-mi cumva să înțeleg acel „ce” pentru care n-aveam dezlegare. A spus – „E băiat bun, dar e împrăștiat”. Adică? Tot nu descâlcisem. Nu mă limpezea cu mai nimic.
Aa, Doamne, o fi acel ADHD ajuns la maturitate! ADHD-ul care, alături de autism, năvălise ca ciuma printre copiii noștri. De obicei, printre cei cu I.Q. mare și cu o nevoie și mai mare de afecțiune. S-ar putea? Încă mă îndoiam. Puști atinși de vânzoleala „împrăștierii” văzusem, dar adulți încă nu, nu-i observasem, nu m-am priceput.
Asta să fie, măi băiete?
Că, odată, m-a întrebat ceva ce părea să-l fi frământat.
– Cum mi-ați spus dumneavoastră prima oară?
– Cum? Atunci când ai apărut din vale sărind gardul și ai zis cu ochii la
casă – „meravilloso”? Și te-am întrebat de-ai lucrat în Italia? Atunci?
– Anul trecut, da. Venisem de pe drum și m-am urcat pe acoperiș în bocanci
și cu pălăria pe cap, să văd ce hibă are coșul.

— Ah, mi-am amintit. Zisesem – ce faci, ești zdrumbi?!
Că totul era ud, plouat, și aluneca rău. Nema scară. Avea și pantă mare, ca la munte, de.
— Da, așa. Și, Lucian, care era cu mine, acum îmi zice Zgrumbir. Eu nu știam ce-i aia, nici el, nici azi nu știu, dar n-am îndrăznit să vă întreb. Ce-i aia… Ce e zgrumbir?!

Fir-ar să fie, măi băiete cucuiete, nici nu e nimic, numai că de acum… E.
S-a născut Zgrumbirul. Și tu ești cel mai minunat zgrumbir pe care l-am cunoscut. Și n-am mai cunoscut pe nimeni așa zgrumbir, înțelegi? Dar termină odată ce-ai început la casa asta. Zău așa… C-am îmbătrânit. Și pe urmă să tot stăm de vorbă, de ai răbdare… Însă nu prea ai. Doar mi-ai mărturisit că, de-o vreme, nu mai ai nici cât aveai, cu frații, cu tovarășii. S-o putea cumpăra de undeva Răbdare? Acu’, la întrebarea asta a mea, iar o să te pui pe râs.
Numai că vom râde împreună, Zgrumbirule… Chiar e de râs. Răbdarea se construiește, nu se culege din pom, și doar ești constructor, nu? O să biruiești? Trebuie. Nu-i așa c-o să poți? Dumnezeu cu tine, Mare Zgrumbir.