Până la un punct, recentul volum al lui Cristian Muntean, Poeme din exil. 26 martie-15 mai (Brașov, Editura Creator, 2020), transcrie experiența unui exil interior, ca reacție în fața maladiei, dar și a unei realități degradate, mai mult sau mai puțin, de aceasta. Lectura este orientată spre ideea de jurnal, prin consemnarea datelor din calendar, însă poetul nu este preocupat de evenimente ce se cuvin consemnate în spiritul impus de un asemenea gen. Cristian Muntean conciliază convingător timpul „profan”, al calendarului, cu unul subiectiv, al reculegerii și al rugăciunii, având absoluta convingere că gestul lui implică în ultimă instanță purificarea realitații exterioare și păstrarea autenticității propriei ființe.
Purtând „drept titlu zilele din calendar, – scrie Răzvan Voncu în textul ce prefațează cartea – poeziile din acest volum alcătuiesc o insolită cronică interioară a perioadei stranii prin care am trecut și, din păcate, încă trecem. Meritul lor nu constă, însă, în «marcarea» momentului/elor, ci tocmai în ridicarea ocazionalului la înălțimea universal-valabilului. De aceea, când (să sperăm!) amintirea acestor luni va trece, poemele vor putea fi citite independent de criza care le-a provocat: în fond, spune Cristian Muntean, sensul pandemiei nu este acela de a ne «certa» sau pedepsi pentru culpe obscure sau concrete. Indiferent ce a provocat-o, ne putem salva din ea numai revenind la temeiuri, la noi înșine și la valorile noastre, la micile sau marile certitudini, pe care nicio pandemie nu le poate, de fapt, clătina, la Cer și, în același timp, la Pământ”.
Exilul înseamnă pentru Cristian Muntean existența într-un timp sărac (sărac de divin, cum ar zice Hőlderlin), un timp care corespunde ingratei numărări a zilelor ce se scurg până la momentul unei semnificative împliniri și mântuiri: „A mai trecut o zi, nu știu cum vă numărați voi,/fetele, zilele până când nașteți, dar eu m-am/trezit numărând zilele ca-ntr-un exil.//Ce dacă viața mea e un exil până când revăd/chipul Ei, al mamei mele și al mamei mamei/mele… doar atât pot să văd” (1 aprilie). Există un alt sens al exilului, ce trimite la însuși temeiul lumii: „Pentru Ea exilul/meu are alt sens… oare nu e bucurie?//S-a născut prunc în împărăție, oare nu așa/ne-am primit și noi pruncii învingând neliniștea/făpturii? Am înțeles abia acum că liniștea/omoară simțurile din afară și le trezește pe cele/dinăuntru. Se pare că exilul m-a răzbunat”. (1 aprilie).
Imaginarul lui Cristian Munteanu implică niște repere cunoscute din volumele anterioare, lumina, seara, dimineața, cărora li se adaugă acum altele, implicând sensuri deosebit de profunde. Demersul poetului gravitează în jurul rugăciunii ca dialog esențial cu divinul, dar și al cuvântului, fiindcă la Cristian Muntean atitudinea religioasă este susținută de o convingătoare perspectivă estetică legitimată prin cuvânt. Dar vorba și Cuvântul nu se confundă la poet: „Ascult tăcerea ce s-a proptit din zi peste/fereastră… rar lumea se coboară în vorbă … Nu/simt că-i place să trăiască cu buzele lipite de/pământ. E liniște-n Cuvânt deși o lume strigă/amuțit” (4 aprilie).
Predominant este spațiul interior, al sufletului și al casei, perspectiva spre exterior fiind asigurată de fereastra care nu izolează și nu desparte violent poetul de lume, ci filtrează și purifică un exterior semnificativ receptat. Biserica devine, cum era de așteptat, o imago mundi, in exterior plasându-se prispa cu un mod de existență impus sau, mai departe, răscrucea, ca simbol al ezitării. Într-un cunoscut dicționar de simboluri se menționează răscrucea ca un loc „valorificat, din punct de vedere religios, în toate mitologiile și culturile vechi( …) Este considerată drept loc al manifestării (epifaniei) forțelor transcendente benefice sau malefice și, totodată, un fel de punte a trecerii de la o lume la alta, de la viață la moarte” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Vox, 2007): „Cum e să fim, fără să vrem, oameni de prispă?/Să fi ajuns cumva la o răscruce, să nu se ceară/iar de undeva ca să urcăm și noi pe calea crucii.//Mi-aduc aminte, în biserică fiind, trăiam mai/mult în preajma prispei convins că pot primi/daruri de Sus fără să dau nimic din rodul vieții.//V-am privit azi prin fereastra minții cum/alergați universal pe prispă să cuprindeți în/căușul palmei pâinea binecuvântată. M-a smerit/Dumnezeu văzându-vă chipul, iar îngerul mi-a/șoptit că omul credincios nu e o ființă perfectă,/ci cel ce aleargă ca voi spre Hristos.” (5 aprilie)
Textul lui Cristian Munteamn impresionează prin tonul grav, solemn, de oficiere, inserând citate din Carte, și apelând la simboluri ce invită la o lectură ce țintește spre profunzime. Ceea ce nu înseamnă că autorul nu este sensibil la alte modalități poetice: „Ne învățaserăm de mult să purtăm măști, ne-au/devenit atât de familiare încât acum, când le/vedem, avem senzația că ne protejează de cele/dinăuntru mai mult decât de cele din afară.//
Doamne, până acum nu erau atât de evidente/chiar dacă le simțeam peste tot, în gesturi, în/vorbe, în mizeriile de fiecare zi… erau parte a/corectitudinii noastre politice.//Acum s-au schimbat, ne-au devenit prietene…/de diferite culori și măsuri și pe deasupra/ne-au adunat cumva sub materialul lor vorbele.//Suntem atenți la cei din fața noastră să nu-i//contaminăm cu vreun cuvânt uitat în colțul/gurii de la mască.//Mă-ntreb, când totul va sfârși, câți vom dori/
să ne dăm jos măștile? Să rămânem goi, ca/la-nceput, când Domnul se plimba în grădină la/răcoarea serii”. (10 aprilie). Cristian Muntean transcrie convingător gesturi simple, dicolo de care transpare însă tiparul lumii: „Am făcut plăcinte în sâmbăta lui Lazăr/frământând amintirile din paharul ce-l țineam/pe televizorul din sufragerie unde fiecare/mort al casei petrecea timp de 40 de zile după/plecarea sa de cealaltă parte a lumii.//Mi s-a făcut dor de fiecare, pomenindu-i/pe nume… am început să simt mirosul din/bucătăria mamei, foi de prăjituri rumenite,/creme de diferite culori și izul de nucă prăjită/ce se ținea de mână cu resturi de coajă de/lămâie amestecate cu râsetele noastre.//N-aveam prea multe opțiuni, dar în mintea mea/părea o lume mai fericită, făceam împreună/lucruri pe care nu le mai fac acum.//Înainte de Paști deschideam vitrina de gală/din sufragerie și spălam o mulțime de cești și/pahare din alt univers…//Și mai vedeam o mulțime de oameni, bunici,/mătuși, unchi și nepoți… vorbeau mereu tare,/parcă doreau să ne țină treji până la ivitul/zorilor ca să nu le uităm poveștile” (11 aprilie). Sau: „Miroase pământul a ploaie, a început să-și/curețe straiele a sărbătoare, se primenește/pentru o nouă zidire.//Hai să intrăm și noi în cămara Mântuitorului/cu haine de lumină cusute ceas de ceas în odaia/răbdării.//N-am apucat să-i spun lui Sartre că celălalt nu/este iadul, doar cel pentru care mă dăruiesc ca/să-mi ajustez îmbrăcămintea de nuntă.//În Grădină trebuie să te uiți pe tine cu/desăvârșire și să-ți amintești numai de cel iubit,/altfel nu poți lua Cina cu Domnul.//Îngerul mă atinse cu ochiul: nu îndrăzni să-i/înveți pe alții cele pe care tu însuți nu le înveți./Ploaia limpezea și mai mult drumul… am nevoie/de haine, încă mi-e rușine să rămân gol.” (14 aprilie)
Într-o posibilă poezie a universului domestic disponibilitatea poetului este cu atât mai sesizabilă: „Azi îmi făceam loc prin bucătărie, am deschis/sertarul cu hârjoneli al fetelor și ne hlizeam/unii la alții printre amintiri, completându-ne/puzzle-ul cu nașterea lui Venus.//Ne-am uitat la poze cu personajele întinerite/din povestea vieților noastre, dăruindu-ne/zâmbetul din dimineața copilăriei fiecăruia.//Mi-am adus aminte de fericiri și-am înțeles că/tot ce trăim e un ospăț la care am fost chemați/să stăm împreună, împărtășindu-ne bucuria.//Ne-am văzut hainele de nuntă, se îmbrăcase și/Venus, zâmbind spre masa ospățului.//Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.//Îmi spuse Maria: ce bine că nu-i alegem noi!( 3 mai)”.
Poezia lui Cristan Muntean este spațiul în care sentimentul religios se finalizează estetic, trădând lecturi ale marii poezii (să amintesc semințele blagiene), dar și ale textelor ce țin de vocația de preot a autorului: „Nu știu din ce colț de lume adusese bunicul/semințele acelea din care au apărut după/o vreme smochine cărnoase și sângerii. Le/mușcam pe nerăsuflate, îmi plăceau în coaja/lor verde, ca niște clopoței ce mă îmbiau să le/jertfesc rodirea… parcă o făceau pentru mine,/mai târziu m-am gândit că poate fi semnul lui/Hristos.//Curățați-vă de aluatul cel vechi și fiți/frământătură nouă căci, iată, mirele vine în/miezul nopții… când gândurile se adună sub/smochin neroditor. Mi se strepezesc dinții/de gustul semințelor, iar gura îmi lasă apă de/dorul cerului.//Se vede cămara împodobită, dar eu nu am încă/haină de nuntă… o îmbrăcase Iosif cel cu bun/chip și-mi zâmbea de dincolo de lume.//Luminează, Doamne, haina sufletului meu! ( 6 mai)”.