În cadrul aceleiași rubrici de comentarii (în nr. 497 al Tribunei din 16 mai 2023) am analizat precedentul roman semnat de Florin Chirculescu, despre care glosam: „Conspiraționita & paranoia pynchoniană dau pagini extraordinare în Greva păcătoșilor, în această paradă scandaloasă și comică a unor acoperiți descoperiți, a marilor generali inculți și decrepiți, a superagenților valahi cu anvergura intelectuală a unei noptiere. Citim/recitim Florin Chirculescu posedați de un rîs homeric, rîsul care – de la Hrabal & Kundera & Rabelais & Sterne & Swift încoace – anulează puterea politicilor & serviciilor, transformă în țărînă marele discurs de lemn oficial și mina serioasă a autorităților, ridiculizează perpetuu dictaturile și pretenția la decență a conducătorilor acestei lumi. Acestei lumi pe care Florin Chirculescu o scrie și rescrie și transcrie cu un enorm talent literar, profesînd un subtil act de pedagogie și revelîndu-ne resorturile actului/sistemului medical, dincolo de toate voalurile conspiraționiste, magice, oculte sub care textul își sporește splendoarea”.
Pînă la Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu (2017), autorul a publicat, cu mare succes la critică și public, o serie de romane, nuvele și povestiri sub pseudonimul Sebastian A. Corn – în principal, la editura Nemira. Transplantînd tehnicile fantasy și science fiction în romanul „mainstream” odată cu Greva păcătoșilor și, mai recent, în Solomonarul (Nemira, 2022), Chirculescu produce două din momentele de vîrf ale postmodernismului autohton. În afara lui, doar Mircea Cărtărescu s-a mai dedicat unor proiecte de asemenea anvergură, metanarațiuni ce investighează cosmosul de la filamentele obscure la încrengăturile gigantești și dinspre biologia umilă spre metafizica și ideologia unei societăți – a acesteia, sîntem tentați a spune, aceeași, dintotdeauna.
Mărcile scriiturii lui Florin Chirculescu sînt, și în cele aproape șase sute de pagini ale Solomonarului, inconfundabile și adictive: infatigabila vervă ironică și umorul brit; plăcerea de a construi dialoguri – dialoguri care chestionează, critică, demolează, dar fac și inteligibilă lumea, ca în Condiția umană a lui Malraux, unde naratorul cel viclean ne introduce, adesea, după perdea, în antecamera Decidenților; plăcerea diegetică, conflictul și climaxul fixate în rame de o finețe ce-mi amintește seria Corto Maltese; atracția pentru metisarea romanului istoric cu romanul fantasy, a celui politic cu romanul de mistere ș.a.m.d.; în fine, priza la actualitate, la delictele Puterii (fie că o numim guvern, sistem judiciar, servicii secrete, corporații etc.) și vîna hiperrealist-critică.
CARTEA este supratema acestui roman (ca și a precedentului). Cartea sau mai degrabă CAIETUL: într-un caiet nota medicul evreu în antichitatea arabă minuțios reconstituită-n Greva…; tot într-un caiet – vînat de marile guverne ale lumii și, pare-se, oploșit sub aripa unui general român – nota Eminescu (Emin, Eminovici) reflecții, adevăruri oculte, linii de forță ale politicii mondiale. Caietul, scrisorile Eminului și ale fanaticilor (Max, zis și Macu sau Manetă) și urmașilor săi (Louise Baghiu, jurnalist-mitralieră din primul sfert de secol XXI) transcend timpul istoric, trec dintr-un excelent elaborat secol XIX steampunk în secolul XXI al unei revolte generalizate (și oarbe) împotriva politicilor (aici, subst. masc.). Eminescu e nu doar marele nostru poet romantic, creator de limbă literară și vocabular filosofic, dar și jurnalistul eminent pe chestiuni de drept și economie și, niciodată literaturizat (suficient) pînă azi, un patriot adevărat, membru de societate secretă care militează pentru alipirea prin forță a Transilvaniei, Banatului și Bucovinei la Regatul Român. Eminescu pune – alături de Societatea secretă Carpații – în mișcare istoria, forjează naționalismul valah și, fără voia lui, periclitează alianțele lui Carol I (cu Bismark, cu habsburgii). Luciditatea, curiozitatea, apetitul științific enorm îl împing pe Emin în aventuri intelectuale și geografic-militare: să ne înțelegem, e vorba de un Eminescu ficționalizat, care nu decedează din cauza unui tratament medical eronat aplicat în 1889, ci trăiește încă în 1922, implicat în revoluția ucraineană a lui Bahto, în intervențiile serviciului secret român (creat de Moruzov) împotriva bolșevicilor sau, de pildă, în luptele (pe sol african și sud-american) dintre imperiile coloniale europene și Hansă – unde Hansa e o societate secretă, supranațională, cumva de inspirație masonică, pusă în slujba emancipării sociale. Prin tunelurile de sub București (transformate în tripouri sau halte pentru traficanții de carne vie) se ajunge, eliadesc, dintr-un secol într-altul, din veacul cu dirijabile și automobile exorbitante dominat literar de rivalitatea Macedonski – Eminescu, în primul veac al mileniului trei, în care noua clasă de mijloc (IT-ști, ONGiști, tineri frumoși și liberi) urăsc statul, îi urăsc pe politici, sînt autonomiști, libertarieni, cred – atît cît lesa corporațiilor îi lasă să umble – că sînt liberi, că înțeleg sistemele fundamentale (educațional, medical, economic) și gramatica puterii (ridicola, coroziva, savuroasa încercare de lovitură de stat a Dreptei justițiare, întemeiate – cum altfel? – de generali patrioți, de foști tartori comuniști ceva mai puțin sulfuroși). Îl întîlnim, la un moment dat, respingînd ca un brahman viermuiala asta sordidă, pe însuși I.L. Caragiale, răpus de caniculă, visînd la răcoarea unui… loc de veci în cimitirul Bellu. Da, caragialian e vitriolul, acidul sulfuric folosit de romancier pentru a deconspira sordidul, bovarismul, idealismul, naivitatea tîmpă, curluntrismul, spiritul obedient, lăcomia, umorul, gambitul ironic și, last but not least, apetența pentru delir și carnavalesc a lumii valahe dintotdeauna.
Recunoaștem, bunăoară, în fragmentul de mai jos, atît moda vestimentară, cît și moda politică/civică a deceniului trecut, dar și sarcasmul iubit de cititorii Solomonarului: „Cum-necum, Vuia s-a folosit de PR, ca să atragă pe site un anumit tip de tineri. Aceștia plătesc accesul la dosarele de corupție dezbătute pe site, șpăgile fiind o porcărie, normal, dar și un subiect generator de profit. Totodată, Vuia a avut grijă ca aleșii, inși cu venituri peste medie, să fie siguri că doar ei sînt acceptați în acel club select, dat fiind că sînt unicii arbitri ai interesului general. Acestor inși li se spune zeloți, nume care îi încîntă, căci îi scoate din minți pe opozanți. Ca să se poziționeze, ei se și înțolesc ca niște zeloți: neasortat, cu bulendre desperecheate, uneori discret jerpeliți, alteori neîncheiați la șireturi, sugerînd apartenența la un precariat din care n-au făcut și n-o să facă parte nicicînd – sînt niște clochards trendy, atît.” (p.71) Pentru Chirculescu, Bucureștiul și bucureștenii sînt mai fascinanți decît lumile imaginate de Ursula K. Le Guin. Au ceva definitiv ridicol, poate modul în care se îndrăgostesc de un partid, de un om providențial, de un trend, fie că vorbim de blugii rupți în genunchi în stil grunge, de roata de căruță care ornează saloane și curți sau de băiatul școlit în Occident pe banii părinților (o nulitate, firește, dintr-una din epocile României). Om providențial – printre puținii harnici, nonarghirofili, geniali – a fost și Eminescu despre care, ne arată romancierul combinînd istoria literară & ficțiunea steampunk, nu prea știm nimic: „Se zice că Emin a murit de PGP, o complicație tardivă a sifilisului, pe care nici măcar tratamentul de ultimă oră (trituratul de spirochete, prescris de Koch) n-a putut să-l țină în frîu, făcîndu-l pe Benz, inventatorul autotractatelor și amic bun cu poetul, să provoace un tărăboi de pomină la spitalul Charité din Berlin, acuzîndu-l pe Koch de șarlatanie. Șarlatania, însă, era atît a lui Koch, cît și a lui Benz, cei doi jucînd o piesă regizată în cele mai mici amănunte, căci Emin nu doar că n-a avut sifilis, dar nici n-a murit la data trecută în actele de stare civilă.” (p.75) Sîntem invitați să pășim, așadar, într-o istorie românească alternativă, unde decesul marelui poet nu are loc în termenii consacrați de istoria literară (călinesciană) și de pantheonul naționalist. Spiritul și corpul masiv ale botoșăneanului vor putea astfel să călătorească incognito prin Ungaria lui Bela Kuhn, prin Ucraina disputată de naționaliști, bolșevici și anarhiști (ce spectacol e portretul lui Nestor Mahno!), prin Delta Dunării unde se ascund monahi ce gardează pravile secrete, prin Prusia Orientală și Polonia ori în sudul Europei după cum am amintit. Lumile comunică între ele prin portaluri și personaje obscure (zdrențăros și hirsut, sibilinic apare solomonarul), după cum cărțile mari – Greva păcătoșilor și noul epos – își împrumută una alteia personajele (Ristache, Sahib, Școlici etc), frenezia și viața pulsînd prin milioane de filamente ca o colonie de viermi inelari.
„«Cine, Doamne iartă-mă, să-mi scrie, dacă nu Elena?»
La care solomonarul, făcînd buzele pungă: «Cineva dintr-o lume greșită.»” (p.86) Îi răspunde el lui Emin, ale cărui gînduri și rînduri ajung, prin tot felul de proptele familiale – spiritul lui iscoditor va fi moștenit pe linie maternă pînă la strănepoata Louise – la Max Murgescu, printre puținii români capabili să le decodifice, în contemporaneitatea asta unde „mai degrabă a încetat pacea decît a început războiul.” (p.143) Pe Max, anchetatul de serviciu al partidei zeloților, i-l explică, fără succes, Louisei Rușinaru (un mare creier economic din comunism). Iar prin Max, i-l explică tinerei pe Emin și o viziune asupra țării: „«Banca a mers bine în anii ’90», îi explică Louisei. «În primul rînd, c-am rămas consilierul noului director,» rînjește moșul, «iar în al doilea, încă aveam specialiști, nu ca acum. Se știa clar, de exemplu, cum e cu cerealele. Voi ați învățat c-am fost grînarul Europei, dar asta e o prostie: am avut probleme cu exportul încă din secolul XIX, de cînd SUA au inundat piața cu grîu și porumb, după Războiul de Secesiune. Și știi care-i culmea? Primul care a analizat bursa agricolă a fost Emin, dar cin’ să-l asculte? Maniu? Zelea? Dej? Ceașcă, Ilici, Băligărescu-Cocîrț?» se schimonosește el la numele președintelui în exercițiu.” (p.146)
Un model pentru romanul politic, de investigație, pomeneam mai sus, va fi Condiția umană, „clasicul” lui Malraux (căruia îi succed Malaparte, V. Grossman și alții). Dar Solomonarul atestă totodată plăcerea și abilitatea fostului Sebastian A. Corn de a mixa lumi și strategii narative. Romanul politic deraiază în fantastic și steampunk, iar unele dintre cele mai frumoase pagini ale cărții sînt rapoartele unor shinobi care-i monitorizează pe Emin, Hansa și actanții săi dornici să amelioreze lumea, pe Max Murgescu și pe noi potențiali tricksteri, firestarteri, troublemakeri contemporani: „Din ce spune Baroane, omul meu, Emin folosește frecvent cuvinte precum «veșnicie», «eternitate», «peren», făcînd totodată referiri la metempsihoză; de altfel, are proiecte literare în acest sens (Sărmanul Dionis, Faraonul Tlà), pe care Peter le aprobă încîntat. Părerea mea e că cei doi au început să priceapă ce și cum după ce l-au întîlnit pe solomonar și mai cred, totodată, că alianța lor prematură, secretă pentru restul Hansei, va stîrni turbări omenești în arealurile în care se practică politici suboptimale.
În consecință, o să instrumentez cu prudență evenimentele: […]; 2) voi trimite un tînăr ca să interacționeze frugal cu Louise, astfel încît ea să priceapă că zeloții nu pot face orice le trece prin cap.
Apropo de aceștia din urmă, au atins masa critică, dar ideile lor, dobîndite pe orizontala netului, nu se compară cu cele la care se ajunge clasic, en puisant en profondeur. Astfel, ei nu pricep că de la protocomunismul Fraților Gracchi și de la the gender flux din timpul lui Heliogabal s-a încercat absolut tot, fără succes. «Toate-s vechi și nouă toate», a scris Emin, spre deosebire de «We want the world and we want it now», după cum clamează Louise, visînd că va pune capăt oprimării ce n-a încetat nici o clipă de la Facerea Lumii.” (p.182, cap.26 Un raport (III))
Dacă nu vă sperie masivitatea obiectului textual (585 de pagini), veți fi recompensați – în lunile de concediu – de această ficțiune (speculativă, ar fi zis Cristian Tudor Popescu) care ne deschide portaluri înspre eminescologie, înspre istoria modernă a Europei, politică și economie, sociologie și antropologie. Ficțiune exuberantă, imprevizibilă, încîntată și încîntătoare – încheiem cu episodul (nu repet suficient: romanesc) al unui Eminescu asistînd deghizat la înscenarea propriei înmormîntări: „Emin se bagă în mulțimea strînsă la Sfîntul Gheorghe Nou: elevi, studenți, politicieni, gazetari, vagabonzi, cîini de pripas. De frică să nu fie recunoscut, stă cu ochii în pămînt, deși omul lui W de la Teatrul Național l-a machiat exemplar. Doar Titu îl privește mai lung, dar, în cele din urmă, se uită în altă parte.
Făcîndu-și loc prin aglomerație, Emin intră în biserică. Numără coroanele din jurul sicriului: poftim, sînt doar șapte. Academia și jurnalele făcuseră chetă, dar n-au scos decît șapte coroane, cînta-le-ar stîlpii la cap!, recriminează poetul în sinea lui. Oh, iat-o și pe Micle, a venit cu un buchețel de nu-mă-uita. Lui Emin îi dau lacrimile văzînd-o cum pune florile lîngă mort, alături de volumul de Poesii, patronat de Titu, cu greșeli de tipar și modificări de care nu-l întrebase. Rușine să-ți fie, Titule!
Slujba se întinde, Emin iese în curte. Plouă. Din biserică se ridică glasul lui Grigore Ventura – culmea, el ține necrologul. O întoarce frumos din condei, dar Emin tot își zice: Măgarul, nici aizi nu scap de el.
Poetul își face cruce domnească, pînă-n pămînt, și se duce pe Covaci, la cafenea, lîngă fosta redacție a Timpului. Ia un șvarț, fumează, se uită la mușterii: numai lichele!” (pp.311-312)