Fie și la o privire de suprafață, s-ar putea constata că sculptura românească de după Brâncuși a explorat cu prioritate registrele tematice de factură gravă, sobră, monumentală, atât în cazul aplicațiilor „estetizante”, cât și al celor structurate pe concept, mesaj și atitudine. Sculptorii – poate mai mult decât mânuitorii penelului – s-au poziționat inerțial în aria confortabilă a „seriosului”, ocolind voluntar subiecte cu amprentă ludică și frivole, asociate fatalmente când superficialului, când derizoriului. De aici proliferarea în spațiul public a statuilor „cu greutate”, impozante și reci, glorificând, într-o proporție covârșitoare, conducători iluștri și „personalități” defuncte, reprezentative pentru anumite comunități. Chiar și autorii care și-au focalizat atenția spre rafinarea motivului antropic (Paul Neagu, George Apostu, Ion Irimescu, Marcel Guguianu, Napoleon Tiron, Aurel Vlad, Mircea Roman…), preferă abordarea formei corporale din perspectiva unui expresionism altoit cu precădere tragicului, pentru a evoca astfel latura „profundă”, eroică, metafizică și religioasă a omului. Cât de reale sau de plauzibile ar fi șansele unei plastici alternative, care s-ar eschiva cu premeditare „abuzului” de sobrietate, fără a sabota sau compromite standardele artei de calitate?
O confirmare am găsit de curând, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca… Antropomorfism este titlul expoziției lui Sorin Purcaru, curatoriată cu profesionalism de Cristina Simion și Dan Breaz – ambii recunoscuți pentru tenacitatea cu care susțin și promovează artiștii români valoroși din zilele noastre.
Cine este autorul? Gălățean la origine (născut în 1971), absolvent al Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași și, de câțiva ani, profesor în cadrul acesteia. A expus în numeroase ocazii, fiind o prezență constantă atât în galeriile autohtone, cât și în multe altele din străinătate. Proiectul recent a fost un fericit prilej de reactivare a consistentului portofoliu personal, reunind lucrări de grafică, dar și piese sculpturale din metal.
Pentru artistul ieșean, picturalul pare a fi antecamera sculpturalului. Unele din lucrările de grafică (Toamna, Noaptea, Chip, Elle, Doamna M., Inconnu) aduc în atenție chipuri și profiluri aparent anonime, surprinse într-o gestică discretă, sugerând deopotrivă grație, melancolie și mister. Altele (Cartea viselor, Omul carte, Carte, Sămânța, Floare, Femeia orchestră) sunt concepute în „chei” metaforice și simbolice. Tușele fauviste ale portretelor, energiile cromatice ale acestora, rezonează cu firea și temperamentul personajelor reprezentate, acestea parcă așteptând metamorfoza ulterioară într-un suport durabil.
În sculptură, Sorin Purcaru și-a creat deja un stil personal, ușor de recunoscut. Ce anume îl particularizează și distinge? Recursul la o „mitologie” a sa, exploatând resursele unui imaginar baroc, opulent, carnavalesc, populat cu decoruri și personaje „de poveste”. Artistul se raliază unui expresionism de factură… ludică sau unui „manierism” reciclat în vremurile noastre, cu intenția de a deconstrui rigiditățile și șabloanele sculpturale. Ironia, persiflarea și umorul, pe de o parte, altoiul, implantul, sudura elementelor din metal, bronz și tablă, pe de altă parte, sunt principalele ingrediente ale vocabularului său postmodern.
Sorin Purcaru combină abstractul și figurativul, punând accent pe acesta din urmă. Corpul uman devine și obiect, și sursă de inspirație, însă nu pentru a-l expune întocmai, ci pentru a testa posibilitățile asociative și combinatorii ale propriei imaginații. O imaginație în care se recunosc abil distilate ficțiuni antropomorfizate de genul celor întâlnite în lucrările lui Hieronymus Bosch, torsiuni teatrale și figuri serpentinate (în forma literei S) din sculptura manieristă, imprevizibilul asocierilor formale dadaiste, ingeniozitatea recuperatorilor de materiale din Noul Realism francez, ineditul structurilor anatomice Seampunk (unde sunt interferate organicul și tehnologicul, corpul flexibil și mecanismul rigid), figurația suprarealistă a lui Giacometti (cu alonja impresionantă a picioarelor)…
În compozițiile sale, artistul ieșean mixează, reciclează, asamblează și resemnifică. Artistul nu lucrează la întâmplare; schițează în prealabil, studiază raportul dintre forme și spațiu, dintre materialitate și volum, analizând proporțiile, echilibrele, textura suprafețelor. Preferă însă figurația liberă, surprinzătoare, deseori caricaturală a corpurilor și a elementelor auxiliare (clopoței, robineți, tuburi, chei), urmărind cu atenție coregrafia mișcărilor, dar și semnificațiile fiecărui gest. Uneori lasă impresia că „se joacă” dezinvolt cu formele și obiectele „gata-făcute”, inventând personaje și situații comice, chiar dacă în fundal s-ar putea întrezări intenții cât se poate de „serioase”. O spun, de altfel, chiar titlurile alese: Alter Ego, Besacteaua de gânduri, Fata cu clopote, Păzitorul ușii, Înger-Zburător, Mașina de clonatocat, Mașina de zburătăcit, Zeiță Apă-Canal, Zburător căzut, Animalul imposibil, Clopotăreasa holotropică, Fata carte, Omul carte, Omul oglindă, Păsărarul, Țipătul, Clopotar, Clopotăreasa, Centaureasa, Cititor în stele, Heruvim, Răpirea Europei, Copacul, Fata cu oglinda, Fluturele, Icar, Pășitor pe drumul vieții, Victorie, fiecare invitând la interpretări și decodificări dintre cele mai promițătoare.
Opțiunea pentru ludicitate, ironie și umor îl poziționează pe Sorin Purcaru printre curajoșii manieriști postmoderni care își propun să „umanizeze” sau să flexibilizeze însăși reprezentarea omului, sabotând cu ingeniozitate acel estetism steril, imobilizat în scheme anacronice și rigide. Artistul ne convinge, în plus, că „jocul” asumat al artei este, în fapt, cât se poate de… serios.