Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Spaima că n-o să fii niciodată înțeles”

„Spaima că n-o să fii niciodată înțeles”

Auzisem de acest cetățean al literelor – autor a patru romane (din care unul ecranizat) și al unui volum de poeme, cu doctorat în… manelism – prin 2000 și ceva, când i se publicaseră niște texte în revista Fracturi, apoi mai apăruse (tot cu poezie) și în alte reviste, dar activ și online, destul de frecvent. Acest volum, despre care facem vorbire aici, este debutul editorial poetic al lui Adrian Schiop, despre care chiar el spune că e scris „în probabil cea mai otrăvită perioadă a vieții mele, când mă uram ca homosexual, uram comunitatea gay, artiștii progresiști, urbanii, hipsterii”. Infatuatul critic M. Iovănel i-a… căzut în mreje, astfel că, referindu-se (pe coperta a patra) la volum, zice, înghițind în sec de poftă, că „aceste versuri sunt un document unic al douămiismului și o mostră elocventă de poezie contemporană”. Am vizionat online o lansare a volumului, avându-i ca protagoniști oficianți pe Galaicu- Păun și C. Rogozanu, care se întreceau în laude abracadabrante, în vreme ce autorul, într-o ținută neîngrijită, își bălăngănea piciorul îndoit pe scaun și se ținea cu mâinile pe după ceafă, iar când vorbea, emitea niște hăhăituri miștocărești, sau ceva de genul acesta. Omul părea în elementul caracteristic, adică provocator și jemanfișist, ca în aceste versuri: „am trăit printre ei,/ i-am văzut mișcând./ am trăit în realitatea secretată de marile lor creiere./ am luat parte la sărbătorile lor/ de pe stadioane,/ am văzut ritualuri ciudate,/ mari penisuri fluturând,/ ochiul învârtindu-se leneș în cap./ am trăit printre ei, i-am văzut mișcând./ am fost contemporanul lor./ gata ca bateria bă raule” (onania must die). Tot în textul din care am citat mai sus, autorul se descrie astfel, fără să i se clintească, probabil, vreun mușchi pe mufă: „eu, a.s., un „dreamer”, o conștiință/ un labagiu polimorf, o „fetiță”/ un micuț ateist […] a.s. must die”. S-o fi gândit la visătoriile muzicale ale lui Ozzy Osbourne, dar… ce treabă avea (chiar dacă zice „not the only one”) cu „preafericitul gicu flautistu” („e bulangiu o/ știu de la sursă”) când respectiva față religioasă nu l-a deranjat pe el never? Am mai zâmbit nițeluș, Schiop se lua de oameni care „activau” în aceeași tagmă cu el, dar spre sfârșitul textului de la pagina 17 afirmă, totuși, că: „singura cale de acces spre o altă minte umană e limbajul, iar limbajul/ poate să apropie într-un singur fel, stabilind distanțe”, jinduind, ca un semiotician al hermeneuticilor abisale, „să dea sens speranței de acces la alteritate”. E și ăsta „un document istoric unic al douămiismului” (pentru că în vremea aceea a fost scris), o fi fost pe placul „fracturiștilor” Ianuș și Crudu, poate și al Ruxandrei (Anton), căreia îi și dedică volumul. Mie mi se pare că, totuși, aceasta din urmă ar cam țâțâi din buze, de nu chiar i-ar bate obrazul admiratorului ei, care prea ades face caz de condiția lui de minoritate sexuală, uzitând cu obstinație în poeme de organele de reproducere umană, de actul sexual în sine cu acel cuvânt din trei litere, sau de reziduuri excretorii. Eheee… poetul (care-și joacă propriul rol în ecranizarea Soldații. Poveste din Ferentari, alături de un bodyguard din Ploiești) vrea să lase impresia, aș zice, că răsucește șișul poeticității în rana intimismului auctorial, umblând cu frenezie (uneori paroxistică) să lase impresia de naturalețe și autenticism. Iată o mostră, între atâtea altele din volum: „ tu ești frumoasă și cu sâni mari./ eu – un bărbat trist ca o vacă, cum zici,/ care devine curajoasă doar la beție./ în cotton, te bagi peste mine/ când mi se rupe filmul și încep/ să pipăi pe cur masculi fioroși,/ de discoteci. te/ bagi peste mine, le zâmbești, încât/ ei pleacă de acolo convinși/ că mâna ta a fost” (mai apropiați).

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg