Încep răspunsul meu la întrebarea cum văd lumea de astăzi, pe care mi-o pun frecvent cunoscuții, cu o mărturisire. Plec în reflecții de la considerentul că viața ca oameni are loc în împrejurări date ale istoriei, că o trăim sub presiunea faptelor, că nici o tehnică de abatere a atenției nu poate escamota ceea ce este, că nu poate fi bine câtă vreme în jur se suferă și că este datoria celor preocupați de cunoaștere să lămurească situațiile.
Observ că lumea în care trăim este schimbată în raport cu orice epocă. Nu doar în detalii, ci în însăși organizările ei. De aceea, una dintre urgențele timpului este înnoirea opticilor și opțiunilor. Este hotărâtor ca ele să epuizeze argumentele factuale și să fie fructul dialogului cu cele mai noi abordări, pe care, în ceea ce mă privește, le și citez frecvent. În ceea ce fac, opțiunea raționalizării (Rațiunea și voința de rațiune, 2017), asumarea comunicării ca orizont de dezlegare a dificultăților (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991), recunoașterea acțiunilor ca origine a realităților (Reconstrucția pragmatică a filosofiei, 1998), revenirea la valori ferme (Relativismul și consecințele sale, 1998), asumarea „cotiturii culturale” a modernității (Cotitura culturală, 2005), exploatarea osmozei Atena, Ierusalim, Roma în specificarea Europei (Filosofia unificării europene, 2006), învățarea de istoria filosofiei (Introducere în filosofia contemporană, 2014) și sistematizarea mea filosofică (Cunoaștere și reflexivitate, 2020; Stăpânirea complexității, 2023), cu ramificări în logică, teoria cunoașterii, teoria societății, filosofia istoriei, a dreptului, a politicii, a educației, a religiei, a artei, etică și studii strategice, sunt rezultat. Pledez pentru a verifica rezolvările în raport cu schimbarea lumii.
În ceea ce privește lumea din zilele noastre, am semnalat că suntem în societăți cu crize în condiții de supraproducție, ce au alte cauze decât cele economice (Criza și după criză, 2009). Între timp, nesiguranța, nu este doar în fața celui care aruncă o sondă în viitor, ci îl împresurează pe om – ca individ și comunitate – din toate direcțiile, din exterior și din interior (Societatea nesigură, 2016). Evenimentele de după 2020 m-au făcut să circumscriu, în prelungirea „societății nesigure”, ceea ce numesc “lumea scindată”.
Oricine știe că în istorie au fost scindări, pe suprafețe diferite. Scindările tind acum spre nivelul globului (Lumea scindată, 2023). Scindările erei postbelice au fost ideologice. Scindarea de astăzi urcă la segregări religioase, artistice, sportive. După decenii (1991-2020) în care, împărtășindu-se aceleași valori, dincolo de varietatea instituționalizării lor, cooperarea a fost cuvântul de ordine, lumea a apucat cursul scindării.
Indicatorii sunt concludenți. Deteriorarea înțelegerilor internaționale, reducerea consultării cetățenești și trecerea executivului deasupra legislativului, răspândirea fragmentarismului, slabul interes pentru pace și cooperare în condiții de suveranitate bine înțeleasă, înflorirea propagandei, recrudescența dogmatismelor, prăbușirea integrității și onoarei sunt caracteristici.
Faptele din care sunt extrași acești indicatori sunt la îndemâna oricui. De pildă, este vizibil că între țări se găseşte tot mai anevoios o bază comună de abordare a dificultăţilor, cum au fost până de curând doctrina libertăţii şi drepturilor fundamentale ale omului şi cea a suveranităţii naţionale. Înăuntrul multor țări se rupe țesutul civic. Valorile se proclamă frecvent, dar în practică se uită sau strivesc. Disponibilitatea de a discuta cu celălalt scade, acesta fiind privit mai curând ca pericol decât ca posibil partener. Sporesc antagonizările, iar etichetele devin mai importante decât realitățile. Se extinde abuzul până şi în recunoaşterea valorilor – segregarea pe de gânditori, scriitori, artiști și sportivi de cea mai înaltă performanță în lume. Din avanposturile mediatice pleacă mai curând asalturi ideologice și confecții propagandistice decât informări oneste cu privire la stările de lucruri. Se închid canale de discuție argumentativă. Mulți oamenii își înțeleg viața ca luptă cu cineva, iar inși fără valoare umplu funcțiile și caută să se justifice prin asemenea luptă. „Voința de putere” ia din nou forme primare și brutale. S-au distrus iarăși enorm de multe vieți și bunuri. După decenii de control al armelor, s-a relansat industria armamentului. Se refac blocuri politico-militare. Unitatea lumii, ce ne vine din iluminism, sucombă.
„Lumea scindată” este lumea în care umanitatea a poposit deocamdată şi în care trăim. Ea ne pune în fața unor probleme de anvergură rară.
Prima vine din economie. Analize noi au adus argumente pentru teza că abordările ce au dominat economia postbelică, originate la Keynes şi, respectiv, la Hayek, nu fac faţă crizei care a început în 2008 şi s-a încheiat în SUA, dar nu şi în Europa (James K. Galbraith, Wachstum neu denken, 2016). Ambele operează cu premise pe care realitatea le contrazice. În fapt, variabilitatea preţurilor materiilor prime şi energiei, conflictele ameninţătoare, practici egoiste ale băncilor, tehnologiile schimbă asumpţiile economiei. Sub asemenea premise, soluţia este reorientarea economiei spre „solidaritate în năzuinţa noastră la o viaţă bună”.
Pe de altă parte, „în pofida propagandei globaliste, solicitarea la statalitatea naţională este neîntreruptă şi creşte mai departe ca urmare a experienţei din globalizare” (Wolfgang Streeck, Zwischen Globalismus und Demokratie, 2021). Fie şi în condiţiile sporirii complexităţii, trecerea la economii ce rămân în interacţiunile mondiale, dar sunt în stare să se restructureze în jurul suveranităţii, interesului public și solidarităţii devine temă.
A doua problemă vine din evoluţia democraţiei. Chiar într-o țară a democrației, precum Anglia, s-a lansat diagnoza „postdemocraţiei” (Colin Crouch, Postdemocratie, 2008). „Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca şi înainte. Aceste alegeri pot să ducă la situaţia în care unele guverne sunt constrânse să plece şi în care, în orice caz, team-uri concurente de experţi în public relations controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experţi. Majoritatea cetăţenilor joacă în această situaţie un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacţionând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică, ce reprezintă înainte de orice interesele economiei, se face în spatele uşilor închise”. În vreme ce, formal, instituţiile democratice se păstreză, „influenţa elitelor privilegiate creşte”. Nu se trece în societăţi nedemocratice, dar democrația s-a împotmolit.
Thomas Jefferson socotea monopolurile potrivnice democraţiei. Azi suntem nevoiți, însă, să lămurim cum este posibilă democraţia în condiţii de concentrări de putere economică, administrativă, mediatică, culturală, militară. Mai mult, se trăieşte în societăţi rezultate din intervenţia statului în economie şi aplicarea cunoștințelor ştiinţifico-tehnice în producţia de bunuri de consum. Acestea permit „manipularea” pe scară mare şi „condiţionarea” a înseşi nevoilor oamenilor. „Industria culturală”, în urma căreia s-a format „societatea mediatică”, extinde manipularea.
Se invocă abundent, propagandistic, trecutul. Dar acest apel nu a dus încă la o scriere edificatoare a istoriei, ci rămâne doar semn al incapacităţii de a depăși necazurile şi, desigur, de a asigura dezvoltări.
Democraţia este periclitată azi mai mult de evoluţia lăuntrică, decât din afară. Ruperea de meritocraţie, de care era legată la origini, costă din greu democrația. Odinioară, prin vot democratic s-au instalat pervers dictaturi. Azi, după alegere „democratică”, unii decidenţi întrec în abuzuri monarhii de odinioară. Autoritari proliferează chiar în democraţii.
A treia problemă vine din aceea că odată cu noile intervenţii ale statului în economie, postglobalizarea se conturează ca posibilitate concretă (detaliat în După globalizare, 2018). Tema este deja la ordinea zilei, pentru a pregăti viitorul. Sondarea viitorului nu este însă de la sine înţeleasă în constelaţia globalizării. Pentru această explorare este nevoie de interogaţii şi conceptualizări mai profunde decât cele în curs. Ele abia se conturează.
A patra problemă vine din fluiditatea în care a fost plasată – prin crize, pandemie şi tensiuni între supraputeri – ordinea lumii. În jurul anului 2010 s-a schimbat ordinea lumii, trecându-se de la ordinea unipolară instalată la începutul anilor nouăzeci la o nouă ordine. Acum aceasta din urmă este în curs de concretizare, cu tensiunile inerente unei reaşezări de proporţii.
Ca urmare, geopolitica revine la masa analizelor şi trece înaintea multor altor discipline. În laboratoarele supraputerilor se examinează deja scenarii. Printre propuneri, nu lipsesc schimbări ale geografiei politice actuale. Deocamdată nu este nimic finisat, dar puţine eventualităţi sunt excluse.
A cincea problemă vine din consumarea viziunilor care au dominat în ultimele decenii. La începutul anilor nouăzeci intrau în muzeu „socialismul răsăritean” și „comunismul”. A intrat apoi în crize „lumea liberă”, aşa cum era înțeleasă atunci. Neoliberalismul s-a instalat şi a dominat lumea. Pandemia din 2020-2022 şi războiul din Ucraina pun însă capăt neoliberalismului – statele, ca instituţii, preluând explicit controlul în societate.
Este de spus iarăși și iarăși că fără libertăţi şi drepturi cetăţeneşti şi democraţie, înţelese la propriu, ca rezultând din demnitatea umană, așa cum au apărut în zorii modernităţii, nu este viaţă demnă de om. Dar realizarea şi realitatea lor se cer azi interogate responsabil. Nici libertăţile cetăţeneşti şi nici democraţia nu se lasă logic trecute în proprietatea cuiva. Nici o societate nu se poate democratiza din afara ei. În plus, este nevoie tot mai perceptibil de reconfigurarea cetăţeniei democratice şi democraţiei. O nouă viziune axată pe libertate, dreptate şi solidaritate a devenit necesară, dacă este ca modernitatea să fie promovată.
A şasea problemă este criza în care au intrat recunoaşterea şi mai ales respectarea diversităţii oamenilor, culturilor. Reforma religioasă de cu secole în urmă a recunoscut dreptul fiecărui om de a se raporta cum crede la absolut. Statul modern a introdus în legi respectul libertăţii persoanei. Cetăţenia, democraţia şi suveranitatea naţională în statul de drept au mers mână în mână. Occidentul a câştigat supremaţie istorică făcând din recunoaşterea şi respectul diversităţii valoare conducătoare.
Azi tocmai diversitatea se înţelege tot mai puţin. Nu s-a ajuns nici măcar la relaţia satisfăcătoare a culturilor, care s-a discutat decenii la rând. Civismul altora este preluat iarăși în termeni de luptă ideologică. S-a ajuns din nou la impasul anilor cincizeci, dominaţi de confruntarea simplificatoare dintre „democraţia socialistă” şi „imperialism” – acum este între „democraţie” şi „autoritarism”. Comic este faptul că se apelează la acelaşi fel de propagandă, cu dirijarea informaţiei, adevăr unic şi caricaturizarea rivalului, Doar că direcţia ofensivei este inversă. Ca şi atunci, lipseşte analiza sistematică a societăţilor, care să susţină distincţii atât de pretenţioase.
Înţeleasă în profunzime, începând cu anvergura neobişnuită a istoriei ei, „occidentalizarea”, având ca temelie demnitatea umană şi libertăţile şi drepturile fundamentale ale individului şi cetăţeanului, este naturală. La drept vorbind, nu occidentalizarea se află în dezbaterea ce contează azi. Ceea ce desparte mințile este acum invocarea occidentalizării ca paravan pentru acțiuni fără legătură cu ea. Au proliferat, cum se observă, propagandiști care, sub pretextul occidentalizării, justifică în fapt aservirea de cetăţeni şi ţări unor noi ideologii.
A şaptea problemă este declinul justiţiei şi, mai concret, al independenţei justiţiei. Nu doar ţări ca Ungaria şi Polonia, dar mai nou Israelul şi alte ţări reclamă faptul că justiţia este folosită în fapt ca instrument politic în democraţii. Aceste ţări caută un echilibru al puterilor „executivă”, „legislativă” şi „juridică” prin care să evite deopotrivă sustragerea de la justiţie a „executivilor” şi „legislativilor”, dar şi preluarea conducerii societăţii de către procurori şi judecători, care să facă legi şi să trieze politicile. Chiar la New York au apărut indicii ale acţiunii unor procurori preocupaţi să-şi servească grupări politice.
Alături de alte performanţe majore dintr-o societate – dezvoltarea economică, nivelul democratizării, condiţiile de realizare individuală, posibilitatea exercitării criticii – independența justiției este în funcţie de calitatea politicilor publice. Aceasta depinde, la rândul ei, de calibrul decidenţilor. Pe scala dintre stupidocraţie (prostocrație), trecând prin mediocraţie şi urcând la meritocraţie, se decide, în concentrările de putere de astăzi, independenţa justiţiei şi, cu ea, soarta oamenilor.
Aşa stând lucrurile, azi şi occidentalizarea are a deveni reflexivă. Iar cultura europeană, pe solul căreia trăim, este prima solicitată la reflecția de sine profundă, căci Europa plăteşte din plin crizele devenite endemice, pandemia şi războiul.
„Lumea scindată” pune întrebări ce ating destinul fiecăruia. Ele nu se pot dezlega prin propagandă, nici doar prin expertize științifice, nici prin deciziile cuiva nimerit în funcție. Ele cer gândire – înțelegând prin gândire acea capacitate ce integrează sensibilitatea și intelectul, voința și reflecția și dă seama de condiționările vieții și, cu acestea, de întregul realității.
Atunci când este gândire, stabilirea faptelor, explicația științifică, inovația conceptuală și teoria își dau mâna pentru a stabili întregul situației. Când nu se stabilește întregul proliferează vederi parțial informate, fragmentare și compromisuri, dar fără soluții. Doar cine leagă și prelucrează competent datele de toate proveniențele ajunge la adevăr. Doar stăpânind cunoștințe de tehnologie, economie, sociologie, drept, cultură poți spera că, sub cupolă filosofică, cunoști și înțelegi ceea ce este.
Anume feluri de a face filosofie au intrat, desigur, în arhivă. Lirismul trăirilor personale poate da opere de artă, dar filosofia are de adus în concepte și laturi nesubiective ale vieții. Preluarea datelor, fie și în mod științific, nu înlătură întrebarea privind sensul, de care filosofia rămâne legată. Replierea în filosofiile trecutului este în contratimp cu istoria și nu are răspunsuri la întrebările de azi.
Pariul filosofiei este din nou că poate da tabloul noii lumi humano-socio-cosmice. Este destul? Filosofia captează întregul, dar abia oamenii, la plural, îl pot schimba. Filosofia veritabilă poate arunca însă lumină în fața lor, atunci când viața este trăită cu fața la realitate.