Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Splendi come vita”

„Splendi come vita”

Maria Grazia Calandrone este o poetă, prozatoare, jurnalistă din Italia, scrie pentru Corriere della Sera, realizează reportaje pentru Corriere Tv și emisiuni de poezie pentru Rai Radio 3 și a mai fost prezentă în paginile Tribunei, de două ori în 2019. În numărul din 1 iunie cu o pagină de poezie, și două luni mai târziu, tot aici, în rubrica Social, cu un text al cărui titlu m-a urmărit multă vreme: „Du-tesămoriînmare” sau poezia. Expresia, comprimată într-un singur cuvânt, evoca un blestem tulburător, o veche „invectivă romană recent (re)inventată”, după cum spunea autoarea, folosită de populația stabilă la adresa imigranților. Interesul scriitoarei italiene pentru zona problematicii sociale m-a făcut atunci să o invit să participe cu un text în rubrica pe care o coordonez, știind că de-a lungul timpului realizase mai multe documentare despre primirea imigranților, dar și că a inițiat și condus ateliere de poezie în comunitățile de imigranți și în închisori. Acțiuni care necesită, cel puțin, curaj – o calitate de care a dat dovadă din plin și în cel mai recent volum al său, scris și publicat în vremuri de pandemie.
Nu, nu este vorba despre Covid-19 în carte, nici despre efectul virusului asupra fizicului și psihicului uman, chiar dacă perioada de izolare a fost contextul perfect pentru ca această poveste, de un dramatism aparte, să fie scrisă. Când Maria Grazia Calandrone mi-a trimis cartea, aflasem câte ceva despre succesul pe care Splendi come vita (1), noul său roman, îl înregistrase în Italia, deși fusese publicat doar cu câteva luni în urmă. De altfel autoarea este obișnuită cu aprecierile la adresa cărților sale, cu premiile câștigate pentru numeroasele volume de poezie, proză, traduceri sau critică literară pe care le-a scris. Iar această nouă apariție candidează deja în mai multe competiții ale anului, de departe cea mai mare răsunătoare fiind prezența în seria celor douăsprezece titluri care-și vor disputa în 2021 Premiul Strega, cel mai important premiu național italian acordat unui volum de proză.
Splendi come vita este o poveste adevărată, pe care eroina sa are curajul să o spună lumii acum, la câteva decenii distanță de la desfășurarea ei. În vara anului 2020, în tăcerea pe care coronavirusul o așezase peste Italia și peste întreaga lume, Maria Grazia Clandrone se hotărăște să scrie despre durerea, și, în același timp, marea iubire din viața sa, iar faptul că o editură acceptă și publică repede volumul face ca această mărturisire să vadă lumina tiparului, altfel, cu o mare probabilitate, s-ar fi răzgândit în privința aceasta, după cum a declarat recent într-un interviu. Nu m-am gândit niciodată că voi citi cu atâta nerăbdare, cu dicționarul alături, absorbită complet de poveste, o carte în limba italiană pe care îmi propusesem să o răsfoiesc doar, din politețe pentru gestul făcut de autoare atunci când mi-a trimis-o. E imposibil însă, deschizând cartea, să nu te șocheze decupajul dintr-o veche publicație (Paese Sera, 10 iulie, 1965) care înfățișează o femeie zâmbitoare în timp ce susține o copilă de brațe, în încercarea de a o învăța să facă primii pași, deasupra căreia tronează un titlu cu litere modeste care anunță că mama a lăsat-o și apoi s-a sinucis, după care vine un al doilea titlu, de data aceasta opulent, care spune că acum nu mai este abandonată. Din textul de sub fotografie aflăm că această copilă se numește Maria Grazia și că a fost abandonată în grădinile din Villa Borghese, la Roma, de către mama care s-a sinucis apoi, aruncându-se în Tibru. Fetița a fost adoptată de familia Calandrone, femeia din imagine fiind noua mamă a micuței. Un al doilea decupaj de ziar, în pagina 84 a cărții, spune pe scurt și răvășitoarea poveste a tinerilor părinți naturali, fugiți să-și trăiască dragostea la Milano și Roma. Tânăra femeie, de 29 de ani, lăsase în urmă un soț care a acuzat-o apoi de concubinaj și părăsirea domiciliului conjugal. Rămasă însărcinată și neavând resurse să întrețină copilul, nici ea și nici bărbatul de care se îndrăgostise, cu o conștiință încărcată și fără să întrevadă o rezolvare a situației, abandonează copila la doar opt luni de la naștere. Câteva zile mai târziu, două cadavre sunt scoase la mal din apele Tibrului…
Fie și doar atât, informația din aceste două șocante știri de presă, evidente dovezi ale legăturii cu autoarea cărții, și tot ar fi suficient pentru ca cititorul să fie iremediabil acaparat. Stilul particular, însă, în care este scris textul, atrage cel puțin la fel de mult. Pentru că deși pe copertă citim „romanzo”, înăuntru găsim un lung și emoționant poem dedicat mamei adoptive, sau, altfel spus, o proză poetică de o frumusețe și sensibilitate aparte. În unul dintre interviurile acordate după nominalizarea cărții pentru Premiul Strega, autoarea cataloga textul său ca fiind o „prosa musicale”, evocând discuțiile avute cu reprezentanții editurii care s-au simțit obligați să menționeze, într-o notă de la începutul volumului, că anumite exprimări și titluri reprezintă voința expresă a autoarei, care, spune ea, a căutat „un limbaj capabil să sune universal, precum acela pe care dorește să-l utilizeze în poezie”. Capitolelor concentrate, calupuri de text așezate uneori în centrul paginii albe, alteori în paragrafe distincte care acoperă foile în întregime, li se adaugă câteva fotografii și desene, toate purtând patina timpului. Despre această economie a spațiului autoarea spunea că a fost gândită în jurul mesajului transmis, care trebuie să „respire”, „greutatea specifică a narațiunii fiind atât de mare încât are nevoie să fie scufundată într-un spațiu”.
Și cum altfel dacă nu „grea” poate fi confesiunea care, încă din primele pagini, anunță sec și dureros, ca o a doua lovitură halucinatorie pentru cititor după știrea decupată din ziarul vechi, „Sono caduta nel Disamore a quattro anni, quando Madre rivelò Io non sono la tua Mamma Vera”. Căderea în Disamore, un termen evident inventat de autoare pentru a sugera izgonirea extrem de timpurie din Paradisul copilăriei, la doar patru ani spunându-i-se că a fost adoptată, reprezintă factorul declanșator pentru fobia care-i va marca tot restul vieții, o suferință specifică și comună tuturor orfanilor: teama de lipsa afecțiunii, de „căderea în deziubire”. Disamore este sentimentul care-i afectează doar pe neiubiți, pentru că aceștia nu plâng, nu au pe cine chema cu plânsul lor: „I bambini non amati non piangono/Chi chiamerebbero, con loro pianto?”. Tulburătoare imagine, precum aceea în care mama adoptivă repetă, de fiecare dată când este dezamăgită de copilul pe care l-a ales să-l crească și să-i modeleze viața, că nereușitele au una și aceeași cauză și anume că ea nu-i este mamă biologică, iar copilul speriat de Disamore întreabă rugător: „Mamma, perché te lo ricordi sepre?”… (chiar așa, de ce trebuia să-și amintească mereu…?)2.
Franco Buffoni, criticul care a propus volumul pentru a candida la Premiul Strega în 2021, spune, în motivația sa, că Splendi come vita este o lungă scrisoare, compactă din punct de vedere stilistic – chiar dacă este alcătuită din pagini de jurnal, episoade povestite la persoana întâi, amintiri stringente, răni niciodată vindecate – scrisă de autoare către mama sa adoptivă. Că este, de asemenea, o poveste de dragoste și de ură (sau lipsă de iubire, după cum o definește autoarea) vis-á-vis de comportamentele materne, care degenerează în timp. Părere împărtășită și de alți comentatori, printre care am întâlnit și opinia conform cărei mama adoptivă se distanțează de Maria Grazia pe fondul evoluției unei „boli mentale îmbrăcate în lipsă de dragoste”. Cert este că moartea prematură a tatălui adoptiv, cu care fetița avusese o relație apropiată, adâncește falia căscată între cele două, mamă și fiică, temerile mamei, pe care o desparte și o mentalitate de aproape jumătate de veac de fiica adoptivă (o femeie născută în 1916 nu poate înțelege comportamentul unei adolescente din anii ’70, spunea undeva autoarea), temeri conform cărora fata nu ar avea reacții și obiceiuri normale, se transformă în obsesii. Sunt tot mai dese reproșurile, acuzele, injuriile, chiar măsurile dure luate în educația copilului. Reprezentativ în acest sens este capitolul intitulat Inferno.
Pe de altă parte, Maria Grazia Calandrone, în prezentarea pe care o face cărții sale, arată că, înainte de toate, Splendi come vita este o scrisoare de dragoste către mama sa adoptivă, povestea unei căderi nevinovate în Disamore, așadar a unei expulzări dintr-un Paradis prea repede pierdut, insistând asupra faptului că nu este vorba despre povestea unei lipse de dragoste ci despre povestea unei pierderi. Accentuează, de asemenea, ideea că autoarea acestui roman este un copil adoptat care își iubește mama enorm, în ciuda rupturii intervenite la un moment dat în viața lor, și care se va adânci apoi până la catharsisul ultimelor pagini. Distanța, în timp, la care autoarea se încumetă să-și spună povestea, îi conferă acesteia capacitatea de a-și putea vedea mama adoptivă ca pe o ființă separată de imaginea de mamă. O ființă cu temeri la fel de mari față de rolul pe care și l-a asumat, și față de consecințele care decurg din acesta, precum spaimele copilului disperat după iubirea părintească. „Atâta timp cât suntem copii, nu ne dăm seama că părinții au o viață care ne depășește. Totuși, crescând, începi să-l vezi pe celălalt ca persoană. Când am terminat de scris cartea, mi-am dat seama că durerea de a nu fi mama mea biologică era o reacție naturală și nu o caracteristică personală. Toți părinții adoptivi au această durere, se simt vinovați, lipsiți.” – a spus Maria Grazia Calandrone într-un interviu. Autoarea trece așadar de partea cealaltă a baricadei, analizând din punct de vedere psihologic cealaltă fațetă a adevărului. Ceea ce, raportat la toate suferințele descrise în roman, la toată durerea expusă în cel mai nud mod cu putință, mă face să apreciez o dată în plus curajul extraordinar al autoarei de a-și expune viața privată disecției publice, într-un moment în care cariera sa publicistică nu avea nevoie de un asemenea imbold. Motivația scrierii și publicării poveștii ține însă de alte resorturi, după cum spune scriitoarea în același interviu din care citam mai sus. „Astăzi sunt o persoană calmă, nu am nicio treabă neterminată și am putut scrie această carte tocmai din acest motiv. Sunt recunoscătoare pentru existență și îmi dau seama cât de norocoasă sunt.”
„Totul se vindecă fără știrea noastră” („Tutto cicatrizza, a nostra insaputa”, p.12) – un alt mod de a spune, atât de frumos!, că timpul are grijă de toate rănile noastre. Iar cele care se vindecă prin poezie, precum în poemul (de data aceasta cu adevărat un poem) care închide cartea, „Lei che sembra sognata”, se transformă în relicve adorate. Și cum altfel putea Maria Grazia să se despartă de icoana mamei, a femeii care i-a dăruit poezia, profesoară de literatură fiind, decât prin vers: „Faticavo a raggiungerti, alla fine. Ma eri vita/accessibile, vita dovuta e vita che ho dovuto/lasciar andare. Addio, Mamma. Addio,/professoressa.”

 

 

Note
1 Maria Grazia Calandrone, Splendi come vita, Editura Ponte alle grazie, Milano, 2021
2 Explicațiile citatelor originale sunt interpretări personale care servesc argumentărilor din textul de față, nu sunt și nici nu se doresc a fi traduceri fidele ale fragmentelor din limba italiană.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg