Motto: „Sunt doar un oaspete, născut în această lume pentru a cunoaște secretele care se află dincolo de ea”. Jalaluddin Rumi

 

…Avem a ne dumiri că farmecul împăcării noastre cu Brâncuși stăruie în descoperirea, mai curând sau mai târziu, a translării cunoașterii sale de la speculative agregări de vocabule la un ierarhizat theometric ceremonial hermeneic, vasăzică, de la reflectări la „Oglindă”, de la semiotică spre semantică, de la „cum” este către „ce” este (elinescul „ti esti”, „ceitatea” noastră, „sat”-ul divin) și înspre „de ce” este Opera (sensul, pricina, Calea sa) … Susțin această sugestie deoarece abundentele aserțiuni de peste timp nu au încercat să distingă/să vadă „ce este”-le brâncușian (Ontologia, „Sein”-ul creației sale, starea transcendentă a osialității umane), iar despre „de ce” este-le nicio șoaptă, întrucât aceste vorbiri timide au tatonat neharnic și modest doar prin forfota perimetrelor filologice ale anecdoticului, prin pricinile secundare ale „cum este”-lui (existențialitatea, ființarea, diversitatea de la suprafața vieții). Altfel spus, în legătură cu mesajul (Vestea!…) operei în cauză, nenumăratele „mărturisiri” s-au ocupat cu deosebire de o stare de fapt ce, de fapt, nu era Starea (realitatea din Sursa Tradiției Primordiale, ca autentică metafizică!)…
Fiind al Universalului, orientata-i lămurire nu se va lăsa prinsă de chenăruitele formule ale privirii de fațadă, ci numai de înseninatul cer tăcelnic al vederii interioare, unde metafora ca relevanță a chipului prin asemănare dă nota înaltă a corespondenței cuminecătoare dintre „singularitatea” artistului și serenitatea „Celui Singur”… Dumnezeu, prin Opera lui Brâncuși, a deschis Pagină din Cartea-i Sacră, împărtășind cu cei aleși, cei ai fidelității/priinței, una din strofele fascinante ale Frumuseții Trezirii Omului. Frumosul din opera sa este generat, se va vedea în continuare, de formule, concordanțe, simetrii, principii și proporții mistice ale Theometriei prin numere esotere ce au a măsura „incomensurabilul” Soter, strânse sub Corola magică a Tiparului Frumuseții divine: I = 2√5Φ sau I = 10√Φ/√5. Toate acestea împărtășesc la unison despre restabilirea Căii Amintirii și întoarcerea omului la el însuși prin „Inițierea” ce-i deschide Casa Tăcerii, Cetatea Soarelui ce are ca Centru secretul Zilei, Lumina…
Dintru început trebuie să subliniem că până la prezența sa artiștii acestei muze s-au apropiat numai „ocolitor” de Întrebarea Sphinxului Sculpturii: (– De ce a fost ca esența/(√Φ) proporției/ (√5) să fie așezată în simetrie/(2) față de Nimicul Pur(10)?… Și ce ființă enneadică a Întrebării a făcut-o?), iar încercările lor au vizat numai deslușirea ființei în sine, sculptând/incizând exotericul de „jos” în „sus”, un „acolo și atunci”, un „mâine” și „ieri”, însă el a fost primul ce îi răspunde tăcelnic acelui Inclement Veghetor al Cunoașterii prin asumarea mirării metafizice în: -Eu sunt Tu!… Eu (Omul), chiar Eu sunt Întrebarea (adică Enneada, iar ca Răspuns Tăcerea Decadei) și, astfel, a impus revelarea aflării de sine a Omului prin hiero-gliptizarea esotericului, de data aceasta de „Sus” în „jos”, într-un etern „aici și acum” al atemporalității, deoarece marea Creație și Slava încep mereu de Sus, simultan cu Trezirea, cu Înseninarea metanoică, în extazul divin-Samadhi… Dincolo de religii, prudențe și filosofii, de plane orizonturi „educate” ale minții istorice, Constantin Brâncuși se identifică a fi al Ortodoxiei Spirituale, aceea ce presupune o detașare desăvârșită față de părelnicele lucruri, o isihie fără de valuri în fața Osialității Tradiției Primordiale, el neurmând vreodată îndrumări teoretice sau discipolate didactice, erudiția neîmpăcată, acele „catedre” ale circumstanței clintitoarelor inducții și deducții, ci numai Învățătura contemplării Neclintitului, a Vidului, Școala Upanișadică a Intuiției, „Apa Vie” a Șamanismului, Gnoseologia gliptică.
Fără îndoială că nu e al unor înfățișări perimetrice, al unor configurații delimitatoare, încorsetate, așa cum prea mulți le-au vrăfuit în opera sa, recunoscându-i valoarea numai că e „bine cotat” la licitațiile continentale ale artelor, ci se pecetluiește drept al holo-glifiei Punctului, ca vestitor al Tăcerii Luminii Dintâi, căci, trebuie de aflat, autorul prezent nu împachetează circumferințe, contururi și abstracțiuni, cât, este de înțeles, ne arată un mod de accedere la Ființă prin Inima Spirituală, prin alte înalte Dimensiuni. Mai presus de conexiuni, în chiar „coincidentia oppositorum” ce reunește apa numerelor cu focul tăcerii, acesta noumenalizează, în felul Nomotetului Primordiei, ca Adam consacrator de nume, toiul nesmintit al Vidului, „Întregul” ce stă drept semnificată Geometrie a Frumuseții din uimirea molcomitoare a Genezei. Opera sa este o credință revelată a stării „de a fi” a Omului în chiar strălucirea divină, în Ființă, fiind destinată unui cerc restrâns de inițiați. Ea stă sub Cerul Analogiei Magice!…
Subliniere!…Logica și matematica proporțiilor ce vor urma în studiul de față, referitoare la Opera de la Târgu Jiu, nu au fost preocupări ale lui Brâncuși, întrucât el stăpânea/misticiza prin har Amintirea lui „Akasha”, directă, cea a Spiritului. El nu apelează la memoria elementar-cardinală, profană, știut fiind că aceasta este degenerată față de izvorul curat al Amintirii Primordiului. Memoria, asaltată de uitare, poate articula doar mărginitor despre „cum a fost”, în schimb, Amintirea este în stare de a mărturisi și despre viitorul ce a fost cîndva trăit (Prezența!). Aici e osebirea!… Brâncuși nu a ales să înțeleagă pentru simplul motiv că El chiar trăia mistic Înțelesul, destăinuia cu Acesta. Căci, fără tăgadă, avea Harul Precogniției! Știa să se vindece de „urmele” timpului. Nu să „temporizeze” vindecarea, precum alții…
Aici este momentul să ne despățim de greșita formulă a nenumăraților interpreți ai „operei” sale, aceea de catalogare a lui drept „marele” sculptor. Nu-i de acceptat a-l amplasa pe Artist într-o condiționare/determinare a unor însușiri, atâta vreme cât El este chiar „Însușirea”, Amprenta, Valoarea, Inefabilul. Trebuie să ne lămurim că în „Zona Transcendentă” nu-i necesară complinirea. Ne-o spune intuiția mistică!… Opera lui Brâncuși e suficientă în sine, nu mai are nevoie de nimic altceva (aici, încercarea neîntemeiată a multora de a o „spori” prin utilizarea substantivizatului adjectiv „Marele”/ mare). Nu trebuie să-l confundăm cu „Vizitiul” ce are „frâiele drumurilor de afară”, ale răspunsurilor aparente, căci El este însuși „Călătorul” care strunește „frâiele din lăuntru”, cele ale Tăcerii Întrebării, identificându-se cu Tao/Calea.
Ca o paranteză, este necesară amintirea empedocleiană că dintotdeauna a primit suport sapiental un cerc hologramic, cu centrul ubicuu, iar noi, oamenii, suntem participație prin tot acest vârtej al lui Nicăieri și Pretutindeni (nusquam et ubique). Adică, suntem peste tot, însă niciunde…(nos autem omnia, sed nullibi)… Prin consecință, călăuzindu-și sufletul spre virtuțile iubirii Oglinzii înseși, Brâncuși mediază o armonică eidos-glifie de „Sus” în „Jos”, o „sculpturalizare eidetică”, în lăuntru, o glipticizare (gliptike, gluptos, gliphein…) a adâncului spre „lucrul în sine”, sub beneficiul haric al deslușirii Formei în chiar sânul detașării sale de formele sumedeniei, într-un limbaj hierogliptic, meta-sculptural. Această cunoaștere este o revelare atât a calității exterioare a operei cât și a sensului (noumenul) cuminecător al ei. De aceea între cel ce ofrandează (Artistul și mesajul său) și cei ce primesc ofranda (Aceia ce văd!) se impune o prealabilă inițiere în limbajul de față, întrucât, spre a înțelege creația prezentă, este necesară pornirea de la principii la lucruri, stăpânirea „alfabetului” de „sus” în „jos”, de la metafizică la empirie, când Tradiția Primordiei se oferă și se primește, asemeni Zilei Genezei, survenitor, deodată, într-un același „timp mistic”, sub chiar corola misterului transfigurată în om ca Migdală a Tăcerii, drept Înțelepciune… Vorbim, deci, de o metacunoaștere ideo-gliptică a relației dintre semn și sens, dintre înfățișarea temeiului și temeiul înfățișat, dintre spițele și grindeiul Roții Proporției aflată pe Calea simetriei și euritmiei, căci, așa cum în Stamina Trandafirului pătrunde „parfumul Corolei”, tot astfel, într-o dependență magică, sensul se impregnează în substanța semnului Operei de la Târgu Jiu sub pecetea unei Simfonii continue.
Dobândind, fără mediere, inițiere esoterică în Șamanism, Hermesianism, Pitagorism, Brâncuși ne ademenește, prin „incomensurabilele măsuri”, cu Eros când, în miez, stă sub crugurile metalimbajului lui Anteros, deoarece se știe că Eros îl ilustrează doar pe cel ce „seamănă risipitor”, răspândește dragostea, îmboldind, astfel, la succesivitatea centrifugală, iar numai Anteros este aievea acela ce aseamănă uniator, esențializează în simultaneitatea centripetală Iubirea, Calea de inițiere a trezirii Omului, Trias-ul (Arche, Nous, Psyche). Primul e „atunci și acolo”, al Doilea este „acum și aici”, de aceea pledez că Brâncuși locuiește în „facerea” lui Anteros și nu în „desfacerea” lui Eros, în vedere, deci nu în căutătură. Căci fără adevărata iubire între glife/gliptități sculptură desăvârșită nu e în arta enneadei ce reia Facerea în sens invers, de la om la divinitate. Unde Nouă (9!) părți ale ființării trebuiesc unite pentru a accede la Absolut, la Unul… O spune Isus atât de bine în Evanghelia lui Toma: „Dacă trupul a luat ființă datorită spiritului, este o minune. Dar dacă spiritul a luat ființă datorită trupului, este o minune și mai mare”.