Autenticitatea operei lui Constantin Brâncuși e „neruptura” ei. Este, deci, necuntenă!… La fel Genezei, nu are început, nu are sfârșit, ci doar Prezență (pentru cei ce văd!). Numai Sens!… E precum Amintirea șamanică a Primordiei… În fața Oglinzii Sinei ne trimite în iluzie, dar, în spatele acesteia, ascuns, Adevărul surâde. E sunet bucuros de pace, simfonie!… Se vede numai prin ascultare. Valoarea sa prezentă constă în aceea că este absentă în toate celelalte înfăptuiri sculpturale de până la ea. Este vorba de proporționarea divină sub Legea simultaneității continue. Avem de deslușit o minune ce impune infinitizarea finitului, unde se aseamănă Sferei o sferă cu centru pretutindeni și perimetru nicăieri („sphaera cuius centrum ubique, circumferentia nullibi”)… Nu este nici apă, nici vânt, nici lut, nici foc, ci doar eter. Statornicire prin jertfă gliptică a Simetriei Dintâi.
De subliniat! La Amintire se accede numai în Trezire, cu mintea purificată, dincolo de dualitate, (enstaza metafizică, „samadhi”, extaz divin), în Cunoașterea directă, fără mijlocire, pe când la Memorie, prin somnul și visul școlarității fenomenale, vasăzică, prin mediere… Amintirea e „akasha”!…„Cartea” cuminecării Omului „față în față” cu Divinitatea în Realitatea Simbolică. Vestea din Primordia Eterului!… Memoria, în schimb, plutește în: aer, apă, pulbere și foc. Este po-vestea unei „realități” (aliter) a iluziei, a diabolein-ului. Să nu uităm!… Brâncuși, în toată opera sa, recurge la Analogia Magică. El intuiește Osia, Amintirea șamanică „fără de gravitație”, (cărare!), adică primește numai Lumină și nu deduce/induce Memoria colectivă a celor patru elemente.
Sursa operei lui Constantin Brâncuși e Ascultarea „Celui fără de Nume” în „Akasha”, Amintirea – aievea, a Tradiției Dintâi, nu Memoria colectivă supusă uitărilor vremuirii. El, mai bine decât tot Veacul său, știa că „Apa Vie” a Șamanismului a fost modificată/alterată de Minte (rațiune, reflectare) în asimetrica „apă moartă” a „plictisului” profan, cel al modernității, și de aceea a instituit în creația sa (cu osebire în „Calea–Mântuirii”, adică Za-Moksha de la Târgu-Jiul Daciei de care ne ocupăm exclusiv în această hermeneutică) o „mediere directă” între „Inima din Inima Sa” și Divinitate. Această Amintire a Datinei celor Șapte Mani (Șa-mani!) îmbrățișează două meniri sub o Singură Corolă profetică: 1. Știința Sacră, primită numai prin Revelație și 2. Însăși Tradiția, păstrarea acestei Cunoașteri Primordiale, susținerea ei de către „Cel Chemat” sub veghea Tăcerii. Așadar, el a fost un autentic discipol al Zeilor/Daoi, al revelației Sacrei Științe învățate și împărtășite celor aleși de către „Mani”, pe care a transmis-o (esoteric), respectând „Înaltul Alfabet” (Cutuma arhetipală), în Simfonia gliptică de la Târgu-Jiu. „Dalta” sa este „ Ochiul ce vede”, nu urechea ce aude (Ochiul este cel ce vede și ascultă, deci!). Structurile sale cvadridimensionale, intuind taina Dodeka-dimensiunii, asociațiile liniametrice, sintaxa unei Theometrii adânci, sigiliile divine ale Cerului, toate au ținta în Magicul metaforic al sincroniei, unde Clipele sunt fără de timp, iar Timpul (cel ananke-ic) nu are clipe…
Ce unește în creația lui, ca primordialitate, este încercarea smerit-mistică de atingere a temeiurilor ultime, noimele originare, ea învățându-ne mai mult decât puzderia de „obiecte artistice” sterile, confuze și mediocre ale modernității, subordonate „efectului imediat”. Fiind Cunoaștere a lumii inefabile, ea se sprijină pe vegherea arcanelor metaforei, pe gnosto-for/noeto-for, căci toate ale știuturii din totdeauna s-au întemeiat pe raporturi și proporții ale unui „ceva” față de un „altceva”, iar Facerea „sculpturală” nu-i decât o metamorfoză a Energiei Spiritului, o transcendere de la „ceva” la „altceva”, sub exhaustivitatea lui „a fi”, o metaforă gliptică așadar prin care de la un repaos al chipului se revelează, iată, întru Idee, Ritmul (intuiția!) Asemănării!… De remarcat e faptul că fără ofranda metaforei hiero-gliptice corpurile nu ar primi spirit și ar rămâne într-un neastâmpăr al iluziei. Binecuvântată în gramatica Geometriei eidetice ce se întemeiază pe Nouă Numere sacre: începând cu Triada: („Φ” – Sectio aurea, „5” – Qvintesentia și „Π” – Dragonul polarității ascunse), continuată cu Hexada: ( „1.1.1.” – Numărul Numelui, „25.920” – Metacosmesis-ul lui Platon – sau Respirațiile omului într-o Zi, „4.2.3”/324/864/108 – Pitagoreicul enneadic, Brahma, „6.6.6.” – Omul/ „Fi-a-Ra”- Ființa lui Ra – Sirius, „288” – Numărul secret al Lui Dumnezeu, Cetatea Soarelui Triplei incinte… Vibrația: „46”/92, toate sub Degetul lui Hermes din „Razele/Orbitele celor Șapte Astre”: Soare, Luna, Mercur/Hermes, Venus, Terra, Marte, Saturn ), forța magică a limbajului ei cucernic încântă pe cei inițiați, cei ai rafinamentului distincției între ascundere și revelare, între tăcere și mărturisire. Mistica brâncușiană, ca întrezărire a Transcendentului, împlinită prin imaginația ce face saltul de la a privi la a vedea, prin intuiția izvorului Ființei, ne dă Vestea ( nu po-vestea, prin urmare!) despre legătura cuminecătoare a Omului cu Divinitatea și despre cazul că ea accede, astfel, la o realitate spirituală absolută. Deci, Cheia brâncușiană nu e numai Sectio aurea (Φ), ci o întreagă Tradiție Divină, Șamanică, (adică „Măsura”/Frecvența!), încununată în formula E = A/I. Energia Spiritului(E), Vibrația(A) și Frecvența(I), despre care vom vorbi…
Calea de Inițiere în Misteriile Trezirii (în fond, este „Za-Moksha”!, Dimensiunea…șamanică spre Akasha!… Spre Ether!) de la Târgu-Jiul dacic, Arcinna Rhabon-ului!… Constantin Brâncuși gliptizează așadar armonia rapoartelor după Arhetipurile Genezei și adresează distincția acestei hiero-sculpturalități chiar asupra proporțiilor în cauză, aducându-ne în față simboluri ideo-gliptice și amintindu-ne că în Vid pătruns-a Lumina nesfârșită a Simetriei. Întrucât, e de știut, a vedea neclintiri în clintiri înseamnă, cu deosebire, a ajunge la „asemănare”… atunci când cele ale „apropierii” (ale privirii) descoperă opoziția concordantă a celor „îndepărtate” (cele „fără de sfârșit” ale vederii). Astfel, în jocul metaforic dintre cele două, enigma facerii triumfă! Vorbim de Anastază prin înseși „înălțarea”/înălțimea nemăsurabilă a „Coloanei fără de sfârșit”, unde „modulul” (chiar Omul, vom vedea!), la fel Grindeiului roții, rămâne „chip” întreg, neatins, când celelalte descind în ascendență către o integralitate a similitudinii într-un Logos ființial al „fără de sfârșirii” Roții timpului. Altfel zis, pe ruina „catalogării” exterioare vom primi zidirea fără de seamăn a „analogiei” lăuntrului.
Hierogliptica, alchimia și teurgia din opera lui Brâncuși ne călăuzesc, toate, spre misteriile vechiului Egipet, la hinduși, tibetani, sumerieni, la Limba Daciei ce-și are slovele în Constelațiile din Crângul Cerului, știute acestea numai de șamanii – solomonari. Însă, trebuie subliniat, mistica de la Târgu Jiu este eminamente una proprie, singulară, apărută pe neașteptate în cerul artei universale, trezind în translatorii ei când o uimire descumpănită, când o neîncrezătoare și hazardată admirație. E necesar a desluși că la Opera autentică de artă con-făuresc atât Gliptosoful, ca atare, cât și Dumnezeu, sub o metaforă a Mișcării și Repaosului. Propriu zis în fața operei brâncușiene, care este, în fond, o hierogliptie sapiențială, noi înșine adânciți în contemplație, se cuvine să: închidem ochii spre a vedea cu Ochiul sapiental al Inimii, să strângem gura învățând a tăcea, să astupăm urechile în a asculta cu adevărat Liniștea Cerului, să ne însuflețim într-un cult al smereniei, să misterizăm unirea lucidă cu Absolutul…
Henry de Montherlant (atât de singur!), în 1945, spune un adevăr despre Hiero-glif: „Brâncuși este un înaintemergător pe calea regală a Artei. Creator de artă cu caracter divin”… La el nu distingem „un salt de la inițiere la revelație” cum afirmă un critic, ci întrezărim o revelație în inițiere, adică o trezire a vederii în tăcerea Întunericului, cea care primește cele Trei Iluminări ale Magiei, Trei Numere nesfârșite ale Nesfârșirii într-Unul: („Φ”, „5” și „46”), spre a deschide nu mărginiri, ci Vida Pineală a sapienței împărtășirii întregii Enneade. Noimic, Constantin Brâncuși a șlefuit „în chip” și a purces „întru asemănare”… Cum ceilalți (sculptori) s-au prisosit chipului și chipurilor, utilizând reziduri ale „Amintirii aurorale”, el, însă, ca meta-glif, s-a tresărit numai adevăratei arte, aceea a Omoteiei, a Simetriei sacre. Aici e osebirea!… În aflarea Căii enneadice a Omului către nemurire prin asumarea Întrebării Sphinxului memphisian, unde Patru orizonturi (stânga, dreapta, față, spate) ce împlinesc Statura Omului /„Trestia de aur” (sus, jos), nunta mistică –Doi! – transcend în Trei sensuri ale lăuntrului ( Punct! Tăcere! Lumină! ), adică 4.2.3!… Katharsisul celor Șase plecări (Șase porți ale Ochiului lui Horus ascunse în Oglindă, fără de a Șaptea complinitoare) într-o Singură sosire triadică (Treimicul Toth-Înțeleptul, prin magie, aduce Omului al Treilea Ochi, adică restul ocultat, al șaptelea crâmpei întregitor de 1/64, Ochiul Vederii Adevărului!) spre a desluși Marele Gol de Tăcere… E de înțeles că gliptosoful dăltuiește lipsa interioară și nu plinul grațioaselor umbre…. Vidul ideatic al centrului lumii, Lumina!…
Prin „Ansamblul” de la Târgu Jiu, care, în fond nu-i un ansamblu, un preasimplu așezământ sculptural-arhitectural, ci este mai degrabă o Călătorie inițiatică a Trezirii spre Cauza Primordială, Dodekadimensiunea(!), o Metaforă hermesiană a Frumosului, așadar, Constantin Brâncuși prin Cale ne-a înzestrat cu o veștmântărie hieratică sălășuitoare a legământului Omului cu Dumnezeu, fiind ea atât extatică, încântându-ne cu scara proporțiilor exterioare, ca efort repetat în „nerepetare”, cât și instatică, deoarece, prin osialitate, ne întoarce lăuntrului reprezentat de Armonie, Puritate quintesențială și Proporție, (I=2√5Φ), de data aceasta în „cauza gramaticii Luminii”… aceea a centripetității care așează forma „Soarelui de dincolo de soare” în minunea Zilei, spre a ști că numai cel ce întruchipează Taina poate revela lumii prescripția rânduitoare a „concordanței”. El rămâne sculptorul-hieroglipt ce a mijlocit radicalizarea eliberării artei de sub despoția configurației, a spectacolului privirii, întorcând-o de la reflexii către Oglindă, așa cum a fost ea Dintâi. Ca un sacerdot al Perpetuității, Brâncuși ne-a dăruit cu o esoteră sacro-modelare, o sfântă artă a sculpturii „în sine” care vede orișiunde la fel, cărăruind în ideea Deschiderii statornicia Tăcerii, adeverită, in nuce, prin cele ce urmează…
În „întregul” Sanctuarului Mântuirii (prin a învăța a muri înainte de a muri!) de la Târgu Jiu, (o Cale a Iluminării, o „zamolxie”, nu un anume zeu!), Brâncuși ne rememorează că adevărata orientare diurnă (cea a Marii Tradiții!) este de la Crepuscul („Masa Tăcerii”) înspre Auroră („Coloana”!)… căci, iată în Geneză: …„a fost seară a fost dimineață, ziua!…”. Ca atare, vom purcede „Calea divină” îndată, invers, cea a omului, de „jos” în „sus”, prin crugul „Columnei” spre a ne împlini la Grindeiul „Mesei”, în tăcerea Tăcerii (de la Răsărit spre Apus, la Izvor, la adevăratul soare spiritual, cel de dincolo de soare, vezi „Ecleziastul”…!). Ea este o „mistică geografie” a În-serării ce, sugerând că Sfârșitul devine Începutul, revelează Sufletului întoarcerea la Ziua aievea, fiind o călăuză a învățării morții înainte de a muri (de fapt, a învăța să taci înaintea Tăcerii Mari!). „Calea brâncușiană”, așadar, rostește: – Om, află că ai murit (față de cele ale deșertăciunii de sub soare!) și vei accede la Lumina Primordiei (a Paradisului!), sub grația divină, ca nou născut vasăzică, într-o naștere a „ne-nașterii” spre Soarele Galactic.
Misteriile de la Târgu-Jiul Daciei, Arcinna Rhabon-ului… (Za–Moksha, Calea Cunoașterii de Sine!), Întoarcerea la Cauza Primă, la Izvor… prin Trezire!.. Ordinea de Inițiere în Ea presupune ca Mystul-Candidat să treacă Trei probe de Învățare cu individualizare simbolică, ce semnifică în miez Călătoria în „Levitație”, în Metanoia. Întru aceasta, constituie o Necesitate (Ananke!) să moară (să învețe a muri înainte de a muri!) în lumea profană, cu plecare „în”…
1 „Coloana fără de sfârșit”, ce are în ea „Peștera” – Trunchiul de piramidă cu vortexul în jos, adică unde profanul închide cei doi ochi ai minții iluzorii, prin „descensus ad Inferos”. El e culcat într-un sarcofag (modulul Coloanei după statura Omului) cu înțelesul primirii morții unificatoare, ce este, în fond, detașarea de atributele lumești, de urmele timpului, de iluzii. Acum și aici transpar: 1.Vindecătorul… 2. Transmiterea Arhetipurilor ce străjuiesc Învățătura, asemeni Sfinxului, 3. Câmpul de Lumină al Celui ce Învață Ascultarea, și 4. Torța „ce vede Ne-văzutul”. Avem de-a face cu Visul, când se împlinește misteriul Focului aprins, vibratoriu, prin Coloană, direct din Soare. Prima Probă!…
2 „Poarta Androginului” (Întrucât „Sărutul” trece în dispunerea lui Eros numai… În schimb, cel ce se separă de vremelnicele lucruri și se unește cu Acela ce îmbrățișează Toată Creația este Anteros -„Androginul”!). Acesta, continuând ritualul șamanic început mai sus, păstrează Ziua: 1. detașându-se de Frică și 2. ancorându-se la Înțelepciunea Iubirii. Prin ea începe ridicarea la Cer, „ascensus ad Superos”, re-nașterea androginiacă (nașterea în ne-naștere!), Iluminarea, de la Centrul Pământului spre Muntele Sacru cu vortexul în sus, deschiderea Ochiului Vederii, descuierea Porții spre Sine, spre Scânteia esențială a Crucii svastice din Crugul Cerului, cea a Ursei Mari din jurul Stelei „Polaris” în cele patru Anotimpuri, presimțirea Absolutului, revelarea Sinelui. Starea Soteră. Veghea. Se realizează rânduiala ieșirii din dualitate (Eu și Tu!… Cogito ergo sum…) și intrarea în Unitate (Eu sunt Tu!… Amo ergo sum!…)…
3 „Masa Tăcerii”. A treia naștere, dincolo de Cer și Pământ, de Reflexii, aceea în Absolut, în Nirvana („Locul Ne-locului”), în Marele Cerc al „Mesei Tăcerii/Soteriei”. Aici Mystul, ca „1. „Homo luminosus” reface armonia Pământului cu 2. Uranitatea, primind, 3. Coroana Asemănării cu „Unicul Creator”… Vederea Luminii ca atare în Trezire. Ochiul spiritual se deschide în Lumina Oglinzii Sferei divine fără de margini. Împlinirea Creației! Comuniunea/împărtășirea cu Dumnezeu. Primirea ambroziei nemuririi. Marea Putere de a ieși din coaja formelor materiale și reîntoarcerea la Tăcerea Primordiei. Reîntoarcerea la sine…
Dar Atenție!… Accesul la cele Trei probe enneadice de mai sus se face deodată(!), survenitor, dinspre Nordul Galactic, Poarta Zeilor, dinspre Munții Carpați, Dragonul ceresc(!), cel ce păzește „Mărul de Aur” din Tâmpla Daciei!… La Brâncuși totul se desfășoară în jurul Nordului dacic (Alfa Draconis!), pe limba minunată a cosmogoniei, literele fiind cele hiero-gliptice, ale cazaniilor stelare, pe care cei aleși le văd, asemeni Păstorului-Zeu din Orația cosmică „Miorița”, după Sfințitul Soarelui… După parcurgerea acestui ritual al Moirelor, Cunoscătorul acum vede Calea în sens invers, răsăritul la Apus și apusul la Răsărit. Așadar, Adevărata Zi începe cu Seara, „Masa Tăcerii”. Căci: „A fost seară a fost dimineață, Ziua”…(Geneza!). Inițierea se împlinește când, traversând etapele necesare, se poate constata o dată cu Brâncuși că în spate „drumul” dispare ca iluzie („aliter”-ul realității), iar în față nu rămâne decât adevărul Căii („res”-ul realității)… Vidul Minunii!…