Consiliul
Județean Cluj
Starea de ucenic: ascultarea
Dintotdeauna, învăţătura ezoterică a fost preponderent orală şi, pe cale de consecinţă, prima îndatorire a ucenicului a fost aceea de a asculta cu mare atenție şi de a se strădui să înţeleagă cât mai corect cu putinţă mesajul iniţiatic. În cadrul şcolii pitagoreice, de pildă, ucenicul primea învăţătura într-o profundă stare de ascultare şi, desigur, numai după ce era acceptat să participe la prelegerile secrete ale maestrului, adică, altfel spus, după ce era inițiat. Şi atunci, ca şi în prezent, predania se făcea în mod învăluit, cu ajutorul simbolurilor, legendelor, pildelor şi ritualurilor; între aspirantul dornic de cunoaștere şi obiectul acestei cunoaşterii erau interpuse nenumărate perdele de metafore, aluzii şi analogii.
În prelungirea acestui aspect, cel de-al doilea sens al termenului ar fi acela de supunere, aşadar, ascultarea pe care ucenicul o datorează maestrului este, în același timp, un fel de exercițiu inițiatic pentru înfrângerea cerbiciei, a vanităţii cu care a venit în lume crezând că ştie tot pentru a afla, la iniţiere, că de fapt, nu ştie nimic, şi că în acest teritoriu al sacrului, unde a fost acceptat ca neofit, trebuie să înainteze cu paşii şovăielnici şi cu capul plecat pentru a nu lovi cu fruntea pragul de sus pe care, de fapt, nici nu-l percepe ca atare.
În fine, un al treilea sens al termenului ar fi acela potrivit căruia maestrul este nevoit, la rându-i, să asculte spovedania ucenicului. Desigur, prin aceasta, un maestru spiritual veritabil nu urmăreşte nicio clipă să supună voinţa ucenicului, propriei sale voinţe omeneşti în mod brutal şi categoric, cum ar putea crede un profan. În fond, în virtutea răspunderii pe care şi-o asumă, efortul său de înţelepciune este cu mult mai semnificativ decât acela al aspirantului.
La primul stagiu al iniţierii în micile misterii, ascultarea se rezumă la disponibilitatea ucenicului de a fi receptiv şi de a se lăsa impregnat de mesajul primit chiar dacă, pe moment, nu-l înţelege pe deplin. Se știe că pentru un om insuficient pregătit sub aspect iniţiatic un asemenea mesaj poate părea paradoxal şi contradictoriu. Ucenicul trebuie să deschidă larg porţile receptivităţii şi să se încarce, precum buretele, cu toate cunoştinţele şi tehnicile pe care maestrul său i le predă. De aceea, conduita sa faţă de îndrumător va fi marcată de supunere şi fidelitate.
Pentru a deveni „nevoitor” (lipsit de voinţă proprie), ucenicul trebuie să se încarce, de asemenea, cu o infinită răbdare şi cu un soi de pasivitate extremă, o insensibilitate (lipsă de reacţie, anaisthesia, gr.) la tot ceea ce ar aduce atingere ego-ului şi voinţei sale. În unele cazuri, aspirantul este comparat cu piatra brută care necesită șlefuire, cu ceara inertă în mâinile celui care o modelează sau cu o bucata de metal înroşită în foc aflată sub ciocanul fierarului. Tot astfel, în minunata literatură a apoftehmelor creştine, discipolul ideal este asemănat cu un animal de povară, de regulă cu o cămilă docilă şi extrem de ascultătoare, în ciuda capriciilor sale imprevizibile sau cu un magar liniştit şi răbdător, chiar dacă încăpăţânarea sa este proverbială.
La început, ucenicului i se vorbeşte despre ascultare prin prisma unui deziderat de dezvoltare personală, ţel ce călăuzeşte întreg procesul de şlefuire la acest prim nivel iniţiatic. Un discipol care învaţă repede şi bine să devină ascultător demonstrează, în fond, că este interesat să se încarce cu mesajul maestrului. Este bine de ştiut că o atare atitudine derivă din principiul feminin, pasiv şi receptiv (care primeşte, se supune, suportă, se conformează), principiu aflat mereu în contact cu cel activ, masculin (care dă, inseminează, impune regula) – maestrul spiritual, în cazul nostru. Exerciţiul ascultării nu poate fi orientat decât către o finalitate certă (iluminarea ca experienţă fiinţială, vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică) şi, în esenţă, presupune două abordări distincte: (i) impunerea unei conduite receptive (în timp, discipolul îşi va asculta maestrul intrând pur şi simplu în rezonanţă cu acesta); (ii) acceptarea ca libertate supremă (discipolul elimină toate iluziile, prejudecăţile şi ideile sale preconcepute realizând un astfel echilibru între credinţa oarbă şi reticenţa totală în a recepţiona alte idei decât cele care-i sunt deja cunoscute). În fine, pentru a primi mesajul, aspirantul trebuie să obţină starea de „sărac cu duhul”, „liber şi de bune moravuri”, precum şi disponibilitatea de a accepta idei inedite pe care momentan poate că nu le înţelege pe deplin. Doar aşa, ascultarea în linişte, în tăcere şi izolare devine treptat, o precondiţie a reuşitei.
Maestrul (părintele duhovnicesc, guru, shayck) îi va transmite aspirantului adevărul revelat doar prin viu grai şi, odată cu acesta, metoda consacrată de elevare spirituală menită să-i determine încetarea dialogului interior. Prin urmare, de calificarea maestrului depinde alegerea instrumentelor care să facă posibilă regăsirea de către discipol a stării de receptivitate propice pentru a primit învăţătura tradițională. Pe de altă parte, organizaţia iniţiatică este şi ea angajată în procesul iniţiatic şi în transmiterea influenţei spirituale, deopotrivă. În fond, maestrul este integrat în organizaţia iniţiatică.
Date fiind multiplele avantaje, tehnica ascultării active poate fi învăţată şi exersată curent inclusiv de către profani. În literatura de specialitate, ascultarea empatică este reprezentată deseori ca fiind o cheie în relaţia prin care un profesionist comunică eficient cu diverşi interlocutori. Această tehnica rezidă în receptarea, decodificarea şi verificarea mesajului prin dialog atent şi nemijlocit cu emitentul. În cadrul unui astfel de dialogul, emitentul constată că este ascultat şi, ca atare, se deschide în relaţia sa cu receptorul favorizând o serie de clarificări. Acest raţionament descris aici în linii generale stă la baza teoriilor comunicaţionale moderne care, aşa cum se ştie, au început să câştige tot mai mult teren în ceea ce priveşte aplicativitatea. Cele mai cunoscute astfel de teorii sunt programarea neuro-lingvistică şi analiza tranzacţională.
La fel de spectaculoasă precum tehnicile comunicaţionale menţionate succint mai sus este şi sinergologia sau arta de „a citi” gândurile partenerului de dialog. Sinergologia constă în capacitatea de a aşeza cap la cap toate indiciile privind grupurile de gesturi pe care le manifestă interlocutorul şi de a le interpreta holistic, în special prin prisma concordanţei sau neconcordanţei mesajului non-formal cu cel rostit prin viu grai. Incongruenţa dintre cele două tipuri de mesaje semnalează un posibil neadevăr. Și pentru că fiecare emoţie are inclusiv o dimensiune chimică şi comportamentală, starea sufletească aflată într-o continuă schimbare va fi mereu în deplină concordanţă cu limbajul trupului. Luat separat, un indicator comportamental nu este o certitudine ci doar un „cuvânt” al mesajul non-verbal ce se impune a fi corelat cu alte mesaje contextuale pentru a se alcătui astfel, o „propoziţia” de acest gen, în integralitatea sa.
Revenind la ascultare ca metodă ezoterică în sine, se poate spune, de asemenea, că aceasta reprezintă cel mai bun exerciţiu de supunere a voinţei proprii; ascultarea ucenicului este poteca îngustă ce duce la devoţiune şi la încadrarea, cu smerenie, a maestrului în lanţul iniţiatic, ca o ultimă za ce nu va avea linişte până când de ea nu va atârna o altă za – discipolul ascultător care tocmai a primit lumina. Cel mai teribil lanţ iniţiatic din antichitatea elenă este acela compus din Socrate, Platon, Aristotel, Alexandru Macedon. Tot astfel, Maharishi Maheshi Yogi îşi cinsteşte maestrul, pe Guru Dev, Aïvanhov îl aminteşte cu evlavie şi recunoştinţă pe maestrul său, Peter Deunov, Sofronie Saharov pe Sfântul Siluan Athonitul şi exemplele pot continua la infinit.
Rudolf Steiner vorbeşte despre devotamentul ucenicului ca fiind, oarecum, un corolar al ascultării, o stare fundamentală care presupune respect faţă de adevăr, principii, şi cunoaştere. Altfel spus, ascultarea ca antrenament ocult trebuie să conducă ucenicul, în cele din urmă, la devoţiune, supunere şi veneraţie faţă de maestrul său. La rândul lor, referindu-se la acest subiect, Părinţii Bisericii spun că smerenia este izvorul ascultării şi că tocmai de aceea ucenicul trebuie să se obişnuiască să-şi întrebe necontenit duhovnicul (geronda, stareţ, egumen) chiar şi în legătură cu situaţii la care el cunoaşte răspunsul. Această practică devenită obişnuinţă îl va feri pe căutătorul de lumină de pericolul închipuirii (imaginaţia sa poate fi înşelătoare), precum şi de semeţirea cum că el singur ar putea identifica soluţii pentru poticnirile (pragurile) sale.
La cel de-al doilea nivel al iniţierii în micile misterii, cel al comuniunii fraterne, în sensul alcătuirii unei asocierii dominată de spiritul întovărăşirii întru lucrare, ascultarea capătă noi şi nebănuite valenţe. Doctrina iniţiatică solicită aspirantului mai multă toleranţa, compasiunea, solidaritate, empatie, întrajutorare şi, în genere, o convivialitate superioară. Apare astfel evidentă modelarea efectivă a aspirantului de către grupul iniţiatic din care face parte. Fratele nostru este viaţa noastră! – obişnuia să spună Sfântul Siluan.
Ascultarea are numeroase faţete. Întâi de toate, este o ascultare faţă de cel care conduce organizaţia iniţiatică. Mai apoi, există o ascultare nemijlocită a ucenicului faţă de îndrumătorul său, aceasta fiind crucială în raport cu toate celelalte ascultări. Urmează, în continuare, ascultarea faţă de ceilalţi fraţi întru Domnul. S-ar putea spune că deja sunt cam prea multe ascultări. De fapt, aceasta este regula şi în viaţa de zi cu zi: cine îşi propune să fie cu adevărat echilibrat şi în armonie cu ceilalţi trebuie, mai întâi, să-i asculte pe toţi cei din jur. Supunerea voinţei proprii este chiar fondul acestei problemei şi împreună cu învingerea pasiunilor (patimi, excese, vicii) alcătuiește treapta pregătitoare a măiestriei – un deziderat greu de atins.
Ascultarea presupune, de asemenea, statornicie, loialitate şi, cum spuneam, o veritabilă renunţare la voinţa proprie în sensul subordonării acesteia faţă de o voinţă superioară. În fond, tot acest exerciţiu ne este impus pentru a învăţa să ne supunem voinţei lui Dumnezeu. Facă-se voia ta Doamne, nu voia mea! – spuneau templierii; cu înţeles similar, francmasonii îşi dedică solemn munca lor Întru gloria marelui Arhitect al Universului! Aşadar, fără să o spună direct, doctrina iniţiatică îi cere aspirantului o supunere necondiţionată. Este un exerciţiu dureros pentru cel cu ego-ul expandat care poate simţi, în acel moment, că chiar nu mai are pământul sub picioare dacă se conformează întrutotul. Această practică iniţiatică îi arată însă aspirantului că nu-i decât o biată fiinţă umană limitată şi condiţionată, o câtime dintr-un întreg. Înainte să-şi pună voinţa în mâinile Domnului, aspirantul o va preda necondiţionat în mâinile părintelui duhovnicesc şi se va arăta disponibil să îndeplinească fără crâcnire sarcinile primite de la acesta.
Imensa majoritate a aspiranţilor sunt oameni instruiţi, îndrăgostiţi de inteligenţa lor critică şi de modul cum ştiu să reacţioneze logic la încercările mediului ambiant. În paranteză fie spus, este de precizat aici că atitudinea excesiv de critică a omului modern devine un impediment în ascensiunea spirituală şi, de aceea, exerciţiul ascultării şi supunerii faţă de o părintele duhovnicesc este obligatoriu. Treptat, aspirantul se va convinge de nedesăvârşirea propriei sale raţiuni şi aceasta va constitui, în sine, o etapă foarte importantă a înălţării sale. Exersarea ascultării produce ca efect, de asemenea, o curăţire şi o înseninare (liniştire) a minţii aspirantului.
Într-o grupare iniţiatică trebuie să existe o singura voinţă (voie). Cel care veghează la întronarea acestei reguli este, desigur, cel învestit cu autoritate, potrivit tradiţiei. La intrarea în lucrările comune, fraţii îşi vor lepăda toată grija lor cea lumească în sarcina celui care conduce lucrările care din acest punct de vedere, nu poate fi decât un frate sacrificat, precum stareţul mânăstirii, de pildă (un călugăr care acceptă benevol să fie sustras de la rugăciune de către îndatoririle lui de ierarh). După ce a lăsat grijile în seama egumenului, aspirantul mai are de luptat doar împotriva ego-ului şi a vanităţii sale personale. La călugării ortodocși, „tăierea voii” înseamnă a dobândi deplină lipsă de griji, smerenie, nepătimirea (apatheia) şi o blândețe (bunătate) atotcuprinzătoare în gând, în suflet şi în faptă.
Tăierea voii este de fapt o altfel de educare a voinţei, căci în mod paradoxal un nevoitor are, totuşi, o voinţă foarte puternică, anume aceea de a cultiva virtuţile şi de a asculta porunca. Ordinea supremă şi Voia lui Dumnezeu alcătuiesc Legea cu majuscule! Într-adevăr, îţi trebuie o cunoaştere deosebită şi o voinţa puternică pentru a urma voia supremă. Prin urmare, dorinţa păcătoasă a omului se impune a fi smulsă din rădăcini. „Aşa cum ploaia pătrunde într-o casă cu acoperişul prost întreţinut, tot aşa şi dorinţa pătrunde într-un spirit prost antrenat. Aşa cum ploaia nu poate pătrunde într-o casă cu acoperişul bine întreţinut, tot aşa dorinţa nu poate pătrunde într-un spirit bine antrenat.” Căci, cum ne spune Buddha, dorinţa prost stăpânită a omului este cauza principală a suferinţei.
O organizaţie iniţiatică autentică nu prezintă celui însetat de Lumină, teorii, concepte sau explicaţii procedurale ci se concentrează doar asupra omului concret, viu, cu personalitatea, limitele şi problematica sa unică. Prin ritual şi prin îndemnuri subtile, acesta este pus în situaţia să experimenteze la propriu şi uneori este supus la unele încercări pentru ca, la finele stagiului, să fie testat prin intermediul catehismului tradiţional. Astfel i se stabileşte nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor care, la un loc, alcătuiesc acel subtil soft corespunzător gradului.
În tradiţia ortodoxă, cele trei „voturi” monahale fundamentale (ascultarea, celibatul şi neagonisirea) sunt asumate prin jurământ şi consacrare. Ascultarea este, aşadar, una din temeliile ascezei. Printele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Atonitul, spune undeva că predând „…cu încredere, cu grăbire, cu dragoste şi cu bucurie, voinţa şi toată judecata sa asupra părintelui său duhovnicesc, începătorul se eliberează astfel de greaua povară a grijilor pământeşti şi cunoaşte atunci ceva căruia nu I se poate preţui valoarea – curăţia minţii în Dumnezeu.” Şi încă mai mult decât atât, „Ascultarea monahală […] constă în libera părăsire, în faţa stareţului, a voinţei şi a înţelegerii, pentru a urma căile voinţei dumnezeieşti. Căutarea acestei voi constituie întra-devăr esenţa ascultării.”
La gradele înalte din masonerie, va fi reluată tematica ascultării care, în esenţă, este văzută acum ca fiind o obedienţă liber asumată ce desemnează astfel o relaţie mult mai categorică sub aspectul supunerii faţă de voinţa centrului iniţiatic. Aşa se şi explică, în mare parte reuşita, în plan social a ceea ce Réné Guénon numea procesul de realizare descendentă. În esenţă, ni se spune că după ce a primit succesiv lumina (învățătura) gradelor înalte, iniţiatul este dator să se întoarcă în lume cu o misiune, asemenea unui avatar, pentru a dărui lumina şi cunoaşterea. Aşadar, acesta este, pe scurt, nobilul sacrificiu pe care trebuie să-l înfăptuiescă un veritabil iniţiat în ceea ce priveşte construirea Templului ideal al umanităţii.