După 1922, V. G. Paleolog revine în Oltenia sa, la Corlate, la partea de moşie moştenită de la părinți, pe care o administrează cu grijă şi eficient, încât în scurt timp începe aici construcția unei case impunătoare, a unui conac sub formă de cruce, ridicat după mâna arhitectului Giovanni Batista Peressutti, dar după gândul de adânc al criticului. Se cuvin spuse cel puțin două cuvinte despre acest arhitect italian care a ridicat, în prima jumătate a secolului al XX-lea, „fața” arhitecturală a Craiovei în rând cu cea a Bucureştiului. El s-a născut la 20 sept. 1880, în Pinzano al Tagliamento, de lângă Udine, Italia, şi la începutul secolului trecut vine în Craiova cu un grup de italieni unde proiectează şi construieşte cele mai importante edificii civice şi particulare, fără de care Cetatea Băniei nu ar fi ceea ce este astazi: Prefectura, Primăria, Casa Albă, Jandarmeria, Agronomia, morile şi casa Drugă, Casa Carianopol, Parchetul Județean, Colegiul Carol I şi multe alte palate şi case. Încetează din viață la Craiova în data de 2 mai 1953. Acest arhitect este cel pe care V.G. Paleolog l-a adus la Corlate, ca împreună să întruchipeze minunata casă-cruce, sau „mandală”. După cum mi-a povestit Bătrânul, ea avea două niveluri cu camere multe şi saloane, cu terase largi, iar jos, o imensă cramă. Ceea ce uimeşte şi deschide spre simbolistică sunt componentele crucii, fiecare latură cu scări şi intrări simetrice, cu terase spre cele patru zări, în punctele cardinale, lor adăugându-li-se şirurile de ferestre arcuite, într-un stil neoclasic românesc. O cruce albă, pe un deluşor, în mijlocul câmpiei! În interior, zidurile placate cu basoreliefuri, opere de artă aduse din străinătate de pe unde criticul văzuse şi achiziționase, cu un sistem propriu de încălzire, cu o bibliotecă fără măsuri, cu cărți mai toate în franceză, italiană, germană, engleză şi nu în ultim în limba latină, cu oglinzi, dintre care o imensă venețiană şi, ceea ce este straniu, cu o fântână pentru apă săpată chiar în centrul casei. Este limpede ideea de „mandală”: să cităm spre justificare doar câteva cuvinte ale lui C. G. Jung, din Secretul Florii de Aur (aduse în Amintiri, vise şi reflecții, Ed. Humanitas, Buc. 2001, p. 409): „Mandala înseamnă cerc, mai exact, cerc magic… În majoritatea cazurilor, mandala are forma unei flori, a unei cruci, a unei roți, cu o tendință marcată de a lua cifra patru drept bază a structurii sale.” Tehnica şi surpriza îşi făceau loc: din bucătărie un lift aducea în saloane cele pregatite îmbelşugat pentru oaspeți. Iar biblioteca fastuoasă, acoperind o parte din pereți, alături cu lucrările de artă, trebuie să fi declanşat aici multe gânduri din partea misterioasă a Sinelui.
De jur împrejur conacului, pomi fructiferi şi, fireşte, în alte construcții, ca la un bun gospodar, păsăret şi multe animale domestice.
Dar să redăm şi descrierea amănunțită a Sandei Georgescu, nepoata sa, care s-a jucat în copilărie prin încântătoarea şi ciuda casă: „Pe muchia unui deal (care-i aparținea) înălțase un castelaş vizibil în izolarea lui din mai multe direcții, în care locuiau soția din Franța (absolventă a conservatorului din Paris) şi cei trei fii. Casa era oricum originală: o scară dublă ducea pe o terasă de pe care, pe vreme senină, se conturau în depărtare Balcanii. Se pătrundea apoi în camera în care străjuia pianul şi unde, ca şi în celelalte trei camere mari, pe pereții tapisați cu tapete pariziene, urcau spre tavanele înalte, biblioteci grele de volume cuprinzând literatura franceză din toate secolele, cărți de artă, istorie, religie şi folclor, o varietate nu uşor de găsit chiar într-o bibliotecă publică în prezent. În sufrageria unde se lua ceaiul la ora cinci (ceaiuri venite din Anglia, unde, locuind un timp la Londra, V. G. Paleolog deprinsese acest ritual) admiram serviciile de porțelan dăruite mătuşii mele de împărăteasa Augusta Victoria, soția Kaiserului Wilhelm al II-lea, la a cărui curte ea trăise zece ani ca profesoară de franceză a prințesei de Prusia, Victoria Luise. În acea sufragerie se afla, în 1927, o fereastră scundă la care ajungea un „lift” pornit din bucătăria lui de la parter, aducând mâncărurile respective. În jurul acelei mese ovale câte amintiri se depănau despre artiştii bine cunoscuți, ca Apollinaire, Erik Satie, Modigliani, Ferdinand Leger, Brâncuşi sau Macedonski. Era o ultimă trăire a unei arte prețuite în veacuri revolute şi ireversibil pierdute: arta conversației elevate cum se spune acum.” (apud, C. Chiriță Bălcețeanu, Conacul şi biblioteca de la Corlate, în Mozaicul, nr. 9, 2011).
Ceea ce este important, conacul, sau casa, pe lângă sentimentul de siguranță fizică şi psihică, degajă, prin forma de cruce şi de existență a fântânii în mijloc, ideea unui centru, nu doar pentru V. G. Paleolog şi familia sa, ci şi pentru comunitatea de aici, adică a unei totalități.
V. G. Paleolog, indirect, mărturiseşte, ca imagine în piatră şi zid, despre ceea ce căuta: straturile inconştientului, sau, cum des zicea, memoria geologică. Făcând o casă sub formă de cruce şi săpând în inima ei o fântână, se vede prea bine o întruchipare a căutărilor celei mai ascunse minții. Ochii lui mai păstrau la construcție poate şi acea uimire a copilului ce, urmărind planşele întinse ale arhitectului francez Paul Gottereau, vedeau ridicarea ca din senin a Palatului, straniu de simplu în creşterea barocă, al fraților Mihail; mai erau încă fascinați de strălucirea în soare a clădirilor albe de pe insulele Ciclade şi de pe țărmurile mediteraniene, dar gândul arhitectonic de la neoclasicul românesc se ridica înapoi prin stilul brâncovenesc spre straturi ascunse, de măsuri şi proporții oculte, spre temeiuri de temple pline de sens.
Casa-conac, situată în liniştea unei câmpii, părea a fi singura pecete umană cu față divină, abstrasă din învălmăşirea timpului, scufundată ca un munte în apele albastre atemporale ale cerului. V. G. Paleolog, împrejmuit de liniştea întregului câmp şi de tăcerea infinită a cerului, dar plin de neliniştea timpului, nu a prezentului, ci a celui scurs în adâncurile înfiorătoare de prezență, se retrage aici în deschideri de lumi şi solitudine, scoborând sau urcând treaptă cu treaptă spre sine. Basoreliefurile, tablourile şi cărțile îi sunt mărturii până unde s-a ajuns, dar operele lui Brâncuşi, din mintea sa, îi arată urmele pe care trebuie să le facă mai departe „bătrânul” din sine către sine, iar susurul fântânii din interiorul casei îi aminteşte de funcția ei esențială: apă lustrală, apă vie, sau locul unde oglinda din adâncuri îi va întoarce fața, fața atât de rece şi impersonală.
Casa îl reprezenta pe sine.
Undeva deasupra, camerile se umpleau de muzică, de muzica doamnei sale şi de zbenguielile celor trei feciori, ca şi cum el ar fi fost împăratul din basme. Numai că aventura şi călătoria înapoi îi aparține celui pornit în căutare de sine. Avea impresia că cei dinaintea lui, strămoşii îndepărtați, i-au lăsat să continue anumite lucruri, să privească formele create de om, alături de ale lui Dumnezeu, şi să le înțeleagă. Să ne comunice pe cât poate şi se poate sensul lor. Fără nici un cât de psihologie sau coji teoretice. Prin centrul casei-cruce cobora, vroia să întâlnească „omul străbun” din sine, de câteva veacuri, care începuse să semene tot mai mult cu Brâncuşi. Nu într-un viitor personal, ci în trecutul colectiv adus la suprafață ca prezent de apele fântânii trebuie să ajungă. Nu vorbeşte el continuu de „aluaturi”! În solitudinea şi concentrarea maximă se vede risipit în cele din jur, în pereții casei şi în deschiderea ferestrelor ei, în ochii animalelor pe care le duce pe păşune în zilele de sărbătoare, în zumzetul albinelor aurite de polenul florilor din pomii rânduiți în jurul casei şi în această risipire vede cum cad văluri după văluri de pe chipul din adînc, cum fântâna izvorăşte şi devine absorbție a inconştientului. Aici face lucrurile cele mai simple şi înțelege când scrie reflecțiile despre „superfizica” noii arte şi despre „noul Alfabet” aduse de Brâncuşi, înțelege de ce pentru sculptor creația se întâlneşte cu jocul şi generează bucurie.
În casa aceasta, unde crucea celestă şi htonianul se întâlnesc, s-a odihnit, într-o noapte… Dumnezeu. În toamna anului 1938, după ce supraveghease lucrările la Târgu Jiu, Brâncuşi s-a dus la Corlate să-şi mai vadă bunul său prieten, pe V. G. Paleolog. Era ultima dată. Şi revelația unui tâlc sau esențe se petrece o singură dată! Era într-o zi de sărbătoare, spre amurg, când soarele îl aureola din spate pe Brâncuşi, cu părul şi barba lungă albe, cu veşminte albe, şi când V. G. Paleolog se întorcea cu vitele de la păşune. Speriată ca de un cutremur sacru, o fetiță, Ioana, văzându-l pe Moş, alergă să-l cheme acasă pe domn Vasile, că a venit Dumnezeu. Şi într-adevăr, Dumnezeu a venit şi l-a îmbrățişat. Ce-or fi vorbit cei doi este o altă poveste!
La Corlate, sat între Craiova şi Calafat, revărsat pe clinele unor dealuri, V. G. Paleolog a stat cu familia sa, cu soția Cécile Lauru şi cei trei copii, din 1922, când a început gândirea şi construcția casei, cu unele răstimpuri la Mânăstirea Cozia, unde soția şi-a compus cea mai mare parte a operei muzicale. Vreo doi ani, cât a durat construcția casei, retraşi la Cozia, a scris o evocare a Coziei. „Noi am asistat acolo la sărbătorire – îi spune el lui Victor Crăciun – , ne-am întâlnit cu Scriban…(…) Şi ne-a pus să refacem toată muzica veche care se mai practică, românească, nemodificată de ştiința muzicală modernă.(…) A urmat creația – una principală –, dar o creație românească. Soția mea a descoperit modurile antice. Adică în fapt erau descoperite în cartea lui Emanuelle, însă a studiat modurile antice care erau mai apropiate de muzica românească – modurile – şi chiar pe cele clasice – care se bănuiau că pot să fie. A studiat modurile antice ale muzicii şi a văzut – spre marea mirare – că muzica autentic românească, nelăutărească şi cu nici un fel de legătură cu muzica occidentală, era ghidată de alte principii. Gama românească a fost descoperită ca nefiind ascendentă, de la do la mi sau de la do la do, ci descendentă, recte țăranii români nu foloseau gama ascendentă şi nici gama majoră sau minoră, ci o gamă scurtă care nu depăşea granița quintă mărită, niciodată n-au descoperit o quintă şi nu este în muzica scrisă clasică nici o vorbă despre muzica care să treacă dincolo de quintă.” În această casă-mandală se făcea muzică. În anii 1930-1940, V. G. Paleolog a întreprins unele cercetări de folclor, de muzică. Aceluiaşi Victor Crăciun, care vroia să ilustreze muzical filmul Brâncuşi pentru TV cu creațiile distinsei doamne, V. G. Paleolog îi mai spune: „Soția mea era o muziciană perfectă, pe câtă vreme eu am pianotat oarece timp în tinerețe şi pe urmă am lăsat tot, însă au primit educație muzicală copiii mei, toți trei: un pianist, un viorist şi un violoncelist.” Mult mai târziu, prin 1973, am văzut benzile cu creațiile şi concertele doamnei sale, pe care spunea că i le-a trimis fiului său, Dispré, de la Paris.
Bazându-se pe amintiri şi pe biblioteca sa, a scris aici Brâncuşi Viziunea A, Viziunea B, Viziunea C; şi Calendarul Păgân, precum şi câteva eseuri de estetică şi studii despre Macedonski, Erik Satie ş.a. Îşi avea tiparnița proprie, reuşind să imprime cele mai surprinzătoare şi manieriste cărți.
Numai că urmează ceea ce trebuie să urmeze, ca de multe ori în istorie, aproape până la constanță pentru popoarele mici: prăbuşirea în prostul şi ideologicul infern. În 1952, V. G. Paleolog este „ridicat” noaptea, „judecat” şi dus să ispăşească, fără de vină, la munca de regularizare a apelor din subcarpații Olteniei, cu domiciliu forțat în zona Novacilor. A înaintat petiții după petiții şi acte după acte să dăruiască acea casă Statului Român, Uniunii Scriitorilor, Uniunii Artiştilor Plastici, dar i s-a refuzat darul sub pretext că nu există cale ferată spre Corlate. În casa personalizată de sine netrebnicii au introdus, pe timp de iarnă, cele mai nevinovate animale: oile ceapeului. Sub ochii neştiutorilor ciobani, s-au aprins oile de la instalația termică şi-au ars. Poate ca jertfă adusă lumii de sus de cea de jos, a lumii ce se răsfrânge în două chiar prin faptul de a exista al omului.
Înroşiți de supărare, netrebnicii au luat ce-a fost de luat şi-au dărâmat casa, crucea cea albă din câmpie. Ca să se şteargă orice urmă sau semn al ei, au arat locul, lăsând doar o movilă de pământ, ca un mormânt gorgan. La care se adaugă alte două prăbuşiri, moartea lui Brâncuşi, în 16 martie 1957, şi despărțirea de soție, în 1958, care pleacă la Paris, urmând şi risipirea copiilor, doar Tretie rămânându-i în țară. V. G. Paleolog, spre ridicare şi neuitare, mai păstra din „conac” doar chipul în două fotografii: una a casei şi alta a mormântului casei. Pe prima a publicat-o în Brâncuşi-Brâncuşi (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p.166). Pe-a doua… urmează o altă poveste.