Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Stresul zilelor noastre

Stresul zilelor noastre

Stresul este o constantă a zilelor noastre, se află pretutindeni şi se poate manifesta în toate domeniile, de la personal la social, profesional, economic. Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi este afectat, iar cuvântul în sine este unul dintre cele mai folosite în toate domeniile: viața de zi cu zi, ştiință, conferințe, televiziune. Dar la ce ne referim când spunem: „sunt stresat!” sau „am o viață stresantă!”?
Cam așa începeam o carte mai veche, apărută ca urmare a unui grant de cercetare despre stresul profesional la medici. Au trecut mai bine de zece ani de atunci și pare că termenul acesta a pus stăpânire pe toate domeniile vieții, cercetările curg și azi, la fel și articolele publicate in domeniu, dar continuă și dilemele. Ideea acestor rânduri nu este de a relua cele spuse atunci și nici de a actualiza informația strict medicală, ci mai degrabă de a propune o temă de gândire – suntem atât de stresați pe cât credem, noi sau alții despre noi, sau am lăsat acest cuvânt să pătrundă în viața noastră, definind aproape orice stare sau conflict personal, unele dintre ele normale, naturale?
Primul care a furnizat definiția modernă a conceptului actual de stres a fost Hans Selye, în The Stress of Life (1956): stress is the non-specific response of the body to any demand placed upon it. Termenul a pătruns în limbajul curent, cunoscând o mare diversificare a sensurilor, dar păstrând o notă comună a definiției, şi anume valoarea sa nocivă pentru ființa umană amenințată cu perturbarea sau chiar pierderea homeostaziei psihice şi biologice/fizice. În contextul ştiinței contemporane, există cercetători care acceptă ideile lui H. Selye ca atare, continuând tradiția acestuia, alții le folosesc adaptate la concepțiile moderne, mai nuanțate, sau le consideră simple ipoteze de lucru nevalidate și le contestă. El a pus accent în primul rând pe agresiunile externe asupra organismului uman, considerat ca „mecanism” ce acționează după un tipic bine stabilit. Această abordare „inginerească” a fost contestată ulterior mai ales pentru că stresul nu poate fi precis cuantificat, nu avem un set de analize specifice acestuia, avem doar semne indirecte și interpretabile. Totuși, rolul lui Selye în definirea și analizarea stresului nu poate fi contestat. El spunea în prefața cărții amintite: „No one can live without experiencing some degree of stress all the time. You may think that only serious disease or intensive physical or mental injury can cause stress. This is false. Crossing a busy intersection, exposure to a draft, or even sheer joy are enough to activate the body’s stress-mechanism to some extent. Stress is not even necessarily bad for you; it is also the spice of life, for any emotion, any activity causes stress”. Merită reținut de aici că stresul este un (firesc!) mecanism de adaptare și nu trebuie echivalat cu un cataclism, o nenorocire care atacă organismul uman (iată că Selye introdusese deja noțiunile de distress și eustress, nuanțând subiectul). Ba mai mult, greutățile reale te fac (sau ar trebui să te facă) mai „deștept”, pentru că trebuie să găsești soluții, să te lupți pentru a rezolva o situație sau un șir de neplăceri, să faci față unor provocări. Răul e „colțul vieții”, spunea Eminescu.
În vreme ce oamenii de ştiință au continuat să se întrebe ce este stresul, oamenii „obișnuiți” au început să folosească acest termen din ce în ce mai des, mai mult sau mai puțin corect. Au apărut şi definiții anecdotice şi produse publicitare având ca principal subiect stresul şi adaptarea la acest fenomen. În anii ’90, terminologia legată de stres era deja mult dezvoltată, dar conceptul nu era neapărat clarificat în ce priveşte conținutul. Stresul este un concept abstract care ar trebui să definească o stare de fapt mai puțin limpede, care există în viața fiecăruia dintre noi. Tot din perspectiva adaptării, putem cita definiția stresului dată de Paul Fraisse: „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului, care nu îşi găsesc soluția pe moment”.
Stresul profesional este o noțiune mai exactă, pentru că, pornind de la aceleași definiții, încearcă o cuantificare bazată în special pe chestionare validate. Există mai multe modele de stres profesional, cele mai cunoscute fiind modelul effort/reward imbalance al lui Siegrist şi modelul Karasek. Evident că nici unul dintre aceste modele nu este perfect şi există o serie de critici aduse fiecăruia dintre ele, ca de exemplu faptul că modelul Karasek este prea simplu şi scapă din vedere unele aspecte mai complexe ale personalității umane sau ale suportului social, dar ele sunt totuşi standardizate şi utile în evaluarea stresului profesional, fiind validate în multe țări. În modelul lui Siegrist, efortul se măsoară în nivelul cerințelor şi obligațiilor de la locul de muncă (efort extrinsec), precum şi nivelul de implicare a individului (overcommitment, efort intrinsec). Modelul Karasek are următoarele componente principale: cerințele psihologice (psychological job demands) – muncă grea, muncă excesivă, muncă rapidă, conflicte, cerințe contradictorii, timp redus comparativ cu cerințele; și puterea de decizie (decision latitude) – puterea de a-şi utiliza cunoştințele, talentele (skill discretion) şi autoritatea la locul de muncă (decision authority). Un lucru interesant, dovedit deja de ani buni prin aceste clasificări, este acela că un loc de muncă cu putere de decizie redusă, chiar dacă nu este solicitant, este mai stresant decât unul solicitant, dar în care puterea de decizie îți aparține.
În medicina ocupațională există două modele: dezechilibrul cerințe – control (demand – control imbalance), unde tensiunea (strain-ul) rezultă din conflictul dintre cerințele crescute şi controlul redus (high demand/low control). Și dezechilibrul efort – recompensă (effort – reward imbalance), unde în final avem același conflict care generează tensiune. Recompensa nu înseamnă neapărat foloase materiale – discuția se referă la tot spectrul satisfacției personale, care nu derivă doar din bani. Sau cel puțin nu ar trebui. Sunt cazuri în care apare un dezechilibru între competențe (prea mici) și cerințele prea mari ale unui loc de muncă, adică mi se cere mult mai mult decât știu sau pot să dau. De aici, în mod logic, ar trebui să rezulte un conflict și stresul inerent. Dar – o temă de gândire: ce ne facem într-o societate în care mulți oameni se află în poziții profesionale în care nu ar trebui să fie și totuși nu au niciun „stres” legat de acest lucru, nu apare niciun conflict?
Aceste definiții încearcă să includă toți oamenii în câteva categorii mari și late, fără a analiza nenumăratele variații individuale. Dar despre asta este vorba în statistică – majorități, loturi semnificative, abateri, devieri. Un element cheie în analiza stresului este stresorul – cine este el și cât de largă trebuie să fie definiția sa, cât de lungă putem face lista? Pe termen scurt, avem, să spunem, un zgomot foarte puternic (explozia unui cauciuc) care include un stres acut reprezentat de o tresărire, creșterea pulsului, creșterea tensiunii etc. – toate apărute brusc și dispărute la fel de brusc. Reacția este fiziologică și similară la toți oamenii. Zgomotul cronic, însă, induce reacții diferite, în funcție și de semnificația lui (nu este totuna zgomotul cronic al câmpului de luptă din război cu zgomotul cronic al unei hale cu utilaje duduind, dar ambele vor induce reacții pe termen lung). Avem aici două exemple clasice de stres acut versus stres cronic concrete, credibile și îndreptățite.
Există multe alte situații în care se abuzează de acest termen, mai mult sau mai puțin conștient sau intenționat, și se autoinduce ideea de stres în situații care nu sunt altceva decât viața de zi cu zi cu provocările ei firești. Așadar, ce facem cu stresul „general”, subiectiv, unde stresorul riscă să fie definit de fiecare om în parte? Oare acest „stres al zilelor noastre” nu e decât o listă lungă de frustrări („disperarea de a fi fericit”, cum o numea Cătălin Ștefănescu într-un text din Dilema veche)? Acumulate acestea și cu concursul nemijlocit al media, facebook etc., adică tot circul online de poze, stări, situații „perfecte” care pun presiune pe ceilalți. Toată lumea pare într-o continuă reclamă la pastă de dinți, o fericire totală pare că s-a pogorât asupra „internauților” (urăsc termenul). Mergem în vacanțe perfecte, avem familii minunate, copii nemaipomeniți – totul fiind musai transmis colegilor și prietenilor care trebuie să vadă tot și să sufere în mizeria propriei locuințe, mai puțin perfecte („uite, bă, ce casă avem noi și unde locuiesc ăia”, sau „uite cum stăm noi ca fraierii la băi românești, iar ăștia se lăfăie în maciupiciu”). În extrema cealaltă, găsim moda înjuratului – noi suntem, axiomatic, perfecți și frumoși, tot restul – oraș, șefi, școală, doctori, reguli, legi, totul este împotriva noastră, tot ceea ce se întâmplă în jur nu face decât să nege perfecțiunea în care ne scăldăm și să se opună capacităților noastre miraculoase de a reuși în viață. Totul și toți sunt împotriva noastră (atât ca persoană, cât și ca popor), de aceea distribuim rapid orice știre negativă, o dezbatem, înjurăm cât putem pe toată lumea pentru ca apoi, chiar dacă se dovedește falsă, chiar dacă vedem că nu am avut dreptate, să nu facem decât să trecem mai departe: „Mno, nu conteaza, puteA fi SI adevarat, k toti sânt oricum v-ai de mama l-or”. Exemple de non-știri cu potențial stresant: „situație scandaloasă la o școală din orașul X, iarba era crescută invers față de anul trecut, nu avem încă poziția directorului!”; „iată cum își primește orașul turiștii! scandalos! copacul de la intrarea în oraș are prea puține crengi!”; sau, mai serios – „un jandarm a lovit cu bestialitate un om căzut la pământ” (ulterior apare cu litere mici cum că insul era un infractor fugar, care lovise la rândul lui pe cineva și, de fapt, nici nu fusese lovit de jandarmi); „deși doctorilor le-au crescut salariile în mod cu totul nesimțit, oamenii tot mor!”; „Unde va lovi ploaia necruțătoare? Vremea devastatoare va lovi România!”; „Bianca Andreescu va avea o stradă cu numele ei, în orașul natal din Canada, înaintea Simonei Halep!”, aceasta din urmă non-știre generatoare de nervi fals patriotici, „vezi, la noi nu se face…” Nici nu am exagerat prea mult cu exemplele, nu a fost nevoie. Fiecare „știre virală” și „bombă” are un titlu idiot și 100 de comentarii și mai idioate plus o mare șansă de a se dovedi falsă sau pe jumătate adevărată. Un continuu Radio Erevan de știri contradictorii pe care le preluăm fără să clipim, înjurăm cu patos, mai mult sau mai puțin ascunși sub anonimat, apoi trecem la următorul „viral”. Chiar și fără participare emoțională reală, nu are cum să nu fie stresant acest stil de viață – creierul se află într-o bâzâială continuă, un „stres” inutil, fără cauză reală, care nu aduce plus valoare, nu crește în niciun fel omul respectiv, căci nu e confruntare reală, nu e problem solving.
Așa cum literatura romanțioasă e vinovată de expresiile iubire ca în povești, iubire ca în filme, prin care a provocat așteptări nerealiste și, deci, dezamăgiri, „fabrica de deziluzii” a mijloacelor de (falsă) comunicare în masă întreține nefericirea generală, stresul virtual. Orice se abate de la așteptările noastre, mai mult sau mai puțin realiste, trebuie văzut neapărat ca necaz (de care nu mai facem haz), nenorocire, șoc și groază, și se exprimă prin frustrări adesea confundate cu stresul; dar ele nu sunt stres: au la bază false probleme – fleacuri, răsfățuri, nu necesități sau aspirații. Ar fi ideal ca fiecare ins să fie capabil de o lucidă cântărire a posibilităților sale, a competențelor, față în față cu pretențiile exagerate impuse de cel mai mare dușman al fiecăruia – el însuși. Viitura non-știrilor poate fi și trebuie filtrată prin propria minte. Gândirea pe cont propriu ar fi leacul împotriva acestui stres omniprezent. Se abuzează enorm de un termen serios, care ascunde în el probleme la fel de serioase, și se aruncă în derizoriu prin alăturarea cu toate neîmplinirile, nemulțumirile, dezamăgirile, decepțiile de zi cu zi – iată câte sinonime am găsit care ar putea să înlocuiască cu succes ideea de stres și care ar putea să decongestioneze cabinetele psihologilor.
De menționat conexiunea dintre stres și anxietate – scurtă, dar esențială, deoarece poate fi chiar miezul acestei discuții – am o problemă și o rezolv. Apoi „aleg” dacă mai rămân agățat în acea problemă, devin anxios, văd pericole în orice lucru/situație din jurul meu, chiar dacă acestea nu mai constituie o amenințare, dar eu continui să fiu „stresat”. Anxietatea colorează urât orice fapt banal din viața de zi cu zi și este confundată cu stresul cronic; dar dacă nu identificăm nimic în jurul nostru care să o justifice?
Voi încheia brusc (nu înainte de a remarca, recitind textul, că și aici cuvântul stres ar putea fi înlocuit de mai multe ori cu alte noțiuni). Nu se poate cuprinde complexitatea acestei probleme în câteva rânduri, dar este cea mai frecventă confuzie a lumii moderne. La fel, se știe că stresul cronic induce la nivel comportamental o serie de obiceiuri cum ar fi fumatul, consumul cronic de alcool, mâncatul haotic și excesiv etc., dar și reacții psihologice de tipul depresiei, anxietății, furiei, fricii, frustrării. Ca și în cazul anxietății, stresul „dă“ toate acestea, dar ele nu sunt neapărat induse de un stresor real. Și atunci ne rămâne efectul fără cauză, cu care ne luptăm în gol – exact cum ne vărsăm ura, răutățile și părerile nesolicitate și neavenite peste tot prin mediul online. Leacul e simplu, dar greu de administrat: „Nu trebuie să fii fericit, vorba lui Pascal Bruckner, e destul să fii normal”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg