Ciclurile celui mai recent volum al lui Horia Bădescu, Dinaintea ta merge tăcerea (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, Colecția Echinox), se structurează, în derularea lor, pe o aceeași coordonată, nu neapărat tematică cât mai ales ideatică și sentimentală, afectivă la urma urmelor. E o poezie reflexivă, meditativă, ce-și are centrul de gravitație, dacă se poate spune așa, în interogarea sinelui raportat la poezia pe care o scrie, ca formă de exprimare dedusă din profundele tăceri ale universului, asumate într-o febrilă trăire emoțională a existenței ce i s-a dat și pe care trebuie s-o reveleze dincolo de propria-i tăcere: „tăcerea fără de capăt/ tăcerea colcăind de cuvinte”. De aici însăși menirea sa poetică: „cu tăcerea scrii pe cuvânt […] pe moarte cu viața ta scrii”. E o meditație asupra tăcerilor din care s-a zămislit universul, din care s-a creat viața, din care s-au rânduit zilele și nopțile, poetul având în cuvântul său sensul acestei revelații existențiale: „La marginea zilei stau toate,/ toate la marginea vieții/ și-n pulberea lumii,/ toate-nceputele și neîncepute,/ mirosint a pământ și a cer,/ năluciri/ prin care cuvintele se caută/ în tăcerea dintâi” (La margine zilei…). Aici, poezia lui Horia Bădescu se împlinește într-o rezonanță blagiană („confrate cu Lucian Blaga – zice Theodor Codreanu – un poet-filosof, care construiește ontoestetic”), având o substanță nu atât religioasă cât de orientare metafizică, în care viața și moartea, natura și spiritualitatea se conjugă și dau sens lăutrului vieții: „Freamăt de aripi/ în cuibul nopții./ Pline de somn stau veciile,/ pline de cântec curg orele./ Doamne, îngăduie plângerea/ lumii,/ pragul cel nevăzut/ peste care umbrele noastre se-ntorc/ să ne caute ființa!/ Freamăt de aripi,/ în cuibul nopții,/ cineva le îngăduie,/ cineva luminează tăcerea/ și ascultă/ ceea ce numai El/ mai poate de-acum/ auzi” (Freamăt de aripi). E o lirică densă, dramatică în substanță, meditația având o perspectivă cuprinzătoare asupra curgerii timpului universal, asupra împlinirii a toate în începutul și sfârșitul lor perpetuu: „Azi fără astăzi, mâine din ieri,/ timp fără noimă, fără prihană:/ abisu-nchide, stranie rană,/ cuvântul poticnit în tăceri./ Nu sunt răspunsuri să le mai ceri./ Acru e vinul vieții la vrană./ Pe masa-ntinsă, unică hrană,/ cuvântul poticnit în tăceri./ Din nevăzutele întrevederi/ cade-n orbenia zilei lumina;/ încă odată-și așază cina/ cuvântul poticnit în tăceri,// praznicul vorbelor de nicăieri./ Azi fără astăzi/ mâine din ieri” (Azi fără astăzi…).
Horia Bădescu e un poet al trăirilor voluptoase din care se nasc și marile, fundamentalele întrebări pe care și le pune privitoare la rosturile existenței, la misterele înfățișărilor lumești, ale cheltuirii vieții și mai ales ale raporării necontenite la eternitate: „Lacrima cerului, lacrima, Doamne,/ Cine s-o plângă, cine s-o-ntoarne?// Und’ să străluce, unde să cadă,/ clopot de sângere și de zăpadă?// Unde s-așeze sunet pe sunet,/ șoaptele mării, murmur și tunet,// unde să steie ce stare-nare/ decât a vântului îmbrățișare?// Cine să-nfășe pruncul luminii/ când îi sărută urmele spinii?// Inima, Doamne, inima noastră,/ rană și mană, să-l înveselească” (Lacrima cerului…). Contemplarea realităților ambiente e melancolică, urmând înfățișarea timpului în scurgerea anotimpurilor („S-a răcit vremea. E timpul./ Pe la porți vântul împrăștie/ cenușile cerului./ În curând ploaia va șterge/ urmele păstrate-n/ memoria lutului./ Curat va rămâne obrazul/ țărânei/ peste care lumina lunecase cândva/ cu neliniște./ Încă nimic nu se-ntâmplă dincolo/ de hotarele zilei,/ încă nimic./ Poate nimeni pe-aici/ nu va mai adăsta/ vreodată./ S-a răcit vremea. E timpul./ Pe la porțile vântului împrăștie/ cenușile cerului” – S-a răcit vremea), în asumarea sa cosmică frizând un sfârșit de lume, un sfîrșit al creației înseși: „Ești aici, pe acest pământ,/ în acest secol, în ora aceasta:/ o constelație își va aminti într-o zi/ dacă zilele încă vor fi” (Ești aici…). Tocmai de aceea, jubilația existențialității își are aura unei revelații a înseși pătrunderii cunoașterii și înțelegerii esenței lumii: „Bucură-te de ziua care începe!/ E mereu cea dintâi,/ e mereu neatinsul atingerii,/ e vedenia văzduhului,/ e ca și cum lumina s-ar împreuna/ cu văzduhul/ și sub pași n-ai avea decât praful/ de pe călcâiele cerului,/ ca și cum umbra care naște/ la picioarele tale/ n-ar fi decât degetul care pipăie/ chipul lăuntric al lumii” (Bucură-te…).
E împăcat cu firea, toamnele îi sunt prielnice pentru alinturi elegiace în trăirile sfârșiturilor ritualice ale ciclurilor naturii, de naștere și de moarte, în lumini solare („Ultima zi a verii./ Tot mai dese sunt ele,/ ultimele./ Pe cele dintâi/ nimeni nu le bagă în seamă./ Ultimele raze de soare,/ ultimul lăstun care țese/ destrămata cvadratură a timpului,/ ultimul gând răsucit/ pe vrejul uscat al dorinței./ Ultima zi a verii,/ o cățuie în care mocnesc/ jarul,/ cenușa/ și lacrima” – Ultima zi a verii), și iarăși întrebările, obsedantele întrebări pentru deslușirea esențelor vieții („Unde-s, unde-au pierit diminețile,/ în care ni se-adulmecau viețile?/ Doamne cum tremură umbrele,/ frunzele nopților, sumbrele!/ Cum se tot duc ele, zilele/ proaspete, limpezi, nubilele,/ tristele care ne trec pragul porții/ de care ne leagă soarta și sorții,/ zarurile pe care o mână străină le-aruncă/ în frenetica morții speluncă!/ O, diminețile, diminețile/ în care ni se-adulmecau viețile/ și lumea nu era doar plânset de frunze/ pe care întunericul le duce la buze!” – Unde-s…). Imediat vine ruga, cu patosul obsedant al trăirii, sub semnul cristic al împlinirilor: „Doamne, lasă păsărilor cerul,/ Doamne, lasă peștilor pârâul,/ lasă vântului să-și țină frâul,/ lasă frigului să-și știe gerul,// lasă Doamne, firea să se-nfire,/ lasă mintea să rămână-ntreagă,/ gura fetelor să fie fragă/ și de lacrimi ochiul să se mine,// lasă soarta să-și urmeze soarta,/ lasă râului să-și curgă valea,/ lasă drumului să-și afle calea,/ lasă morții să-și ajungă moartea,// lasă, Doamne, omului femeia,/ lasă-i, Doamne, pruncului părinții,/ lasă-i vânzătorului arginții,/ dar luminii lasă-i Galileea!” (Doamne, lasă păsărilor cerul).
În acest context al neliniștilor ființiale, întrebarea „Cine sunt eu?”, care deschide cartea, primește greutatea definirii înseși a menirii poetice, și mai mult, a sensului definitoriu pentru căutările sale poetice, de profunzimi filosofice: „De unde vii, unde mergi,/ cine știe?/ Poți spune atunci,/ cu adevărat,/ unde trăiești?/ Ce oră era acolo, sus,/ nimeni nu știe,/ nici ce oră va fi/ acolo jos./ Știi ce oră-i aici?/ Ți-a fost dată clipa,/ tărâm necunoscut să-l străbați/ fără hărți, fără stele polare./ Fă din ea ziua ta veșnică/ fiindcă ziua e totul:/ noaptea e doar absență!” (De unde vii…).
Fire contemplativă, cu apetitul trăirilor plenare într-o neliniștitoare, permanentă, iscodire în stările afective esențiale, ale cunoașterii de sine și ale cunoașterii rațiunilor ființării universului, Horia Bădescu se evidențiază (definește) ca un poet al marilor viziuni existențiale, proiectate cosmic din preaplinul relevării detaliilor realităților cotidiene, în metafora biblică a menirii: „Să nu-ți calci niciodată umbra,/ nici firul de iarbă!/ Cine ești tu/ ca să umbli prin țărâna luminii/ cu picioarele goale,/ pline de sânge și răni?/ Cine ești tu, neguțător al zilei de ieri,/ cămătar al trecutului,/ tu, cerșetor acoperit cu zdrențele/ zilei de mâine?/ Cine ești tu,/ scursură din mahalalele cerului/ mâncată de lepra dorinței,/ să dezlegi baierele tăcerii?/ Ce limbă încape întrebările/ fără răspuns?/ Să nu-ți calci niciodată umbra,/ nici firul de iarbă!/ Roagă-te întunericului/ să nu-ți orbească ochii cu flacăra lui;/ pe masă/ pâinea și vinul mărturisesc!” (Să nu-ți calci…).