Scurtă predoslovie

 

Contactele și legăturile românilor cu foști vecini ruși, cu Imperiul rus, ulterior sovietic reprezintă un capitol ghimpos de istorie a României, invaziile mult mai puternicilor slavi de răsărit imprimându-se abisal, mai mult negativ decât pozitiv, în conştiința națională, spirituală şi culturală românească, în mentalul românesc. Numeroși istorici și scriitori români, și nu numai, consideră că influența Imperiului ruso-țarist și în special a Imperiului sovietic, zis al „Răului”, asupra Țărilor Române a fost, în general, distructivă, dăunăcioasă și pagubnică, mai ales prin impunerea regimului bolșevic, comunist care a regresat societatea românească, obiceiurile şi mentalitatea românilor, viața socială, economică şi culturală cu foarte mulți ani. Poetul Mihai Eminescu considera că deși sute de ani românii au fost, cel puțin indirect, stăpâniți de turci, niciodată, însă, aceștia „nu au pus în discuție limba și identitatea română”, dar că oriunde „românii au căzut sub stăpânirea directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice”. În continuare, trebuie să precizăm că nu vom discuta în principal despre influența slavă asupra poporului român, care ar cuprinde și înrâuriri și împrumuturi din arealele bulgară, sârbo-croată, poloneză etc., deși am menționat pe larg și acest aspect, ci de cea rusă, stabilită și recunoscută de majoritatea specialiștilor și autorilor, în consecință.

 

Ruşii şi originea lor. „Paria Europei”

 

Anumiți cercetători și istorici i-au plasat pe strămoşii slavilor în apropierea populațiilor germanice şi baltice dintre Oder şi Vistula mijlocie, alții i-au apropiat mai degrabă de “nomazii iranieni”, ei estimând că protoslavii ar fi fost acei sciți lucrători menționați de Herodot încă în secolul al V-lea î. Hr., în zona Bugului de sud şi a Niprului.1 De asemenea, printre fondatorii statului Kievean apar şi varegii, scandinavii de fapt, printre ei fiind Riurik, Oleg şi Igor, procesul numindu-se „chemarea varegilor”, deoarece protoruşii nu erau în stare să se conducă, de multe ori căzând pradă anarhiei!2 În acest sens, mai târziu, istoricii germani considerau că rușii, lăsați de izbeliște sau de capul lor, erau atât de anarhici, încât fusese nevoie ca varegii scandinavi să le impună „nițică ordine!”3.
Totuşi, după majoritatea istoricilor serioşi, ruşii sunt „descendenții ramurii răsăritene a popoarelor slave”, care s-au zburătăcit în estul și centrul Europei în primul mileniu de după Hristos şi au ocupat regiuni întinse şi aproape de neatins din nord-estul continentului, ducându-şi viața „izolați de restul lumii”4. Astfel, slavii răsăriteni locuiau separați sau răzlețiți unii de alții, în păduri şi „silvostepă”, în bordeiuri ce depăşeau cu puțin nivelul solului sau în izbe, trăind din pescuit, apicultură, cules şi vânătoare, la protoruşi, agricultura constând în a incendia ierburile, a săpa superficial pământul şi a-l semăna și mai sumar, deci o agricultură barbar-primitivă.5Abia spre anul 1.000 s-a înregistrat un oarecare progres pe drumul „eliminării relațiilor gentilice” şi în apariția „germenilor feudalismului rusesc”, iar cnezatele ruseşti iau contact cu unele state civilizate europene, în special cu Imperiul Bizantin, de unde adoptă şi tipul „religiei creştine ortodoxe”6. Succesiv, va decola o „elită socială” demnă de a putea fi comparată, cât de cât, ca rafinament şi cultură, cu aristocrații țărilor europene, în schimb, colosala masă a poporului rus, mujicul rus, cum a fost numit, trăia în „cele mai inumane condiții”, cu sufletul penetrat de grosolană ignoranță şi misticism păgânesc, astfel, vorbindu-se mult, şi nu fără temei, de „barbaria rusească”, consideră istoricul Mircea Rusnac, ea izvorând tocmai din aceste „secole de incultură şi oprimare”, care au făcut din poporul rus un fel de „paria al Europei”7. Prin secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Rusia îşi va fi realizat unitatea statală, însă, comparând aceste date sumbre, se poate trage mai mult decât realista concluzie că Rusia ca atare „nu exista ca stat în momentul întemeierii principatului Moldovei”, de exemplu, care cuprindea şi teritoriul dintre Prut şi Nistru!8 Ruşii au început să fie creştinați din secolul al X-lea în ritul bizantin ortodox, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizație (de pildă, la noi, creştinismul pătrunsese cu aproape 7 secole mai devreme!)9, dar creştinarea lor mergea lent, chiar spinos din cale afară, după cum constata şi cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „După cum se ştie, ruşii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creştini pe la sfârşitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor. Procesul însă de creştinare la ruşii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii şi preoții trimişi din Constantinopol, organizează viața religioasă a ruşilor. Creştinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credința nouă, adoptată mai mult ca formă, în viața spirituală a ruşilor persistă credințele şi superstițiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credință (dvoeverie)”10. La rândul lui, slavistul rus A.I. Sobolevski afirma că literatura rusă îşi are începutul în „literatura sud-slavă” şi primele opere, cu mici excepții, nu sunt altceva decât „cópii de pe operele sud-slave”11.

 

Influențe lingvistice slave

 

Limba slavă s-a delimitat în ansamblul celebrei familii indo-europene către mijlocul mileniului I î. Hr., lingvistica de tip comparat stabilind că ea era foarte apropiată de limbile baltice, fiind înrudită și cu limbile germanice și chiar cu cele iraniene.12 Primii slavi constituiau, după Tamara Kondratieva, o unitate lingvistică, iar expansiunea sau mai degrabă invaziile lor, avându-și incipitul în veacul al VI-lea, a dus la crearea a trei grupuri lingvistice: „apusean, răsăritean și sudic”, în interiorul fiecărui grup ivindu-se dialecte ce aveau să devină mai târziu limbi autonome sau independente: cele ale slavilor apuseni sau occidentali (polonezii, cehii, slovacii, sorabii și polabii), cele ale slavilor răsăriteni sau estici (rușii, ucrainienii, bielorușii) și cele ale slavilor sudici sau meridionali (bulgarii, croații, macedonenii, sârbii și slovenii.13 Începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, o dată cu crearea alfabetului slav de către erudiții frați salonicieni Chiril și Metodiu, a început dezvoltarea slavonei, „limba Bisericii și a elitelor cultivate”, hub-urile de cultură slavonă din Moravia și din Balcani punând în prim-plan traducerea din limba greacă a cărților sfinte, transpunerile „operelor profane și lucrărilor originale” lipsind aproape cu desăvârșire.14 După scindarea Bisericilor, pe la mijlocul secolului al XI-lea, încep să se desfășoare și aprofundeze două arealuri culturale slavone deosebite: Slavia Latina (slavii apuseni sau occidentali, precum polonezii, ce întrebuințau alfabetul latin) și Slavia Orthodoxa (slavii sudici și cei estico-răsăriteni, printre care bulgarii și rușii, adepții alfabetului chirilic) unde slavona juca partitura de limbă de cult și de cultură, având, alături de limba greacă, o altă limbă cărturărească, același rol precum limba latină în lumea catolică.15 Făcând o scurtă paranteză, istoricii bulgari naționaliști consideră că slavona este „bulgara veche” ori „slavo-bulgară”, o limbă de cult și că formarea culturii creștine bulgare pune fundamentele lumii ortodoxe slavo-bizantine, în secolele IX-X, în cadrul acestei comunități intră Bulgaria (inclusiv Macedonia de azi), Serbia, Vechea Rusie (Rusia, Ucraina și Belarus), iar în secolele XIII-XIV și Marele cnezat al Lituaniei.16 În secolul al XIV-lea acestei „planete” ortodoxe slavo-bizantine se alătură și voievodatele Țara Românească și Moldova care utilizează, din păcate, până în veacurile XVII-XVIII, bulgara veche drept „limbă oficială și de cult”17, în loc de a folosi limba latină și de a adopta alfabetul latin, așa cum au făcut, de pildă, polonezii, care erau slavi și nu romanici.
Trecând la Țările Române, slavii reprezintă un al treilea element, secundar, totuși, cu „un anumit rol în formarea personalității românilor, deși influența lor a fost una târzie” (subl. mea), în perioada când formarea poporului român era în “faza de sfârșit”18, acest element migrator neputând, din fericire, metamorfoza și altera aspectul latin al românilor, care au supraviețuit de-a lungul timpurilor, ca o insulă romanică, într-un „ocean” slav. Slavii s-au „înșurubat” pe actualul teritoriu al României în secolele VI-VII, asimilarea lor „îmbogățind sinteza românească”, consideră Lucian Boia, cu acest nou element19, deși după B. P. Hasdeu, primul slavist român, care, însă, i-a detestat pe ruși, văzând în pan-slavism o amenințare, susținea că „influența slavă ar fi fost de dată relativ târzie”, efect nu al amestecului etnic, ci al unui împrumut politico-religios. Un alt slavist român, Ioan Bogdan, era însă de părere că influența elementului slav la formarea naționalității române era așa de evidentă, încât „nici nu poate fi vorba de popor român înainte de absorbirea elementelor slave de către populația băștinașă romană în cursul secolelor VI-X”, printre raționamentele ioanbogdaniene aflându-se „suma enormă de elemente slave” care au invadat puternic limba română, atât direct, prin conviețuire, cât și pe cale politico-literară; uzitarea slavonei în biserică și în stat, și chiar în „afacerile zilnice ale românilor”, până în veacurile XVI-XVII, ca și originea slavă a instituțiilor evomediane românești.20 Potrivit primului dicționar exclusiv etimologic al limbii române intitulat, Dictionnaire d’etymologie daco-romane, alcătuit de filologul Alexandru Cihac, din totalul de 5.765 de cuvinte luate în considerare, 2.361 erau slave, rezultând că fondul slav a format „al doilea element constitutiv al limbii române”, nici structurile gramaticale și nici cele fonetice nescăpând de influența aceasta.21
Rezultă că influența slavă, privită în ansamblu și lingvistic vorbind, a fost „cea mai puternică dintre toate influențele vechi exercitate asupra limbii române” (babă, ceas, milă, muncă, veste; bogat, calic, slab, vesel; a dovedi, a păzi, a sfârși, etc.), dar cu toate acestea, înrâurirea acestora este destul de neglijată în istoria României, susține universitara Lizica Mihuț, care nu se referă aici la influența țărilor slave, precum Rusia sau Polonia ori influența liturghiei slavone, ci la „influența populației slave care trăia pe teritoriul țării noastre”, și care nu era una rusească, și conviețuia cu românii”: fiecare județ din România are nume de locuri de origine slavă, mai multe sau mai puține, dar există.22 Coabitarea sau conviețuirea nu e nici ea greu de dovedit: slavii îi numeau pe români vlahi (cu o formă de plural vlas), iar locurile în care locuiau vlăsii, uneori astfel de nume slave ale localităților care erau româneşti au rămas, existând astfel de toponime prin mai toată țara: Vlăşcuța (Argeş), Vlaha (Cluj), Vlahii (Constanța), Vlăsceni (Dâmbovița), Vlaşin (Giurgiu), Vlăhița (Harghita), Vlaşca (Ialomița), Moara Vlăsiei (Ilfov), Voloşcani (Vrancea) etc.23 Mihuț este de părere că „probabil jumătate din tot ce considerăm că ar fi pur românesc este împrumutat de la slavi”, dar de multe ori adaptat şi îmbunătățit: cuvinte, expresii, proverbe, folclor, mitologie, elemente de port tradițional, tradiții de orice fel, de la „întâmpinarea cu pâine şi sare până la mâncatul colivei şi cozonacului şi de la zmei la vârcolaci”24.
La rândul său, lingvistul și filologul făgărășean Ovid Densusianu, autorul lucrării Istoria limbii române (2 volume, „Histoire de la langue roumaine – Les origines 1901”, și „Histoire de la langue roumaine – Le XVIème siècle 1938”), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv), susținea că limba română s-a format din limba latină sub influența limbii slave vechi, practic, în procesul de formare a limbii române, contribuția slavă a reprezentat un „factor decisiv”, multe din elementele slave răzbătând în secolele al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea: „Într-adevăr, numai din momentul pătrunderii slavilor, romanica balcanică a devenit limba română, aşa cum ni se prezintă ea astăzi. Până atunci, graiul care rezultase din latina transplantată pe cele două maluri ale Dunării nu putea fi considerat decât o variantă dialecticală, ca să zicem aşa, a italienei (…) majoritatea elementelor slave au pătruns în română în sec.al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea”25.
În capitolul „Slavii”, filologul și lingvistul brașovean Sextil Puşcariu, inițiatorul și coordonatorul Dicționarului limbii române (Dicționarul tezaur al Academiei) și  al Atlasului lingvistic român, afirma puțin exagerat: „Dintre toate popoarele înlocuitoare, slavii au exercitat asupra noastră cea mai masivă şi mai îndelungată influență. Vocabularul nostru e atât de împănat cu împrumuturi slave încât din pricina lor, limba română se deosebeşte mult de celelalte limbi neolatine”26.
Fiind adeptul teoriei că influența slavă a început în limba română, în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, lingvistul și filologul Alexandru Rosetti, unul dintre „patronii spirituali ai școlii lingvistice de la București”, era de părere că fonetismul împrumuturilor româneşti s-a îmbogățit permanent, „(…) astfel încât pronunțarea cuvintelor a fost în tot timpul readaptată la pronunțarea curentă”27.În acelaşi timp, Rosetti susține că „influența slavă asupra limbii române constitue un caz de superstrat: limba noilor veniți (slavii) se suprapune peste limba populației existente; noii veniți învață limba populației existente. (…) Slavii au învățat româneşte pentru că limba română participa la prestigiul civilizației romane, la rolul economic precumpănitor al populației romanice”28.
Influența s-a exercitat „pe cale populară” – prin contacte cu populații slave, aşezate din sec. al VII-lea în estul Europei şi conviețuind cu populația romanizată –, dar şi „pe cale cultă”, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în Țările Române.29 Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, fundamentale până astăzi, și din toate compartimentele lexicului – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă, în timp ce împrumuturile culte din slavonă au avut în genere o „circulație mai limitată” (în administrație şi în biserică), de aceea au fost înlocuite de împrumuturi (mai ales latino-romanice).30 Cele mai multe s-au păstrat în stilul bisericesc, predominant conservator, unde au căpătat ulterior şi valoare de „mărci distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe” față de cele ale altor biserici creştine.31 Limba românã a împrumutat cuvinte ca: bârlog, bogat, clopot, cocoş, castravete, drojdie, gât, a iubi, luncă, influența slavă simțindu-se atât la nivel fonetic cât şi lexical, până la 20% din vocabularul limbii române fiind de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten), totuşi, multe cuvinte slave sunt „arhaisme” şi se estimează că „doar 10% din lexicul limbii române contemporane este de origine slavă”32.
Cu toate acestea, relațiile lingvistice între limbile română şi rusă, care ne interesează, sunt după unii autori, „nule”, în primul rând, contactele românilor cu muscalii sau ruşii au fost tardive, iar influența limbii ruse asupra românei – „insignifiantă”33. În ciuda tuturor ideilor preconcepute, masa de termeni slavi din română nu are nimic de-a face cu limba rusă, susține Dan Alexe, pentru că acei termeni slavi de împrumut vin, după cum am văzut, din limbile balcanice, din sârbă şi bulgară, la fel, limba de cult a creştinilor români a fost, vreme de secole, „slavona de biserică”, cea care mai este numită de unii lingvişti, după cum am văzut, „bulgara veche” şi care nu este câtuși de puțin o „proto-rusă”, deşi ea a influențat la rândul ei formarea limbii ruse, după creştinarea tardivă a slavilor răsăriteni (ruşii, ucrainenii şi bieloruşii de azi), religia şi limba de cult venindu-le însă şi lor tot din Balcani.34

 

Începuturi româno-ruse

 

Separați inițial de urieșești spații geografice, românii și rușii s-au întâlnit destul de târziu, și nici atunci relațiile dintre aceștia nu au îmbrăcat „forme deosebite”35. Practic, de exemplu, intrarea Moldovei lui Ştefan cel Mare într-o alianță politică zisă „de anvergură”, consideră scriitorul Eugen Uricaru, s-ar fi realizat prin căsătoria voievodului cu Maria de Mangop, care era a doua soție a marelui om politic moldav mic de statură, rudă apropiată a Marelui Duce şi apoi Țar al Moscovei, predecesorul oribilului Ivan al III, mult mai cunoscut sub numele de Ivan cel Groaznic, dar această căsătorie interesată şi acest act politic – Maria de Mangop (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos)36, fiind, deci, o Paleologă, din familia ilustră a împăraților Bizanțului, o grecoaică deci – nu a avut practic nicio influență, recunoaște același autor, şi nu a lăsat o altă urmă decât în universul artistic românesc, dacă ar fi să amintim în acest sens doar „acoperământul de mormânt de la Putna, o capodoperă a artei medievale româneşti”37.
Numeroase războaie ruso-turce au fost purtate pe teritoriul Țărilor Române, din păcate, acestea fiind devastate de fiecare dată, şi, cu toate că, inițial, românii au avut încredere în ruşi, manifestând o oarecare naivitate politică și religioasă”, considerându-i „eliberatori ortodocşi” de sub suzeranitatea Imperiului Otoman, aceştia şi-au schimbat părerea de-a lungul timpului, mai cu seamă din pricina ocupării samavolnice a Basarabiei, ca să folosim un termen rusesc.38 Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, şi nu cu muscalo-ruşii, care stăpâneau regiunile transnistreene ale Haliciului şi Volâniei, dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români: „În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în județele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în județele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică.39 Aceeași istoriografie sovietică susținea orgolioasă și într-un limbaj de lemn de molid siberian că: „… poporul român în lupta lui pentru independență și pentru formarea statului său național, a avut cel mai mare și mai efectiv sprijin numai din partea poporului și armatei ruse. Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acțiunile diplomatice, economice, administrative și culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română atât de folositoare neamului românesc”40.Ripostând, un istoric basarabean spunea, pe un ton, totuși naționalist, că: „Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut și are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor. În contactul său cu rusul (s.m.), bulgarul, sârbul și ruteanul, dânsul puțin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile și moravurile sale”41.
Vizavi de colaborarea dintre Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare, relația dintre controversatul, dar eruditul şi savantul domnitor moldav şi masiv-megalomanul țar rus este deja faimoasă, având, după unii autori, și conotații masonice, şi alianța militaro-politică dintre cei doi oameni de cultură şi de stat a avut la bază „năzuința comună” pentru modernizare şi pentru consolidarea unei „opoziții comune” la presiunea încă puternicului Imperiu Otoman, care suferise totuși marea înfrângere de la Al doilea Asediu al Vienei din 1683, în urma căruia marele vizir Kara Mustafa a fost strangulat cu funia de mătase, cu toate că a beneficiat de o forță militară de trei ori mai mare ca a învingătorilor austro-polonezo-venețieni, sultanul Mehmed al IV-lea primind furios dar satisfăcut capul tăiat al nefericitului vizir pe o tavă de argint. Rămâne de discutat, din punctul de vedere al istoriei contrafactuale, ce s-ar fi întîmplat cu Moldova şi cu Țara Românească dacă fatidica și contradictoria bătălie de la Stănileşti din 1711 s-ar fi terminat altcumva, astfel, ceea ce s-a petrecut în Basarabia după ocuparea ei din 1812 și ulterior din 1940 ne poate da o imagine asupra consecințelor nefaste ale unei ipotetice victorii a alianței asupra otomanilor. Se cunoaște faptul că Dimitrie Cantemir, după înfrângerea suferită, s-a refugiat în Rusia, de unde a continuat, prin lucrările sale ştiințifice, să susțină ideea identității naționale şi a unității teritoriale a poporului român, câtă va fi existat la acea dată, dar viața lui în „înapoiata Rusie” (s.m.) nu a fost deloc uşoară, după cum nota cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „Din datele care s-au păstrat în arhivele ruseşti, Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această țară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în țara ruşilor, pe care el nici nu-şi dă osteneala s-o cunoască. Se ştie că el n-a scris nicio lucrare asupra acestei țări. Nu ştia îndeajuns nici limba rusă, folosindu-se în scrierile lui de un translator, de secretarul său, Iliinski. El trăieşte în lumea trecutului lui. Moldova, neamul românesc şi Imperiul otoman formează obiectul preocupării lui ştiințifice. Până în 1719, el stă retras, departe de societatea rusească”42.
Totuși, istoricul A.D. Xenopol remarca: „Sub turci oricât de rău stătea țara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc. Prin tratatul lui Cantemir, Moldova devenea numaidecât un adevărat guvernământ rus. Şi aceasta pentru că „dacă politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o țintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată şi de dezvoltare națională, într-un cuvânt a ne face ruşi”43.
Însă, jalnica încercare anti-otomană cu sprijin moldav a lui Petru cel Mare a fost suficientă pentru a le crea ruşilor gustul irepresibil de a se lăbărța spre sud-vest, mai ales că după acest revoluționar țar, în mentalitatea ruşilor s-a încapsulat o „ideologie nouă” cu privire la Peninsula Balcanică, ideile vechi și nocive, de „superioritate a poporului rus față de alte popoare şi de misionarismul lui”, căpătând o formă nouă dar monstruoasă, respectiv afirmarea clară a ideii cuceririi Constantinopolului, idealul pravoslavnicilor ruşi fiind, de atunci, cel de „a înfige Sfânta Cruce” pe turnurile Sfintei Sofii44, ideal care nu a fost realizat nici până astăzi.
Principala continuatoare a acestei politici de expansiune, nociv-dezavantajoasă pentru români, a fost țarina de origine germană Ecaterina a II-a, când războaiele ruso-turce se intensificau şi Țările Române deveneau, din păcate, teatrul lor de luptă, iar adevăratele intenții ale ruşilor începeau să iasă la iveală: „Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administrației militare a Moldovei să fie pus un general rus”45. Lăbărțarea spre Țările Române a început să crească după 1775, astfel, războiul ruso-turc din 1787-1792 s-a purtat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând mulți ani „vaste regiuni româneşti”46.
Istoricul clujean Toader Nicoară susține că: „În secolul al XVIII-lea a existat pe teritoriul actual al României, în virtutea afinităților religioase, un adevărat mesianism cu privire la ruşi. Românii îi aşteptau pe ruşi să îi elibereze de sub turci. Formal, în urma războiului ruso-turc dintre anii 1768 şi 1774, terminat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii şi-au luat ca misiunea de apărare a popoarelor creştine aflate sub jugul otomanilor“47. Astfel, vreme de mai bine de un secol, moldovenii și muntenii au simțit că „promisiunea rusă nu se traduce în realitate”, deoarece în 1812, Basarabia este cedată pentru prima oară Imperiului țarist de către Imperiul Otoman.48 Atunci, în această regiune românească a început rusificarea, adicătelea, „adoptarea limbii ruse sau a altor aspecte ale culturii rusești de către comunitățile neruse”, care s-a desfășurat “în mod silit”, între Prut și Nistru, asupra locuitorilor de limbă română care erau și sunt majoritari (circa două treimi din locuitori în 2018)49, dar sunt incitați să se declare „moldoveni” și nu români, pe baza teoriei că primii nu fac parte din aceștia din urmă, ci constituie o „naționalitate etnică diferită”. Astfel, locuitorii de limbă română care se declară români sunt considerați „minoritate etnică” (7 % în 2014) în propria lor țară50, Republica Moldova, spunea Neagu Djuvara.51
„Ulterior anului 1877, când România şi-a declarat independența față de Imperiul Otoman, în rândul populației a circulat informația că țarul vrea să anexeze Principatele Române la Rusia. Aceasta a fost cea mai dură lecție pe care opinia publică română a resimțit-o până în acel moment şi a reprezentat prima fisură serioasă în relația cu ruşii“, adaugă Toader Nicoară.52
Dar să revenim la influența rusă asupra românilor, atâta cât a existat. După cum aminteam, marile mişcări militare, interesul strategic al Rusiei în zona Balcanilor au dus, ineluctabil, la „exercitarea directă a influenței politice şi culturale a statului şi societății ruse” asupra Principatelor Româneşti, astfel, primul ziar apărut la Iaşi a fost o „publicație a ofițerilor ruşi”, tipărită în limba franceză, iar poetul romantic rus Aleksandr Puşkin, exilat în proaspăt ocupata Basarabie, a avut “relații apropiate cu intelectualii români” şi unele din poemele sale conțin „teme locale”53. Societatea secretă Eteria, – creată la Odesa (în Imperiul Rus, deci) de Nikólaos Skúfas, Tănase Țakalov și Emanoil Xánthos la data de 14 septembrie 1814 după ideile lui Rigas Velestinis din Velestino, și care avea ca scop „eliberarea creștinilor, cu precădere a grecilor, de sub stăpânirea otomană, și întemeierea unor state creștine libere, îndeosebi a unei Elade libere” – și Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821, două „energii politico-militare cu sursă comună, dar cu interese divergente”, au avut un primum movens rus, iar generalul Imperiului Țarist, Pavel Kiseleff a îndrumat redactarea şi adoptarea Regulamentului Organic, actul care consfințea „modernizarea Principatelor Române”, ce-i drept sub ocupațiune rusească54, apăsătoare, în opinia multora. De altfel, promisiunea independenței naționale românești nu era însă în congruență cu dura realitate a ocupației militare rusești, administratorii ruși de genul lui Kiseleff care aduceau, chipurile, modernitatea oocidentală, influențați la rândul lor de „teoriile britanice și franceze cu privire la reforma agrară, interveneau în afacerile interne mult mai mult decât o făcuseră turcii sau fanarioții”55. În scurt timp, noi stăpâni ruși au devenit „la fel de impopulari” în Țările Române precum cei dinainte și amintim aici că Revoluția de la 1848 a fost înăbuşită de trupele ruseşti (inclusiv cele turcești), și la fel cum s-a întâmplat cu grecii înaintea lor, „influența rușilor printre români a scăzut” (s.m.), iar aceștia din urmă au devenit interesați de latinitate și mai ales de cultura „surorii lor” latine, Franța.56 Astfel, franceza a înlocuit greaca în cercurile mondene și era uzitată în actele oficiale, unii visând să transforme Bucureștiul, capitala Valahiei, atunci, în „Parisul Balcanilor”57.
Trecând la Războiul de Independență al României din 1877-1878, inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a vrut intrarea țării noastre în război, nedorind ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență turcească, suferind pierderi grele în asalturi repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați) conduse de Osman Pașa, care se fortificaseră în cetatea Plevna.58 Deși românii și rușii au luptat împreună împotriva Imperiului Otoman, în urma Tratatului de la San Stefano, României i s-a impus cedarea celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad), astfel Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu, crunta realitate59 fiind aceea că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea” integrității teritoriale a României, ci cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman (numit „Bolnavul Europei”)60.
Foarte interesant este faptul că ulterior, în rândul populației a circulat sumbra informație despre Imperiul Rus cum că ar dori „anexarea României”61. Poetul Mihai Eminescu scria despre controversa anexării astfel: „Rusia nu se mulțumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulțumeşte de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mustuiască o parte din poporul român”62. Același mare poet și publicist sublinia că: „Sute de ani românii au fost, cel puțin indirect, stăpâniți de turci; niciodată, însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuție limba și identitatea română. Oriunde românii au căzut sub stăpânirea directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice”63.

 

 

Note
1 Tamara Kondratieva, Vechea Rusie, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p. 17.
2 Tamara Kondratieva, op. cit., p. 25.
3 Ian Buruma, Avishai Margalit, Occidentalismul. Războiul asupra Occidentului. O scurtă istorie a urii față de Vest, București, Editura Humanitas, 2016, p. 99.
4 Tamara Kondratieva, op. cit., p. 22 şi Mircea Rusnac, „Imperiul Rus şi expansiunea lui în Principatele Româneşti. Relațiile româno-ruse până la anexarea Basarabiei (1711-1806), în www.istoria.md, 2019, vers. online
5 Tamara Kondratieva, op. cit., p. 22.
6 Mircea Rusnac, „Imperiul Rus şi expansiunea lui în Principatele Româneşti. Relațiile româno-ruse până la anexarea Basarabiei (1711-1806)”, pe www.istoria.md, 2019.
7 Mircea Rusnac (2019), op. cit., online.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989, p. 26.
11 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 26 și Tatiana Afanasyeva, “On Russian Translations of the Period of the ‚Second South Slavic Influence’ ”, în De Gruyter, Zeitschrifft für Slawistik, 2016, 61 (3), pp. 433-447.
12 Tamara Kondratieva, op. cit., p. 17.
13 Ibidem, p. 17.
14 Ibidem, p. 18.
15 Ibidem, p. 18.
16 P. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, București, Editura Corint, 2002, pp. 30-31.
17 Pavlov, Ianev & Cain, op. cit., p. 31.
18 Ioan-Aurel Pop, Scurtă istorie a românilor, București, Editura Litera, 2019, pp. 86 și 87.
19 Lucian Boia, România, țară de frontieră a Europei, București, Editura Humanitas, 2002, pp. 38 și 39.
20 Lucian Boia, op. cit., p. 39, apud Ioan Bogdan, Istoriografia română și problemele ei actuale, București, 1905, p. 21 și Ioan Bogdan, Însemnătatea studiilor slave pentru români, București, 1894, pp. 17-19 și 25.
21 Lucian Boia, op. cit., pp. 48 și 49, apud Alexandru Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Frankfurt pe Main & Berlin & București, 1870, 1879.
22 Lizica Mihuț, “Mijloace externe de îmbogățire a vocabularului. Câteva aspecte privind influențele slave asupra limbii române”, în www.uskolavrsac.edu., 2010, Arad, pp. 447-449.
23 Lizica Mihuț (2010), op. cit., pp. 447-449.
24 Ibidem, pp. 447-449.
25 Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, Bucureşti, 1997, p. 240-241.
26 Sextil Puşcariu, Limba română, I: Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 277.
27 Al. Rosetti, Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec.al XVIII-lea, Bucureşti, 1968, p. 288.
28 Al. Rosetti, op. cit., pp. 192, 291.
29 Lizica Mihuț (2010), op. cit., pp. 447-449.
30 Ibidem, pp. 447-449.
31 Ibidem, pp. 447-449.
32 Ibidem.
33 Dan Alexe, „De ce nu le datorăm nimic ruşilor (nici măcar cuvintele slave din limba română)”, pe site-ul Vice, 20 apr. 2018.
34 Dan Alexe (2018), op. cit., online.
35 Mircea Rusnac, „Imperiul Rus şi expansiunea lui în Principatele Româneşti. Relațiile româno-ruse până la anexarea Basarabiei (1711-1806)”, în www.istoria.md, 2019.
36 Cf. “Mormântul Doamnei Maria Asanina Paleologhina”, Sfânta Mănăstire Putna, 2021, online.
37 Eugen Uricaru, „Amprenta influenței ruse”, în rev. Balcanii şi Europa, 20 dec. 2018, online.
38 Mircea Rusnac (2019), op. cit., online.
39 Cf. Formarea nației burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 31.
40 N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut și în prezent, f.l., 1946, p. 36, online.
41 Zamfir Arbore, Literatura Basarabiei, București, 1915, p. 38, online.
42 Mircea Rusnac (2019), op. cit., online și Ștefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, București, 1989, pp. 367-368.
43 Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra țărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, pp. 27 şi 47.
44 Mircea Rusnac (2019), op. cit., online și Ștefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, București, 1989, p. 241.
45 Mircea Rusnac (2019), op. cit., online.
46 Mircea Rusnac, op. cit., online.
47 Cf. „De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruşi”, în ziarul Adevărul, 8 mai 2014, online.
48 Ibidem.
49 Cf. “Limba română – infracțiune în R. Moldova”, în timpul.md, 13 iunie 2012, online.
50 Cf. “Rezultatele Recensământului din 2014”, online.
51 Neagu Djuvara, “Vom fi minoritari în țara noastră”, în adevarul.ro, 8 octombrie 2010, online.
52 Cf. „De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruşi”, în ziarul Adevărul, 8 mai 2014, online.
53 Eugen Uricaru, „Amprenta influenței ruse”, în rev. Balcanii şi Europa, 20 dec. 2018, online.
54 Eugen Uricaru (2018), op. cit., online.
55 Marc Mazower, Balcanii. De la sfârșitul Bizanțului până azi, București, Editura Humanitas, 2019, pp. 126-127.
56 Marc Mazower, op. cit, p. 127.
57 Marc Mazower, op. cit., p. 127 și F. Kellog, The Road to Romanian Independence, USA, Indiana, West Lafayette, 1995, p. 5.
58 Sidney Whitman, Reminiscences of the King of Romania, Kessinger Publishing, LLC, 2010, online.
59 Cf. “The Geopolitics of Russia: Permanent Struggle”, în www.colorado.edu/geography, 9 aug. 2018.
60 Cf. “The Sick Man of Europe – 1821-1909”, în www.globalsecurity.org, 9 aug. 2018 și “Ottoman Decline”, în online.sfsu.edu, 9 aug. 2018.
61 Cf. „De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruşi”, în ziarul Adevărul, 8 mai 2014, online.
62 Mihai Eminescu, „Rusia vrea să mistuiască poporul român”, în rev. Historia, online.
63 Ibidem.