Toate tăcerile lumii
se-ngroapă cu surle şi trâmbițe…
Gol, trupul pietrei macină Timpul!
Se-ntunecă oglinda sau ochiul meu
se îndepărtează de mine?

II
Avea obrazul zugrăvit în sânge
şi uşa gurii smulsă din țâțâni…
Paltinul, galbenul, lumenul, semnul…
Oră de plângere: ziua bate-n amurg
Noaptea bate-n răsfrângere…

III
S-a făcut târziu, roata cerului s-a înfundat
până la butuc în carnea nopții!
Topite-voi, noapte şi-n forma Corbului te voi turna!
Ce frunză roşie pe ochiul apei!
Să fie toamna?!

IV
Il-va, il-va!
țipă prigoriile.
Între ochii pisicii, clepsidra!
Ochiul tău iubitor
Ca o gură de tun spre inima mea!

V
Prin aburul de noapte al cerului
Duhul lenevos al misterului!
Pe Catedrală, Crucea, arzând…
„Jules Verne” scria pe acel fantastic vagon
din gara cu un singur Cupidon!

VI
Tu, spin enorm, ce-mi intri sub unghii,
Nici nu mă laşi, nici nu mă-njunghii.
Să mă visezi, dacă vrei să exist!…
Cine plânge-n astă lumânare?
Al cui plâns dă lupta asta mare!?

VII
Tiut! Tiut! bat clopotele,
Dar acel „t” nu se aude!
Nu cu urechea s-asculți muțenia lucrurilor!
Răbdare, răbdare, pentru că nimic
nu se petrece o singură dată!

VIII
Ai strivit floarea ca pe-o țigară
pe mormântul meu…
Forța mea, stindardul meu, certitudinea mea: îndoiala!
Patru gânduri carul are, trei zei vin din depărtare,
una e Totuna!

IX
…iar peştii urcă înspre râu din mare
să-şi spele trupul de atâta sare!
În păpuriş se ascunde bufnița moartă!
Degeaba plângi, degeaba ningi,
a nimănui e urma ce te-apasă!

X
Eu şi peştele muşcăm din aceeaşi muscă!
Dar cum am ajuns eu acolo?
Cu spini stă pironit apusul ca un tâlhar pe Crucea sa.
Stelele sunt mai multe azi cu una,
fiecare zi ce trece se mută pe cer!

XI
Botniță pun umbrei mele
când o scot printre oameni…
Un herpes mare pe buza prăpastiei… Crucificat!
Inscripție pe un manechin:
„Agitați această femeie înainte de-a o folosi!”

XII
Noapte de august. Atât de multe-s stelele aici
încât întunecă bolta!
Am fost otrăvit cu viață, doamnă!
Sufletul meu: locul de unde
Se văd toate înşelăciunile…

XIII
Ploaia, roua nebună a celor ce
se închină unui zeu flămând…
Mistrețul acesta e un vers.
Iepure de zgură, cu pântec de lemn,
ce creatură zămislită-n infern!

XIV
Cui voi încredința, oare, autopsia
acestei toamne care a murit ieri?
Colcăială, visul, şi armistițiul
cu moartea!
Cine mai ştie, cine poate şti
pădurea albă de la Giverny?

XV
Trecurăm puntea spre 2015,
moartea rămase pe celălalt mal!
Oare-oare ştie cineva că vine iarna?
Valul pe val spânzură,
marea e plină de spânzurători!

XVI
Un țurțure se străduieşte să cadă…
Mai rabdă puțin, până trece domnul! îl sfătuieşte raza.
Brusc a-nceput să ningă şi nu s-a mai oprit!
…La 12 şi un sfert o gânganie rece îmi umblă pe ceafă.
E ora la care a fost decapitată
Maria-Antoaneta, regina!

XVII
E atât de frig în temniță şi-n sufletul tău, inchizitorule,
încât de abia aştept să ajung pe rug!
Mi-s zilele egale, ca nişte cărți de joc…
Cineva doarme în patul meu.
E trupul de marmură al unei ipoteze.

XVIII
Puținul pustiu ce ne-a mai rămas
e şi el acoperit cu nisip!
Nu poți plânge de două ori cu aceeaşi lacrimă.
Prin trupul femeilor trece un murmur
ca de mulțimi în fața Palatului de Iarnă…

XIX
Burțile flămânde ale înțelepților vorbesc singure.
A cui o fi coroana de foc?
Şi trupul celei ce minte e un adevăr.
Pierd zile întregi pentru a supraviețui.
Aşa va fi până la capăt.

XX
Un vierme roade partea goală dintre gratii,
muncind zadarnic, împlinindu-şi visul…
Niciun scrâşnet nu rămâne celibatar.
Iată, Cerul de Foc stă pe marginea serii
şi la el înhămate mangustele durerii!

XXI
Eşti crepusculul meu, Doamnă,
eşti oacheşa mea netrebuință!
Un punct de cocs sub semnul mirării!
Un om pe mare calcă pe valuri,
vrea să atingă cele trei maluri!

XXII
Neantul meu?
Unul pe care pot construi!
Vocalele, partea cântată a lumii!
Să fie albastrul, reținutul albastru,
purtătorul de cuvânt al culorilor?

XXIII
Ai piele prea subțire pentru săgeată,
ai geană prea mică să-ți țină umbră!
Sunt moneda ta, zise ea, cheltuieşte-mă!
Voi pune o talangă la gâtul viitorului meu,
să ştiu încotro îl găsesc…

XXIV
Sunt tânăr. Mă dor oasele.
Am întâlnire cu timpul.
Ascultă cu câtă sălbăticie bate vântul frunza-n dungă!
Această patimă îi lipseşte Timpului
de-a nu se mai întoarce printre noi!

XXV
Viața mea scrisă pe chipul morții mele!
Câtă răbdare, atâta durere!
Acum, ascultați cum zornăie banii!
Eu am ajuns să mă visez pe mine
cel înainte de a fi,
îngăduința asta m-a costat viața…

XXVI
Grea întâmplare-n Khazaria: a murit autorul
de securea înfiptă între umerii cărții sale!
Vai morții care coasa n-o ştie bate!
Voința de-a trăi pe spinarea-i mă poartă,
unul în altul pătrundem, rănile-s vii, moartea e moartă.

XXVII
Cu toate ale mele plec în moarte,
nimic nu mai rămâne pe aici!…
Să urlăm cu întunericul împreună:
FIAT LUX!
La capătul fiecărei ispite
ochiul bulimic al Foamei mă-nghite!