Naționalul din capitala moldoveană a fost prezent cu Unu+Unu… de Lucian Dan Teodorovici la Festivalul Teatrelor Naționale de la Cluj (28 noiembrie-5 decembrie 2018). Piesa, regizată chiar de autor, tratează o temă relativ predilectă a acestuia: sinuciderea.
Scenografia simplă, dar percutant-simbolică, a Rodicăi Arghir ne concentrează pe existența personajelor: trei stâlpi de înaltă tensiune (viața noastră trăită la „înaltă tensiune”!). Intră în scenă tânăra Povestitoare / Ada Lupu, cu un Cameraman / Radu Homiceanu și vedem cum vorbește în direct la TV, play-back (!), la un monitor mare, în dreapta: reclame publicitare, sloganul lui Johannis Pentru că votul tău contează, Tu poți să schimbi etc. Mass-media ca servil „instrument” de prostire a maselor: „Râzi, plângi, te întristezi. Cineva se joacă de-a viața și de-a moartea cu tine, iar tu râzi, plângi, te bucuri și te întristezi atunci când ți se spune s-o faci”, afirmă autorul, mai direct. Apare Cristian / Ionuț Cornilă, un modest profesor în blugi și cămașă. Reportera-Povestitoare preia „conducerea” acțiunii cu acribie și intransigență: personajele trebuie să execute imediat și exact ce li se „ordonă” insistent-repetat, până se conformează: Are mânecile suflecate!, Înconjoară stâlpul din mijloc!, Privește în sus!… atenționează ea în detaliu, la fiecare gest, actorul & personajul nemulțumit, care vrea să aducă ceva personal în creația sa! La început pare nostim, lumea chicotește mirată… E sâmbătă, ora 16, și Cristian dă un telefon cumnatei sale, din vârful stâlpului: Vreau să mă sinucid, mă arunc… E strigătul de disperare care cere ajutor! În era consumului hiper-egoist, cui îi pasă de aproapele său: ea e deranjată că a trezit-o și-i reproșează că alții, soră-sa, lucrează acum, nu ca el, cocoțat pe stâlpi să-și ia viața! Să o facă, dar înainte să dea banii împrumutați de la ea și soț, să-și ia apartament. Soțul, înțelegem, e proprietarul fabricii de pavele din apropiere.
Pe când profesorul filosofează cocoțat în vârf dacă și când să o facă, vin doi Tineri „de mahala”, 1 / Dumitru Năstrușnicu și 2 / Horia Veriveș. Primul, cam tăntălău, repetă mereu, cu umor, ce zice „șefu’” – cum Cristian nu le-a explicat ce face sus, acesta concluzionează „inteligent”: Eu zic că fură curent! Se așază să joace barbut chiar sub „stâlpul său”! Schimb de replici tăios și, iată, al doilea conflict: Vor să-l lovească cu pietre, nu găsesc și pleacă să caute… Intră arogantul de Cumnat / Doru Aftanasiu și se oprește: Aruncă-te, că am chemat și TV, și dacă nu e sinucidere, nu primim asigurarea! – Dar am o datorie la voi… – Nu-i nimic, asigurarea e mult mai mare decât suma ce ne-o datorezi! Cristian vrea să se răzbune: Atunci aștept televiziunea, să vadă că e sinucidere. Replica cinică, de umor negru, nu întârzie: N-ai pic de rușine, n-ai făcut nimic toată viața, și mort ești tot fără folos!
Sosește echipa TV și dau știri, în direct, cu textul „deja scris”, în play-back. Cumnatul află că sunt doi care îi fură din fabrică și dispare. Între timp, Cristian e chestionat dacă are dosar medical, dacă e gay, nebun, falimentar, are copii din flori… Știți, ca să eliminăm motivele banale – e pentru rating! Nimic de acest fel. Dar reportera știe cum se poate salva situația: dând vina pe guvern. Un cetățean se sinucide sătul de corupția parlamentarilor și guvernului, de prețuri în creștere! El strigă: Nu! Cut. Ea: Mi-ai distrus cariera! Cameramanul: Îmi va taia din salariu și așa mizerabil. Te dau în judecată! Iată societatea noastră „cu fundul în sus” – victimele sunt vinovate fiind târâte și prin instanțe! Sună telefonul lui Cristian – Povestitoarea îl imită cum vorbește sau îi arată cum ar trebui – deja e deranjant, în ciuda talentului cu care e interpretat rolul. Da, știm: e manipulare, mai sunt regizori care „ordonă” fiecare infimă mișcare și grimasă, dar să facă un personaj așa cu toți, „ocupând” un sfert din tramă, e banal și neinspirat.
Revine Cumnatul mânându-i pe cei doi hoți din spate, cu pistolul – sunt managerii români mai mult niște cruzi satrapi asiatici, dar nu umblă cu pistoale și nu fac „chestii de-astea”. Îi obligă pe hoți să urce pe stâlpi și Cristian (nomen vrea să fie omen?!) observă că e ca la martiriul lui Iisus – o parabolă exagerată și fără substanță. Un „mare propitar” nu uită, niciodată, scopul său prim – Reporterei: Eu sunt afacerist, vă ajut. Dar și dvs. pe mine – faceți să arate ca un accident! Deal-ul e gata. Ea continuă jocul mistificator al realității și termină demascator pentru sistem: Noi am transmis mesajul, acum nu mai contează pentru nimeni ce se întâmplă cu ei! Îi pune să coboare, să se așeze în cerc, să bea dintr-o sticlă de vin, unul să plescăie, altul să zică… etc. exact cum cere ea, de cinci ori: total cinci minute! Toate aceste întreruperi tip modă „modernistă”, vor să demaște și faptul că totul e o convenție. Știm bine noi, spectatorii, nu e necesar să se „risipească” un sfert din piesă, pierzând, de fiecare dată, tot elanul actoricesc, tot „farmecul & empatia” publicului cu astfel de „șicane” obsolete și futile! Umilit de familie, „distorsionat” și manipulat de mass-media, bătut crunt de cei doi golani, Cristian ține un discurs existențial – Sus, pe stâlp, înțelegi ceva! – despre noi toți, care suntem 1+1+1+… și dacă dispare un Unu, nu schimbi nimic, sinuciderea nu are rost, pentru că vine alt Unu…
Jocul actorilor e foarte bun, fiecare nuanțează ingenios rolul încredințat, însă umorul și talentul lor nu pot substitui textul unei piese ori elimina un personaj principal în plus, care a ocupat destul de mult din 1h15’. La discuții, Ada Lupu, întrebată la acest subiect, recunoaște că n-a înțeles ce vrea personajul, dar s-a acomodat, pe parcurs, cu el. Aplauzele au fost moderate și acordate, cum spuneam, evidentelor merite actoricești.