Parteneriatul artistic dintre Facultatea de Teatru şi Film din Cluj-Napoca şi Teatrul „Aureliu Manea” din Turda continuă să dea roade pe scena „teatrului tineretului din Ardeal” (după expresia profesorului Gelu Badea) oferind studenților absolvenți o primă ieşire în afara facultății cu validarea cunoştințelor acumulate în anii de studiu şi, desigur, afirmându-şi talentul. Cea mai recentă confruntare cu publicul spectator turdean s-a produs în 30 mai 2019. Andreea Nagy, studenta clasei de regie Gelu Badea, a prezentat spectacolul cu Îngrijitorul de Harold Pinter, avându-i în distribuție pe tinerii Valentin Oncu, Călin Mihai Roajdă şi Miky Paicu. În ciuda dificultăților textului, munca de două luni cu actorii a scos în evidență o bună cunoaştere a manierismului din teatrul absurd, reuşind un spectacol unitar construit sub semnul a ceea ce s-a numit ulterior „comedia pericolului”. Seriozitatea cu care a fost abordat textul lui Pinter, echilibrarea secvențelor şi viziunea integrată organic în atmosfera densă a universului marginalizaților sorții sunt de natură a sprijini mult incoerențele voite ale dialogului, doldora de rupturi şi repetiții agasante.
Observațiile mele negative se îndreaptă exclusiv spre scrierea forțat închegată a dramaturgului englez, vizând dificultățile comunicării între personajele piesei, angoasa, singurătatea, frica şi nicidecum spre realizatorii spectacolului „mulați” literalmente pe problematică. Totuşi, trebuie apreciat faptul că piesa oferă posibilități de manifestare tinerilor regizori şi interpreți cu apetențe pentru acest gen de la „coada teatrului absurd”. Piesa a fost scrisă în 1983, după ce Ionesco, Beckett, Adamov şi Fernando Arrabal îşi scriseseră marile piese. În 1992, la Cluj, piesa a fost pusă în scenă tot de tineri în acelaşi registru de dramă a cunoaşterii identității şi a căutării locului conviețuirii, în regia lui Radu David, cu Diana Cozma, Adrian Matioc şi Eugen Titu. Promiscuitatea mediului în care trăiesc personajele piesei era şi acolo dur exprimată, până la caricaturizare.
Spectacolul propus de Andreea Nagy stă sub semnul unui angajament de reproducere fidelă a valențelor textuale, ba chiar făcând conexiuni de omogenizare acolo unde ele nici nu există. Scenografia îi aparține tot ei şi se pare că aici inventivitatea ei creatoare a fost cu ceva mai sus decât la îndrumarea actorilor. Vizual spectacolul e foarte bine construit. Clar-obscurul în care sunt „învelite” personajele dă tonul ansamblului. La început sunt doar două personaje: Aston şi Davies, „înotând” în mormane de pantofi, firave simboluri ale virtualității drumului căutării lor identitare. Valentin Oncu face din Davies un personaj tragic; el este un rătăcit, un homeless, posibil „îngrijitor” al acestui spațiu în care îşi caută adăpost pentru a se simți protejat, ocrotit de pericolul iminent de afară. Statutul lui de „îngrijitor” e virtual, e o altă căutare. Din valiza lui scoate mereu încălțări din care curge nisip. Nisipul, cenuşa, praful e un element scenic abil strecurat pentru a simboliza deşertăciunea, singurătatea, angoasa. Miky Paicu în Aston pare la început reticent, interiorizat, până la monologul în care dezvăluie tratamentul cu electroşocuri aplicat în clinică. El caută o ordine în dezordinea lumii. Mai bine înfipt în realitatea momentului e Mick interpretat de Călin Mihai Roajdă, vag antrepenor care desenează cu creta pe padiment, visând să realizeze o locuință salubră. Coloana sonoră însoțitoare amplifică senzația de angoasă prin scârțâit de vioară. O foarte bună idee regizorală este plafonul deteriorat al acestui spațiu de joc, susținut pe stâlpi metalici, de fapt un decor mecanizat adecvat sugestiei de claustrofobie controlată, plafon coborât treptat peste interpreți până când spațiul disputat de personaje devine irespirabil. Atunci ei se ridică deasupra lui şi din cutii de ambalaje ridică în palme… acelaşi praf sau aceeaşi cenuşă a vidului existențial.
Este meritul echipei de a fi realizat un spectacol bine conceput vizual, axat pe un suport textual labil, subțire ca o lamă care, tăind, nu lasă urme.