Consiliul
Județean Cluj
Tezer Özlü. Miza uriașă a scrierilor mici

Rar ți-e dat să citești un roman sau o culegere de povestiri care să te lovească în plex ca un pumn de boxer. Să îți suspende suspiciunile, să îți injecteze, pagină după pagină, la lectură, convingerea că te afli în fața unui text care îți va provoca altă adicție.
Cînd am citit Oamenii eternității nu se tem niciodată, romanul israeliencei Shani Boianjiu, despre care am glosat în Tribuna, am experimentat această senzație; cînd citesc Nopțile reci ale copilăriei, culegerea de povestiri (și nuvele) a turcoaicei Tezer Özlü, experimentez o adicție mult mai puternică. Shani Boianjiu e o autoare contemporană tînără, educată într-un climat democratic și în medii academice (american și israelian) performante – scrie, în primul ei roman, cu e o remarcabilă conștiință de sine, cu o luciditate extraordinară – pentru noi, destul de puțin informații europeni – despre conflictul eternizat arabo-israelian Ea unifică poveștile într-un obiect romanesc perfect polizat & fațetat, emoționant & extrem de avansat conceptual. Tezer Özlü, cealaltă conștiință hiperlucidă a Orientului Apropiat, a scris în anii ’80 ai secolului trecut, s-a format intelectual în Turcia dictaturilor, a bărbaților duri, a misoginiei și islamismului care cangrenau (încă de atunci) țesutul social; prima dintre cele cinci cărți autobiografice pe care le va semna, Nopțile reci ale copilăriei va deveni un text-cult – în Turcia și în Occident. Ediția românească apare, din păcate, abia în septembrie 2024, la Polirom, în traducerea superbă a Luminiței Munteanu (doamna care ni l-a făcut cunoscut pe minunatul Orhan Pamuk, într-una din cele mai de succes serii de autor inițiate la noi).
Tezer Özlü a trăit între 1943 și 1986 (murind prematur din cauza unui cancer mamar). Cărțile ei autobiografice – pe care le dorim cît mai repede gtraduse & tipărite și în română – se numesc Nopțile reci ale copilăriei (1980), Călătorie la capătul vieții (1984), Grădină veche, dragoste veche (1987), Ce rămîne (1990) și Pentru a putea răbda lumea (2014). A copilărit în familia unor profesori, detașați cu serviciul în Anatolia, în Turcia rurală, fixîndu-se ulterior în Istanbul. A avut trei soți, a fost internată pentru perioade lungi în clinici de psihiatrie, a trăit în Istanbul, Ankara și în Occident, la Paris, Berlin sau Zürich (lucrînd inclusiv ca traducătoare din germană).
Nopțile reci ale copilăriei este un memoir compus din patru secvențe: Casa, Școala și drumul spre școală, Concertul lui Léo Ferré și Din nou Mediterana. Prima și ultima sînt mai scurte, percutante, în timp ce secvențele mediane au amplitudinea unor nuvele.
Captiv al prejudecăților culturale, academice românești, citești într-o stare de uluială primele pagini din Casa: după prejudecăți urmează, sanitar, șocul cultural. Pentru că Tezer Özlü scrie bine și apăsat, cu un fel de furie demolatoare, demascatoare, prezentînd – fără fasoane ideologice – feminitatea ultragiată, reprimată în societatea postotomană. Naratoarea nu doar că simte și vede monstruos, nu doar că se hrănește cu miriade de senzații asemeni adolescentului proustian (deși evocă de nenumărate ori proza rusă, singura apropiată – prin evocarea permanentă a mizeriei și cruzimii – de toposul turc), dar experimentează și o revoltă superbă, insațiabilă, intratabilă (nici măcar în clinicile de psihiatrie slinoase, complementare sistemului penitenciar turcesc).
O aminteam, la începutul acestei cronici, pe Shani Boianjiu: evreica scrie poate mai performant literar, cu un control al tehnicilor narative pe care nu-l prea vezi nici la marii autori americani. Tezer Özlü știe să povestească și nu se teme de realismul poetic, de adîncimile cehoviene (care fertilizează, decenii mai tîrziu, cinemaul lui Ceylan), dar nu vizează construcția epică nemuritoare, mînuiește ciocanul excelent. Experiența personală e unealta acestui performance literar: cruzimea și misoginismul și bigotismul mediului familial, desconsiderarea femeii, a corporalității, a sexualității feminine inclusiv în mediile intelectuale turcești, insanitatea clinicilor de psihiatrie, unde pacientele ajung adesea sclave ale personalului medical – toate compun un rechizitoriu dostoievskian și un memorial îndurerat al (vocii) Femeii. Care simte că se năruiește. Că nu trăiește. Că viața i se refuză. Experiențele. Bucuria.
Dorința lui Tezer Özlü de a trăi frenetic, de a experimenta & devora sexual nu are corespondent, de pildă, în proza românească din aceeași perioadă; frenezia ei este beatnică, pasolinian-pavesiană. Seduce – în scrisul deopotrivă poetic, rafinat-sinestezic și precis ca o depoziție la tribunal – forța asumării acestei libertăți interioare care-i asmute împotriva sa pe ceilalți (părinți, prieteni, soți, psihiatri). Suferințele/daunele fizice & psihice din viața reală, constrîngerile din societatea postotomană opresivă (ieri parcă mai puțin decît azi) sînt mîntuite prin scriitura jubilatoare, impulsivă, neconciliantă.
Ca orice turc adevărat, tatăl lui Tezer Özlü iubește milităria. Surorile sînt trezite cu fluierul dimineața, iar deasupra mesei de lucru au o pancartă cu indicații despre postura corporală cînd citesc, scriu etc. Fetele își descoperă sexualitatea, înclinațiile lesbiene într-un pat odios din camera neîncălzită; soba și biblioteca se găsesc în camera fratelui mai mare, student. Trăiesc la periferie, umilite de sărăcia și înapoierea vecinilor. Ca o relicvă în propriul lor clan, bunica paternă: „Bunni e neobosită. Toate îndeletnicirile ei sînt legate de spălat, de scoaterea cenușii din sobă, de curățarea mizeriei. Asta a făcut toată viața. Ea ține pînă și focul în mînă.” (p.22) Bunni își spune de mai multe ori pe zi rugăciunile în arabă și cuvîntul pe care îl folosește cel mai frecvent e Alah. Își slujește fiul, pe tatăl copiilor Özlü, ca menajeră, maseur, vraci ș.a.m.d. Văzînd-o constant, Tezer nu vrea să repete viața bunicii sale: bătrînica merge la piață și adună frunze de ridichii din care își face supă, „nu se îmbracă niciodată cu ceva nou. Are o rochie verde, de mătase, veche de șaizeci de ani, pe care o scoate de la naftalină și o poartă la toate zilele importante. Bunni are ochi gri-albăstrui. Chipul îi e brăzdat de riduri. De șaptezeci de ani nu s-a culcat cu un bărbat. Îi place viața. Cea mai mare grijă a sa e legată de propria înmormîntare.” (p.24)
Un echivalent al poemului La rabia, al lui Pasolini, e, luată în întregul ei, Școala și drumul spre școală: „Creștem pradă furiei. Creștem stăpînite de furie la adresa cartierului, a străzii pe care locuim, a camerelor în care stăm, a obiectelor care ne înconjoară, a paturilor vechi, cu saltele de bumbac și gropi la mijloc, în care abia reușim să ne încălzim iarna.” Unde tonul e îmblînzit de rememorarea unor experiențe paradisiace – scăpate de vederea ochiului lui Sauron: „relațiile mele trupești cu Süm și cu verișoarele noastre durează pînă cînd ieșim din copilărie. Căutăm tot soiul de prilejuri pentru a rămîne singure.[…]Momentele noastre de sex sînt cît se poate de naturale. Cînd ajungem la orgasm, ne rușinăm puțin, dar ne purtăm de parcă nu s-ar fi petrecut nimic.” (pp.42-43)
Tezer Özlü este un icon feminist valabil astăzi (estetic & etic & inspirațional). O amenințare pentru societatea bărboșilor senili (de la Ankara și Istanbul la Teheran, să spunem). Povestirile ei, cu sursă totdeauna verificabilă în propria-i biografie (complexă, dură, nomadă), își păstrează forța de atracție și acum, cînd literatura biografistă s-a muzeificat – Annie Ernaux a luat Nobelul, iar Knausgaard a cucerit planeta.
Apelînd memoria culturală, conștientizînd atrocitatea regimurilor politice din Orient, neuitînd soarta sinistră a femeilor din Iran, Arabia Saudită, Afganistan (etc, etc, etc), doar așa ne dăm seama de miza uriașă a scrierilor ei mici. Postmortem, Tezer Özlü își află răzbunarea (cu fiecare fată sau băiat care îi deschide o carte & retrăiește suspinele acelei scurte, prea scurte vieți).