Consiliul
Județean Cluj
Tradiția ermetică (I)
Universul ermeticilor
Întâlnirea dintre Henry Ford, fondatorul industriei automobilistice americane, și bogatul mecenat Pierpont Morgan, cel care a construit în New York, pentru confrații săi, Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul în cea dea 110-a stradă Vest, i-a amintit lui P. Morgan cuvintele ghidului în timp ce vizita Piramidele din Egipt: acesta le-a povestit vizitatorilor despre Oracolul divinului Osiride, care povestea că în vremuri imemoriale ar fi existat un trib de eroi ce provenea de la zei, care era generat, ori de câte ori umanitatea era în mare cumpănă, pentru a o ajuta. El vedea în muncitorii marelui magnat o reîncarnare a spiritului faraonic, iar în Ford pe Set I, tatăl marelui Ramses, a cărui mumie s-a conservat cel mai bine. Morgan, ne povestește Paolo Scarpi1, i-a spus lui Ford de existența unui manuscris ce cuprinde unul din primele texte aparținând Ordinului Rozacruce, adică Căsătorile chimice ale lui Rozenkreutz… Erau alchimiștii creștini din regiunea Rinului… Suntem la începutul secolului al XVII-lea. Acești înțelepți importanți susțineau ideea unei magii eterne de care dispuneau anumiți oameni în fiecare epocă pentru binele umanității. Denumirea latină este prisca theologia, cunoașterea secretă… Această idee a unei cunoașteri secrete nu este numai aceea aparținând societății Rozacruce. Știm că la Londra, la jumătatea secolului amintit mai sus, exista o Societate numită Colegiul Invizibil. Se spunea că membrii săi ar fi fost în acest sens depozitarii acelei magii benefice… Dumneavoastră, bineînțeles, îi spune Morgan lui Ford, nu cunoașteți scrierile lui Giordano Bruno. Studioșii pe care i-am consultat mi-au găsit urme ale acestei idei și a unor diverse și misterioase organizații care au susținut-o în timp, în marea parte a culturilor renascentiste, în societățile medievale, în Grecia antică… Prima trimitere la aceste societăți speciale a ajuns la noi prin intermediul Grecilor, în scrierile traduse de Preotul egiptean Hermes Trismegistul. Este Hermes cel care a dat nume acestei științe oculte, care s-a numit ermetică2
Giordano Bruno, cel mai mare reprezentant al tradiției ermetice, în opera sa „Despre eroicile avânturi” (II, 1) a întrebuințat conceptele de cognatio și de consortio în relația oamenilor cu zeii din tratatul Asclepius (cap. 23) și (cap. 24) din același tratat, și în dialogul al III-lea din „Alungarea bestiei triumfătoare”, a evocat Egiptul ca pe o „imagine a cerurilor”, cu rolul divinator al statuilor, ca rezultat al acțiunii teurgice și cu dezolanta viziune apocaliptică, ca profeției a destinului care ar fi lovit Egiptul; din acel moment, istoria ermetismului și al țesutului său doctrinar revelează multe transformări și mimetizări. Este un arc de timp care cuprinde perioada în care Coroana engleză era bulversată de impactul cu mișcarea puritană, pe de altă parte, este vorba de o Europă care în primele decenii ale secolului al XVII-lea a traversat o criză care se va sfârși cu războiul de treizeci de ani.”3
Aproximativ în același timp cu difuzarea ideilor societății rozacruciene, un atac dur la cunoașterea conservată în Tratatele ermetice ale lui Hermes Trismegistul a fost făcut de către filologul calvinist din Geneva, Isaac Casaubon, care în 1614 a încercat să demonstreze că textele Corpus-ului Hermeticum nu ar fi anterioare primelor secole d. I. Hr. Frances Yates a mers până acolo încât a numit anul 1614 „un an de referință care separă lumea Renașterii de lumea modernă.”4
Datarea textelor ermetice operată de Casaubon, ne spune Jan Assmann, „a făcut imposibilă orice tentativă de a fonda o teologie naturală, chemând în ajutor pozițiile ermetismului”. Nu era deloc ușor să pui la adăpost Corpus-ul Ermetic de o asemenea critică demolatoare. „Afirmațiile lui Casaubon că textul Corpus-ului poate fi datat în antichitatea târzie, și că ar fi vorba de un fals din epoca creștină, au fost contestate de filosoful englez Ralph Cudworth (1617-1688) în lucrarea Adevăratul sistem intelectual al Universului (1678), care i-a reproșat lui Casaubon de a fi considerat toate cele XVIII tratate, cu Asclepius și Fragmentele lui Stobaeus, adăugate mai târziu, și care formează Corpus-ul Ermetic ca un text coerent5. Așa făcând, Casaubon a comis eroarea de a extinde la întregul Corpus observațiile valide numai în raport cu anumite pasaje: Și totuși nici măcar cultul Casaubon nu pare să fi reflectat sau gândit, când din cauza descoperirii de falsuri în nu mai mult de două sau trei cărți ermetice a afirmat că toate nu sunt altceva decât falsuri și texte adaptate din epoca creștină. Probabil că a comis această greșeală, căzând în această mare eroare, pe care Francesco Patrizi o combătuse deja, de a prezenta ca și capitole diferite ale unei singure cărți numite Poimander tot ceea ce Marsilio Ficino a publicat sub numele de Hermes Trismegistul, în timp ce, în realitate, era vorba de de mai multe cărți total diferite și independente una de alta, și din care Poimander este numai prima.”6
Pentru Cudworth, criteriile în baza cărora Casaubon declara Corpus-ul Ermetic un fals din epoca creștină sunt adevărate numai pentru trei din cele optsprezece cărți: 1(Poimandres), 4 (Crater) și 13 (Discursul secret ținut în deșert de Hermes Trismegistul fiului său Tat). „Numai acestea ar fi falsuri din epoca creștină (trebuie să menționăm, ne spune Assmann, că anumiți filosofi moderni contestă o asemenea afirmație). Altele, în care trebuie să includem textul preferat al lui Cudworth, Asclepius, trebuie să fie considerate dovezile unei autentice teologii egiptene. Pot să fie dintr-o epocă târzie, dar au fost scrise înaintea păgânismului egiptean, când succesiunea ierarhică a preoților era deja dispărută”7.
Cudworth era convins că elementul cel mai important al educației egiptene a lui Moise a fost reprezentat de doctrina monoteistă. Dar obiectul studiilor lui Cudworth era modul în care s-a transmis înțelepciunea anticului Egipt către greci și spre evrei. În acest proces Orfeu, după el Pitagora și Platon își luaseră același rol de intermediari pe care Moise îl avuse în tradiția biblică. Despre Orfeu se știe că a fost inițiat în Marile mistere egiptene. Egiptul era deci legat de Occident printr-o dublă conexiune: în Ierusalim prin Moise și în Atena prin intermediul lui Orfeu. Legătura prin intermediul lui Moise făcea posibilă filosofia. Orfeu, ne spune Assmann, a fost purtătorul ideii de Hen Kai Pan, Unul Totul sau Totul Unu în Grecia unde a influențat teoriile lui Pitagora, Heraclit, Parmenide și Platon, a stoicilor și a altora, cum a fost Plotin, considerată nucleul unei mari tradiții originare din Egipt și transmisă până în epoca modernă, de care ne vom ocupa în continuare.
„Hermes, cel de trei ori mare, Mercur pentru latini, contemporaneus Moysi, așa cum se poate citi pe mozaicul pavimentului Domului din Siena, în latinitatea târzie era foarte bine cunoscut prin intermediul traducerilor și adaptărilor. Faima sa n-a fost deloc diminuită, în ciuda criticilor severe făcute de Sfântul Augustin.”8
Chiar dacă, după Sfântul Augustin, Logos Teleios în Occidentul latin a fost cunoscut numai în mod indirect, prin intermediul lui Lactantius sau l’Adversus quinque haeresis, atribuit lui Quodvultdeus, episcop al Cartaginei sau De civitate Dei a lui Augustin, două dintre textele cele mai citite de umaniștii din Florența între sec. al XIV-lea și sec. al XV-lea, în mod sigur mijlocul prin care în timpul Evului Mediu doctrina ermetică a fost conservată și transmisă în Occidentul latin a fost textul tratatului Asclepius, despre care nu puțini autori din secolul al XII-lea ne arată că l-au cunoscut și despre care trimiterile nu lipsesc în secolele ce au urmat.9
Cu toate că în Occident ajunsese deja Asclepius, traducerea lui Logos Teleios, Discursul perfect, sau mai corect Discursul complet, întrucât în el este cuprinsă întreaga doctrină ermetică, faima care a însoțit de-a lungul întregului Ev Mediu figura lui Hermes Trismegistul, a făcut în așa fel încât călugărul Leonardo din Pistoia sau (Leonard Macedonul) a ajuns din Macedonia la Florența cu primele patrusprezece tratate din ceea ce mai târziu va deveni Corpus Hermeticum.
Marsilio Ficino a primit de la Cosimo de’ Medici manuscrisele Corpus-ului pentru a le traduce în latină, cu indicația precisă de a le traduce „mai întâi” pe acestea și după aceea pe Platon.10
A început din acel moment, ne spune Paolo Scarpi, marea stagiune occidentală a ermetismului, care va influența gândirea și artele Renașterii. Pentru mai mult de un secol, istoria ermetismului se va amesteca cu noua configurare a istoriei și gândirii și a științelor occidentale.
Destul de bine cunoscut în Evul Mediu, numele lui Hermes Trismegistul a fost pus în legătură cu alchimia și cu magia, iar anumite texte care îi erau atribuite au fost cenzurate de Albert cel Mare, așa cum a procedat la vremea sa și Sfântul Augustin. La sfârșitul antichității, divinitățile păgâne au devenit un fel de demoni cosmici, care oricum se vor regăsi în Europa creștină, dar din păcate au fost obiectul multor acuzații și condamnări. Sfântul Augustin a permis totuși artelor magice capacitatea de a transforma lucrurile, dar nu pe aceea de a crea, care este rezervată numai lui Dumnezeu … Cu aceste premise, care aveau scopul de a nu da posibilitatea ca Dumnezeu să fie exclus din istorie, deoarece artele magice i-ar fi permis omului să acționeze asupra naturii și astfel să i se substituie lui Dumnezeu, același Marsilio Ficino a trebuit să facă recurs la expediente ingenioase pentru a ascunde încercarea sa de a recupera doctrinele ermetice, evitând astfel condamnarea demersului său de către Biserică.11
Pico della Mirandola, la rândul său, după ce a încercat să apere „magia” și „cabala”, care poate fi considerată chipul ebraic al ermetismului, chiar dacă a făcut legături cu acestea a trebuit să fugă în Franța și numai datorită unei conjuncturi fericite a putut scăpa de inchiziție, datorită intervenției lui Alessandro al VIl-lea de Borgia, care era interesat de magie și de astrologie. Rugul în care s-a stins Giordano Bruno și critica demolatoare a lui Isaac Casaubon au pus capăt în mod simbolic acestei înfloritoare stagiuni a ermetismului, până la noua epocă de la începutul secolului al XX-lea.
Traducerea Corpus-ului Hermeticum, realizată de Marsilio Ficino, a văzut lumina tiparului în 1471, la Treviso, și a doua ediție în 1472, la Ferrara. Ea va cuprinde tratatele XVI-XVIII, absente din manuscrisul în posesia lui Marsilio, dar cunoscute de către Ludovico Lazzarelli care a făcut prima traducere. Așa cum am văzut întrun text precedent, Lazzarelli era un umanist estimator al lui Ficino, cel care a compus Crater Hermetis, ca o imitație a CH IV, dedicată Regelui Federico di Aragona. Editio princeps a textului grecesc al Corpus-ului Hermeticum va fi opera lui Adrien Turnèbe, care a colaborat cu Angelo Vergenzio; de această ediție s-a folosit Isaac Casaubon pentru a încerca să demoleze faima și autoritatea lui Hermes Trismegistul. În această ediție, făcută probabil pe baza Codicelui Vindebonensis phil (Codice D) din secolul al al XV-lea, apar și tratatele XVI-XVIII sub titlul de Aesculapi definitiones. Între textele I-XIV și XVI-XVIII el a introdus extrasele din Stobaeus, cărora după aceea Flussas, în ediția sa din 1574, le-a adăugat un text din lexicul Suda și a numerotat tratatele, astfel încât introducerea făcută de Turnèbe și perfecționată de Flussas a devenit caput XV. De aici obișnuința, ne spune P. Scarpi, de a număra logoi-i ermetici de la I la XVIII.
În orice caz, va fi R. Reitzenstein 1904 cel care a pus bazele și a stabilit într-o manieră sigură studiul tradiției manuscrise a Corpus-ului, urmată de Scott, Hermetica I, pp. 2030 și apoi de ediția lui Nock-Festugière, care este și azi ediția completă.12
Michele Psellos a oferit o explicită prezentare a doctrinei transmise de Poimandres lui Mihail Cerularios, Patriarhul Constantinopolului (1043-1059), care a fost unul dintre autorii Schismei care a divizat Biserica Orientală de Biserica de la Roma. În secolul al XI-lea, Michele Psellos cunoștea culegerea de tratate așa cum au ajuns până la noi: manuscrisul Vaticanus graecus 951, din secolul al XIV-lea păstrează, într-o notă-comentariu la partea a 18-a a tratatului Poimandres (CH 1), observația că tradiția ermetică s-a păstrat mai ales sub formă orală.
Un alt moment semnificativ pentru istorioria ermetismului a fost constituit de descoperirea, în 1945, a unei mari biblioteci în limba coptă, în zona de la Nag Hamadi, unde era așezat vechiul Chenoboschion, în Egiptul de Sus, nu mai mult de 75 de kilometri la Sud de Panopoli, în Tebaida, oraș situat pe parte de Est a Nilului, un centru cultural semnificativ începând cu secolul al III-lea până în secolul al V-lea, patria unor personalități culturale ca Trifiodoros, Orapollos, Nonnos și în mod natural, alchimistul Zosimo, dar și locul unde au fost găsite texte alchimice, magice, care în mare măsură făceau trimitere la ermetism și la „formula ermetică”.13 Perioada de redactare a textelor ermetice, conclude Scarpi, a fost între sfârșitul secolului I și începutul secolului al IV-lea.
Hermes Trismegistul este fără îndoială fructul interpretării grecești a zeului Toth, divinitate care s-a prezentat ca „maestru al cunoașterii” în mitul Ochiului Soarelui: această povestire, scrisă în dialectul demotic, o variantă a limbii copte, răspândit în epoca elenistică și care a beneficiat de o traducere grecească. Trismegistul, la rândul său, scrie P. Scarpi, derivă din epitetul egiptean, „de trei ori mare”, din care la jumătatea sec. al II-lea exista probabil o transpunere grecească, înregistrată se pare pe un ostrakon din Saqqara, pe care se putea citi „Ceea ce mi-a fost spus de către, de tri ori marele zeu, Hermes”. Platon în dialogul Phaidros (274c-275a), cunoaște tradiția egipteană, care a făcut din Toth inventatorul numerelor, al calculului, al geometriei, astronomiei, al literelor alfabetului, a jocului de zaruri, dar nu-l identifică cu Hermes, și a cuvântului, a discursului însuși, astfel că la sfârșit Hermes se revelează a fi cel care a inventat discursul. Din contră, Toth este în mod sigur identificat cu Hermes în Herodot (II, 138, 4), pe cât această asimilare poate fi considerată oficială cu decretul sacerdotal sculptat pe steaua Rozetei14. În secolul I, identificarea și suprapunerea celor două divinități făceau parte dintr-o tradiție consolidată, așa cum ne spune Cicero în Natura deorum III, 56: acestă tradiție i-a atribuit lui Hermes chiar paternitatea zeței Isis, identificată la rândul ei cu prima dintre Muze la Ermopolis, așa cum ne spune Plutarh între I și cel de-al II-lea secol d. Hr.( De Iside et Osiride).15
Neoplatonicul Jamblichos, mai târziu, va face din Hermes „maestrul de necontestat al cuvântului ales” (Misterele egiptene, I, p. I, 4), pe baza căruia lexicograful Esichio a afirmat: Hermes este logos-ul, pe baza căruia locuitorii din Listri i-au atribuit același calificativ și Sfântului Pavel (Faptele Apostolilor 14, 11). În tratatul Kore kosmou (fr. XXIII, din CH), Hermes este cel care a văzut tot, știe tot și a pus în formă scrisă revelația primită; tot în acest tratat a devenit mediatorul sufletelor și la sfârșit o planetă a primit numele său, pe care se va înălța, după ce îi va transmite fiului Tat și lui Asclepius doctrina cerească, aceea care a creat natura oamenilor, punându-le la dispoziție Înțelepciunea, Cumpătarea, Capacitatea de convingere și Adevărul și favorizând toți oamenii care se nasc sub semnul său zodiacal16. În alte texte este părintele îndrumării spre realizarea de fapte bune, care poate coincide, ne spune P. Scarpi, cu Agathodaimon, dar mai ales cu Poimandres (CH I ,26-32). Hermes este vocea care anunță viața nemuritoare a oamenilor dispuși să se convertească, cel care are misiunea să răspândească printre oameni doctrina revelată a Nous-ului, a Intelectului suprem, adică a lui Dumnezeu, până a se face el însuși Nous, cf. operei de Ogdoade et Enneade parr.(36,41). Admițând că ermetismul și-ar fi avut originea în vechiul Egipt și în teologiile sale, căile care l-au dus la forma care i-a devenit proprie și l-au îndepărtat într-o oarecare măsură de expunerea originară i-au dat posibilitatea de a-și construi propria metafisică.
Autorul Operei Refutatio omnium haeresium, Hyppolytus17, a făcut trimiterea în ce privește „Dumnezeul unic sau Dumnezeul monadă”, afirmând că pentru egipteni „Dumnezeu este o monadă, indivizibilă, care se generează pe sine însăși, un Dumnezeu care prin definiție în antica tradiție egipteană era „Solitarul, Unicul, fără familie și fără martori”.18
Vocabularul adoptat de Hippolytus este unul filosofic și, referindu-se la el, neoplatonicul Jamblichos, în (De Mysteriis Aegyptiorum VIII, pp. 265, 11 268, 14), ne informează că multe din cărțile în circulație sub numele lui Hermes conțin idei ermetice, chiar dacă sunt expuse în mod frecvent în limbaj filosofic, deoarece au fost traduse din limba egipteană de oameni care nu erau deloc lipsiți de cunoștințe filosofice. Nu există nicio rațiune să nu-l credem pe Jamblichos, ne spune P. Scarpi. De altfel și Filon din Alexandria a transpus în termeni filosofici grecești gândirea religioasă iudaică, chiar dacă era bine ancorată în ortodoxia ebraică. Vocabularul este comun și acest fapt poate explica multe din analogiile existente, fără să ne gândim la forme de dependință reciprocă. Pe același plan ar trebui să citim preocuparea prezentă în CH XVI(1-2), care se pare că a fost redactat direct în limba greacă. Dincolo de orice reprezentare simbolică, acest tratat face dovada obișnuinței de a folosi limba greacă ca limbă mai reprezentativă, pune sub acuzare însăși filosofia greacă, denumită o „rostogolire de cuvinte”19: filosofia și limba greacă ar face posibilă pierderea semnificației și ar deforma conținutul doctrinelor ermetice, care de altfel erau transparente pentru cine era în măsură să le citească în limba originală. Această perspectivă și-a găsit de mai multe ori confirmarea în texte scrise direct de Hermes și ținute secrete. Sau atunci când Plutarh, în opera De Iside et Osiride, 352 a), a afirmat că riturile sacre în onoarea Zeiței Isis au ca scop ultim cunoașterea ființei prime și a Domnului, a Inteligibilului, pe care zeița ne invita să-l căutăm, deoarece era alături de Ea și cu Ea, întrupate în aceeași Ființă și că numele Templului era în mod ostentativ o promisiune a cunoașterii și a inteligenței ființei: Iseion este, de fapt, numit Templul, deoarece dacă ne alăturăm cu raționalitate și devoțiune riturilor sacre ale Zeiței, vom înțelege Ființa; nu avem pur și simplu de-a face cu platonismul lui Plutarh, probabil căzut și el sub măsura luată de Împăratul Domițian de a expulzat între 93-94 d. Hr. intelectualii greci, ci cu transcrierea în termeni filosofici, cum a spus Jamblichos, a doctrinei aparținând zeiței Isis.20
Nu este, de aceea, nepotrivit să ne gândim, scrie Scarpi, la doctrinele ermetice ca la fructul unor transpoziții, readaptări și remodelări, care își pot găsi într-un anumit fel justificarea prin folosirea unui lexic comun, ce poate fi găsit în limbajul filosofic.
Este necesar, în acest punct, să afirmăm că ermetismul era o doctrină elitară, care trebuia să fie făcută cunoscută numai unor pesonalități alese, mai ales partea care se ocupa de teoria renașterii (paliggenesia), fructul unei transmisiuni (paradosis) a cunoașterii. Ea susținea că numai puțini oameni, dotați de un suflet pur, aveau scris în destinul lor posibilitatea de a-și înălța privirea spre Cer, și dintre care puțini își dobândeau dreptul de a fi iluminați prin intermediu razelor solare, făcându-i astfel lipsiți de putere pe demonii care până atunci aveau o influență malefică asupra lor.
De altfel, așa cum a susținut Zosimo, fiul lui Dumnezeu, Logos-ul s-a transformat și a devenit mijlocul prin care poate fi posibilă salvarea sufletelor; aici poate fi văzută misiunea lui Hermes Trismegistul, trimis de Nous să-i salveze pe oameni; chiar dacă există printre ei oameni fără intelect; nu același lucru s-a întâmplat cu sufletele, care pot să fie fără intelect și să nu se bucure de partea lui rațională. Depozitar al unei învățături destinată unui număr atât de redus de ascultători, ermetismul îi invita pe cei aleși să nu se amestece masei celorlalți oameni, ca să nu devină victime ale violenței. Ei trebuie, în schmb, să urmeze căutarea cunoașterii, care i-ar fi condus la cunoașterea lui Dumnezeu, izvor principal al mântuirii și scop pentru care ființa umană a fost generată. Această cunoaștere, care coincide cu pietatea (eusebeia), este în măsură să le deschidă calea spre nemurire, în așa fel încât să conștientizeze că omul însuși este o ființă dumnezeiască.
Note
1 Scarpi Paolo, Introducere la Revelația secretă a lui Hermes Trismegistul, vol. I, Fondațione Lorenzo Valla, Mondadori Editore, Milano 2009.
2 Giordano Bruno, Dialoghi filosofici italiani, ed. îngrijită de M. Ciliberto, Milano 2000, p.879
3 Cf. Scarpi P., op. cit., p. XIII
4 Yates Frances, Giordano Bruno și tradiția ermetică, Ed. Laterza, BariRoma, 1989, p. 389-403
5 Assmann Jan, Mosè l’egizio, Adelphi, Milano 2000, p. 130
6 Yates Frances, op. cit., p..131
7 ibid., p.131
8 Cfr. Revelazione secreta di Ermete Trimegisto, vol. II, I percorsi dellermetismo, v. fr. 32
9 Cf. Scarpi Paolo, op. cit. , p. XXIV
10 Cf. Marsilio Ficino, Commentarium im Plotinum, 1490, dedicată lui Lorenzo de’ Medici. Codicele de care s-a folosit Marsilio Ficino aparține azi „Fondului Laurențian” de manuscrise transferate de la Constantinopol înainte de ocupația turcească, la invitația făcută de filosoful Pletone lui Cosimo de’ Medici, și aduse după aceea la Veneția și Florența.
11 Yates F., op. cit. p. 130
12 Cf.Scarpi P., op. cit. pp. XVII-XVIII
13 Cf. Scarpi P., op cit., pp. XXXI-XXXII
14 Staua Rozetei este o stea egipteană din rocă magmatică, care a păstrat o inscripție în trei registre a unui decret ptolemaic, emis în 196 î. Hr. în onoarea Faraonului Ptolemeu al V-lea Epiphanes, cu ocazia aniversării primei sale încoronări.
15 Cf. Scarpi P. op cit. p. XXXVI
16 CH, XXXIII 6, 29
17 Hippolytus din Roma (170-235), autorul operei Philosophumena (Învățături filosofice) în care a catalogat fie credințe păgâne, cât și 33 Sisteme gnostice creștine reținute eretice, transformându-le într-un izvor important de informații despre opozitorii contemporani ai dreptei credințe.
18 Cf. Mahé, 1986, în Scarpi P., p. XLII
19 Scarpi P., Introducere, op. cit. p. XLIII,
20 Cf. Scarpi P., op. cit. p. XLIV