Născut în anul 1950 în București, Petre Velicu și-a făcut studiile artistice la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa profesorului Gheorghe Șaru. În anii ’80 a contribuit cu lucrări în expoziții de grup organizate de galeriile bucureștene „Orizont”, „Atelier 35”, „Simeza”, dar și în străinătate, în Bulgaria, Elveția, China. În 1990, cu ocazia participării la Salonul de Toamnă de la Paris, a decis să rămână în capitala Franței. Au urmat numeroase expoziții personale, în principal la Paris, dar și în alte orașe din Franța și în străinătate: Elveția, Olanda, Canada, Statele Unite, etc. Lucrările sale, situate de critica de specialitate „între arta figurativă și cea informală, la graniţa dintre suprarealism şi realismul magic”, se află în colecții din țări precum Franța, Germania, Grecia, Cipru, România, SUA, Canada, etc. În prezent, artistul este unul dintre cei mai prolifici și mai cunoscuți pictori suprarealiști români contemporani, tablourile sale fiind căutate de colecționarii și iubitorii de artă în galeriile și în casele de licitații din România și din străinătate.
Locuind la Paris, Petre Velicu a fost în legătură cu personalitățile culturii noastre stabilite în capitala Franței, printre care regretatul George Banu, care, după o vizită într-o expoziție organizată de „Galerie Paul Amarica”, îi scrie pictorului: „Mare plăcere mi-a făcut vizita de ieri. În semn de mulțumire vă trimit aceste rânduri sincere. – A descoperi opera recentă a lui Petre Velicu e ca și cum ai descoperi un univers, totodată organizat și dispersat. O tensiune între ordine a spiritului și dezordine a lumii îi definește piesele expuse la galeria lui Paul Amarica. În centrul pânzei apare o figura emblematică a gândirii universale, mistică sau mitologică, împrejmuită de scene de viață cotidiană, de animale fantastice, de apariții angelice care pot fi și raportate la motivul central dar și privite izolat. Petre Velicu semnează pânze memorabile ce se articulează în jurul antinomiei constant afișate între evidența unui motiv filozofic și varietatea realului, nu de azi, ci un real pictural ce evocă o altă lume, dar lume conservată în noi. O lume plastic fascinantă de o inventivitate rară ce amintește pe marii flamanzi, Breughel sau Bosch, al căror spirit îl reînvie artistul de azi. Tablourile lui Petre Velicu se situează între Unul și Multiplu. De aici le provine împlinirea. Și totodată puterea mnemonică. Ele sunt de neuitat –”.
Influența unui maestru ca Jeronimus Bosh este sesizată și de alți comentatori. Petrică Ionescu (regizor, scenograf și dramaturg român stabilit în Franța) crede că: „Lumea picturii lui Velicu este continuarea tradiției inițiată și dezvoltată de către marele Jeronimus Bosh. Tablourile lor, aceste spații de la «limita realității», sunt, de fapt, magistrale «viziuni» estetice jalonând un parcurs inițiatic al celui care le privește. Mesajele lui Velicu sunt compuse într-o estetică și simbolică în afara timpului. Analiza fiecărui tablou necesită o mare atenție și trebuie studiat în profunzime. Ca și la Bosh și linia «inițiaților» care au urmat până la Velicu, trebuie petrecute în fața tablourilor multe ore într-o concentrare constantă”.
Una dintre cele mai cunoscute teme ale artistului o constituie atmosfera de carnaval, masca fiind laitmotivul personajelor sale. Obiect de recuzită care eliberează, operând ca un fel de catharsis, masca în pictura lui Petre Velicu nu ascunde ci, dimpotrivă, dezvăluie intenții, laturi întunecate ale personalității care se vor scoase la lumină și lepădate. În cadrul manifestărilor publice în care măștile sunt purtate, personajele devin conștiente de locul lor în timp și spațiu, participarea la spectacolul colectiv legitimându-le sensul propriei existențe.
Dar lumea artistului nu se limitează la aceste personaje misterioase, la obiectele care le însoțesc și care dezvăluie obsesiva preocupare pentru curgerea timpului (ceasuri, oglinzi, globuri de cristal, etc.). Ea este populată, chiar suprapopulată, cu numeroase scene care compun tabloul (un fel de labirinturi care se cer a fi parcurse cu multă atenție, ca o cale inițiatică pentru privitor), în care artistul acordă o minuțioasă grijă fiecărui detaliu. La aceste lucrări făcea trimitere Petrică Ionescu, atunci când spunea că trebuie studiate cu atenție, necesitând un timp mai îndelungat alocat de privitor pentru completa și totala comprehensiune. Într-o prezentare a lui Petre Velicu făcută de o cunoscută galerie de artă, aceste tablouri compuse sunt comparate cu fațadele pictate ale mănăstirilor moldovenești. Iar comparația este izbitor de funcțională.
Arta lui Velicu excelează de asemenea prin culoare. Pânzele sale, lucrate în ulei sau vopsele acrilice, oferă un spectacol cromatic cu adevărat memorabil. Acest context, extrem de atractiv pentru ochi, contribuie la impresia de existență, de viu, pe care personajele artistului o transmit. Dar nu numai senzația de mișcare este percepută de cel care privește. Muzica, dansul sunt de asemenea perceptibile în aceste lucrări. Lucian Dan Teodorovici a găsit o exprimare foarte plastică pentru a descrie acest efect: „[…] la Petre Velicu nu doar culoarea fascinează, nu doar poveștile construite de personajele sale fabuloase, ci mai cu seamă mișcarea și sunetul, dansul și cântecul care nu răzbat din pictură, ci te atrag înlăuntrul ei”.
Și este cât se poate de adevărat! Odată ce ai interacționat cu pictura lui Petre Velicu, este cu neputință să nu rămâi captiv o vreme în lumea stranie, fabuloasă, vivantă și strălucitoare a temelor și personajelor sale. Numărul de față al Tribunei oferă cititorilor o mostră în acest sens.