„În ediția duminicală din Volkszeitung – din Carintia, la rubrica FAPTE DIVERSE se puteau citi următoarele: «În noaptea de vineri spre sîmbătă, o casnică de cincizeci și unu de ani din satul A. (comuna G.) s-a sinucis cu o doză mare de somnifere.»” (p.7) Așa începe Nefericire împăcată, cel mai recent volum din seria de autor Peter Handke, apărut la editura Art în 2022, în splendida traducere semnată de Alexandru Al. Șahighian. Asta nu e carte, e dinamită, am exclamat nietzschean după re-lectura Nefericirii împăcate. Citesc, recitesc, savurez cartea asta amară, inițiată – se confesează autorul – ca un jurnal de doliu, provocat de sinuciderea mamei sale, un jurnal care să-l scoată din starea de prostrație și care să legitimeze gestul curajoasei femei. Handke își declară fericirea de a fi fiul unei sinucigașe care, păstrîndu-și demnitatea și refuzînd ineluctabilul declin fizic, alege să își ia viața – nu înainte de a-și face însă testamentul, de a expedia scrisori justificatoare celor apropiați, în fine nu înainte de a se găti ca pentru o seară în lumea bună – e drept, își pune (lucid și comic în același timp) două perechi de pempărși și își strînge bine baticul sub bărbie. Citesc, recitesc volumul ăsta de o sută de pagini, dens ca miezul metalic de meteorit: este literatură și este metaliteratură; spacelab de creație & mecanism finisat impecabil; jurnal de doliu și jurnal despre scriitură, confesiune tolstoiană, urmare a deciziei de a păstra, cu orice preț, onestitatea (narativă); este un roman experimental, un puzzle din fragmente.
Inteligent și provocator, Handke te smulge din adicția universurilor înalte, barochizante și indigeste ale marii literaturi. Ceva mai intens, ceva mai brutal, ceva mai concentrat și disprețuitor la adresa șoarecilor de bibliotecă nu țin minte să mai fi citit – poate cu excepția lui Kenzaburō Ōe, în inubliabilul O experiență personală.
Pentru Handke, textul e prilejul perfect de a pune pe tapet viața unei femei comune din Austria rurală, a unei femei nu lipsite de spontaneitate și umor, de curaj și devotament, atrase de școală și curioase permanent de ce e dincolo de țarcul austriac represiv. Apoi, dinăuntrul acelei literaturi antipatriotice/antiaustriece (unde au lucrat și Thomas Bernhard, și Elfriede Jelinek), focusînd viața acestei femei, autorul pune pe tapet ideea însăși de Austrie, de germanitate, de legalitate, de demnitate a vieții. Aflăm din microroman(ul care-și circumscrie biotopul) despre Austria țăranilor aflați într-o dependență înjositoare față de marii proprietari de pămînturi, despre o altă Austrie față de cea a muzeelor și sălilor de concert, despre Austria carintiană, de pildă, unde la începutul secolului XX încă există familii care gătesc, după ce o spală bine, în oala de noapte. (Handke operează cu grade fine de distincție între sărăcie și mizerie, într-o suită de pagini și exasperante, și de un haz nebun: nu întîmplător debutase ca dramaturg cu scandaloasa Insultarea publicului.) Descoperim cruzimea în care sînt siliți să trăiască acei oameni – evadați parcă din cele mai atroce pagini din Sofia Nădejde sau Sadoveanu, oricum de neînchipuit în peisajul poleitei Kakanii. Un misoginism triumfal domină spiritul locului – misoginism camuflat la scurtă vreme în camaraderia nazistă și care oferă – femeilor dornice de a-și trăi viața – aceeași viață de servitute în find, luminată numai de muzici și dansuri infiltrate ideologic, bune să stimuleze demografia ariană. Analfabetism, alcoolism, în procente care ar părea scandaloase pînă și în România. Nazismul amoral, perfect pentru populația de bandiți gata să-și aproprie averile și afacerile evreiești. O femeie simplă, căreia îi place vocea de radio a lui Hitler. Se îndrăgostește, pentru o singură dată în viață, de un contabil nazist, gras și chel, căsătorit, cu un cap mai scund decît ea: în lumea de vipere și scolopendre carintiene, contabilul e singurul care îi arată o minimă, părintească tandrețe – îi face chiar cadou un mic aparat de radio, pe care i-l va cere înapoi încurcat cîteva săptămîni mai tîrziu. Umorul negru, autoderiziunea, pilulele de realism hipercritic sau excepționale poeme în proză inervează autoficțiunea Nefericirii împăcate. Unde e rost, cîteodată, și de fericire (aproape împăcată). De fericirea aceea sumbră, alemană: „Duminicile: rasolul de vită cu sos de hrean, partida de cărți, femeile ciucite umil primprejur, o fotografie a familiei cu primul ei aparat de radio. Mama era exuberantă din fire, în poze își proptea mîinile în șolduri ori îl lua pe după umeri pe fratele mai mic. Rîdea mereu, lăsînd impresia că nici nu poate altfel.” (p.19)
Exuberantă, cu psihic de amazoană, mama lui Handke se dovedește utilă oriunde lucrează, în Carintia ca și la Berlin, la spălătorie sau bucătărie. Și doar prezența ei de spirit salvează familia – ce traversează două zone de ocupație – de lagărul de fier comunist: mama e de origine slovenă, răspunde convingător patrulei rusești aflate la vînătoare de defectori. Trece cu zîmbetul/rictusul pe buze peste brutalitatea tatălui ei și – pentru că la asta i se rezumă cam toată viața – peste alcoolismul, peste înșelările și bătăile practicate de primul și al doilea soț. Alții, cu psihic friabil, ar claca. Ea își crește copiii, se întoarce – ca o cometă – iar și iar în societatea unde strălucește, la bowling sau la cafenea, are o distincție invincibilă, bea un pahar de alcool dulce, descoperă tîrziu micile bucurii ale unei gospodine, în Carintia postbelică: „Mixerul, plita electrică, frigiderul, mașina de spălat: tot mai mult timp pentru sine.” (p.70) Mîndru desigur, poate și puțin uluit, Handke constată: „Mama mea însă n-a ajuns să fie iremediabil timorată, golită de substanță. A început să se afirme. Nemaitrebuind să se spetească, a revenit treptat la viață. Zvînturarea s-a domolit. Își arăta lumii fața cu care se simțea oarecum bine.” (p.70) Ar putea fi începutul unei toamne blînde și pacificatoare, în care femeia oropsită se remodelează, visează, se compară – ca în vechile romane – cu eroinele femei: „Citea ziare, preferînd însă cărțile ale căror istorii le putea compara cu viața proprie. Citea cărțile pe care le citeam și eu, mai întîi Fallada, Knut Hamsun, Dostoievski, Maxim Gorki, apoi Thomas Wolfe și William Faulkner. N-a spus nimic memorabil despre tot ce citea, pur și simplu povestea ce-o impresionase mai tare. – Dar eu nu sînt deloc așa, spunea cîteodată, de parcă autorul respectiv ar fi descris-o pe ea în persoană.” (pp.70-71). Se alintă, în toamna atît de înșelătoare a vieții. Descoperă stadiul primar al lecturii (identificarea cu personajele). O lectură inocentă, dar – nu mă îndoiesc – fabuloasă.
Handke, băiatul sărac al unor oameni săraci, ajunge student (și) grație eforturilor supraomenești ale acestei femei. Căreia îi sintetizează admirabil profilul (psihic & fizic), dezinvoltura, charisma, fobiile, ticurile, rîsul, lacrimile. Într-o carte ce se reinventează cu fiecare pagină. Pentru că-i scrisă nonliniar, antinarativ, exploziv, critic, filosofic – antrenîndu-te într-o lectură sărbătorească. Deparazitîndu-ți creierul și cordul de vechile comodități (comorbidități?) de cititor. Pentru că Handke detestă repetiția și panașul.
Nefericire împăcată este una din rarele cărți ale lumii unde lectura devine – așa cum proclama odată teoreticianul Ion Vlad – „un eveniment al cunoașterii”.