„Miturile cetății” este cel mai nou festival de teatru din România, organizat prin tenacitatea actriței Dana Dumitrescu, directorul general al Teatrului de Stat din Constanța, dar având o legătură simbolică cu nostalgic-evocatele ”Seri de Teatru Antic” de la începutul anilor ‘80 ai secolului trecut, care au pus vechiul Tomis pe harta cetăților-teatru de la malul mărilor sud-europene. Un proiect ambițios, a cărui primă ediție – derulată între 20-26 iunie – s-a dovedit calibrată inspirat, organizată atent și cu implicarea întregii echipe a teatrului constănțean, în fine, gustată cu bucurie, aviditate, curiozitate și enormă participare de spectatori. Afluxul publicului la toate spectacolele, mai ales la cele ample, în aer liber – chiar la început de sezon estival, așadar cu tot felul de tentații vacanțiere – e dovada clară că “Miturile cetății” e un eveniment necesar pentru comunitate și merită susținut administrativ.
Din fericire, conceptul festivalului – ușor constrictiv, poate, în măsura în care filiază zona teatrului antropologic, o manieră din ce în ce mai puțin uzitată în spațiul românesc contemporan – nu a fost rigid; dimpotrivă, selecționerul său, criticul de teatru Doru Mareș, a reunit formule teatrale diverse, cu spectacole pe texte antice sau clasice (Dionysos după Euripide sau Othello de Shakespeare), ca și altele pe texte chiar extrem-contemporane (de Matei Vișniec sau Alessandro Boffa). S-a asigurat astfel o diversitate benefică a programului, incantația de sorginte tragică alternând cu parodia sau alegoria amuzantă. După opinia mea, “Miturile cetății” ar trebui să-și definească programatic un orizont tematic generos, integrând și “miturile” lumii de azi, chiar în dimensiunea lor promiscuă comparativ cu cele antice. Deschiderea doctrinară s-a văzut, de altfel, de la prima ediție.
Festivalul constănțean este internațional, anul acesta fiind invitate două spectacole franceze (Homocordus, un spectacol-concert, și Antigona, după Sofocle), alături de câteva producții românești pe care le-am comentat în alte contexte: Electra după Sofocle și Euripide, în regia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul Național “Radu Stanca”, Sibiu), Ești un animal, Viskovitz! după A. Boffa (r. Tudor Lucanu, Teatrul “Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea), Leonce și Lena de Buchner (r. Mihai Măniuțiu, Teatrul “Regina Maria”, Oradea), Actorchestra (r. Horia Suru, Teatrul Național București) etc. De remarcat că o parte din ele au aspect de concert, ceea ce a dat unitate și atractivitate programului.
Am ajuns la Constanța abia în ultimele trei zile de festival, un sejur succint, dar suficient pentru a lua pulsul evenimentului, mai ales prin intermediul reacției publicului, foarte activ și interesat, în ciuda temperaturilor caniculare ale momentului.
Scena din Piața Ovidiu a adunat în fiecare seară un număr impresionant de spectatori, iar spectacole care se joacă de obicei în săli de teatru au avut un efect simbolic-energetic remarcabil. A fost cazul cu Othello de Shakespeare (Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște), montat de regizorul georgian Suren Shahverdyan într-o cheie viril-belicoasă, cu o dinamică acută, sau cu Electra după Sofocle și Euripide, antologicul spectacol al lui Mihai Măniuțiu de la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu, relocat foarte bine în aer liber, cu atmosfera sa incantatorie și muzica tradițională din Maramureș – la ambele temperatura de receptare a auditoriului a fost la cote maxime.
Nu mai puțin însă, sala Teatrului de Stat a fost mereu plină. Aici am văzut una din producțiile indigene, Uciderea lui Gonzago de Nedialko Iordanov, în regia lui Ion Sapdaru, un text exemplar – din perspectivă tematică – despre prelungirea contemporană a “miturilor cetății”. Aici ni se înfățișează soarta trupei de actori care au jucat la curtea regală din Elsinore, chemați de prințul Hamlet. Actori care devin victimele conflictului politic și familial-feudal prezentat de Shakespeare – o parabolă contemporană a lui Iordanov despre puterea artei, dar și despre vulnerabilitatea eternă a artistului, “biet om sub vremuri”, a cărui forță de dominație de pe scenă se pierde cu totul în fața nemiloasei forțe a puternicilor zilei. Un text amplu, stufos pe alocuri, din care regizorul ar fi trebuit să mai decupeze, pentru a evita unele diluții de tensiune și câteva tușe rizibil “groase”, dar o intrigă plină de umor și dramatism, totodată, în care pragmatismul de supraviețuitori al personajelor-actori se împletește cu firul roșu al terorii politice, într-o istorie a vieții libere și existenței controlate.
Un spectacol care ar fi câștigat în ritm printr-o contracție a duratei, dar care a pus oricum în valoare potențialul ofertant al trupei constănțene, care crește semnificativ pe măsură ce experimentează diverse maniere și formule regizorale.
Personajele au fost bine conturate scenic și pregnant susținute actoricește, în majoritatea cazurilor.
Grupul gregar al personajelor-actori provoacă mai mereu amuzamentul prin confruntări geloase între divele trupei (Dana Dumitrescu și Georgiana Mazilescu, în două partituri bine marcate – prima e soția directorului trupei, ipocrit-demnă, ultragiată, a doua nu-și trădează trecutul de curtezană, cultivând cinismul), prin persiflaje între membrii companiei (tânărul actor, jucat de Andu Axente, versus cel “expirat”, jucat de Mihai Sorin Vasilescu – ambii portretizați cu bune accente de detaliu), toți “organizați” de directorul Charles (bun pivot de joc Tani Ștefu) și “ajutați” – manipulați, de fapt, se va vedea – de sufleurul jucat de Cosmin Mihale, care devine trădătorul lor.
Din curtea regală am reținut jocul ambiguu, viclean, onctuos-poruncitor al lui Dan Cojocaru în Polonius, pe cel copilăros, cuceritor, al Alinei Manțu în Ofelia, pe Remus Archip (un Călău fericit-sadic), pe Andrei Cantaragiu (Hamlet). Și ceilalți interpreți cu partituri mai reduse s-au integrat însă armonios în ansamblu.
De remarcat decorul funcțional și inspirat al lui Mihai Pastramagiu, o structură de lemn cu valențe polimorfe, care concentrează și distribuie concomitent spațiul de joc.
Repet, dacă ar fi avut o durată care să-i impulsioneze ritmul, Uciderea lui Gonzago ar fi câștigat în pregnanță scenică. Și așa, însă, e un spectacol care se privește cu plăcere și participare, un spectacol prin care teatrul constănțean își valorifică o trupă cu bun potențial artistic.
O altă producție a teatrului-gazdă, în alt registru și cu alt ambitus, a ilustrat cumva nucleul conceptual pur și dur, ca să zic așa, al festivalului de la Constanța: Metamorfozele iubirii, pe un scenariu de Anaid Tavitian și Liviu Manolache (acesta semnând și regia) după Eschil, Sofocle, Euripide și Aristofan. Avem de-a face cu cinci monoloage recitativ-incantatorii a cinci eroine antice (Electra, Antigona, Medeea, Praxagora și Hecuba), într-un format ce combină cuvântul, dansul hieratic și muzica.
Spectacolul propus de Liviu Manolache are profunzime și amplitudine, deși, din nou, un tempo de joc un pic ostentativ și nu destul adaptat sensibilității de receptare contemporane îl face pe alocuri greu de urmărit – nu vorbesc despre partiturile propriu-zise ori de momentele coregrafice și muzicale, ci despre momentele de trecere, prea lente, adică niște timpi morți. Probabil că o alertețe ceva mai netă a acestora ar fi păstrat atenția auditoriului mai vie, pentru că semantica momentelor nu avea musai nevoie de stratificare în sensul prezumat de regizor.
Însă nu aceste scăderi au dat marca spectacolului, ci elementele care-i definesc conceptul. Au fost cinci monoloage pline de forță, care au dezvăluit personalitatea scenică a cinci actrițe cu resurse variate, cu modalități de expresie diverse, cu tonalități aparte fiecare; or, tocmai această bogăție de formule expresive, bine asamblate regizoral, a atras atenția asupra interpretelor: Laura Iordan, Georgiana Mazilescu (cu un rol memorabil în această reprezentație), Luiza Martinescu, Dana Dumitrescu (care și-a probat și aici versatilitatea resurselor artistice), Nina Udrescu (o prezență scenică puternică, de actriță nu doar experimentată, ci și cu stăpânirea completă a actoriei de gen).
Nu mai puțin însă, o excelentă muzică de scenă, interpretată live, cu sonuri grave, cu momente instrumentale și vocale notabile (Liviu Manolache, Adrian Mihai au creat-o, interpretând-o alături de Viorel Trofin și Cosmin Mihale), ca și o coregrafie atent concepută de Mălina Andrei, care combina elemente de balet clasic și dans contemporan, cu splendide efecte vizual-cromatice, totodată, într-un decor simplu și extrem de util orizontului vizual al spectacolului, cu pânze transparente și costume discret-opulente (Sanda Mitache), au întregit semantica fină și profundă a Metamorfozelor iubirii. Firește, e un spectacol pentru care trebuie să ai, ca spectator, o anume aderență, un tip specific de abordare; atent fiind, însă, nu poți să nu remarci rafinamentul propunerii artistice.
Festivalul Internațional de Teatru “Miturile Cetății” de la Constanța pare să-și fi configurat deja un pattern specific. Nu pot decât să-i urez anduranță organizatorică și existență îndelungată, spre bucuria comunității în care are loc.