Consiliul
Județean Cluj
Romeo și Julieta în haute couture
La sfârșitul stagiunii trecute, mai exact pe 25 iunie 2016, s-a jucat pe scena Naționalului clujean binecunoscuta tragedie Romeo și Julieta. În anul 400 după Shakespeare, premiera de la Cluj se înscrie în seria spectacolelor dedicate, pe tot parcursul acestui an, marelui dramaturg englez. Doar că de această dată viziunea regizorală, semnată Tudor Lucanu, substituie cunoscutele familii nobile și rivale prin două clanuri de croitori, care se războiesc cu foarfece de croitorie, printre suluri de pânză colorată, mașini de cusut și manechine-suport, recuzită specifică atelierelor de gen.
Oarecum șocantă prima impresie, după ridicarea cortinei, atunci când imaginea unor stative cu stofe și mașini de cusut, așezate față în față, sugerând rivalitatea, este completată de actorii împărțiți în două tabere, care foarfecă unii spre alții, amenințător, tăioasele unelte de croitorie. Pe moment ai impresia că ai nimerit în altă piesă. Din fericire, viziunea propusă de tânărul regizor respectă în întregime intriga imaginată de William Shakespeare, elementele de modernitate din decor și costume încercând doar să lege anul 1597, cel al apariției piesei, de contemporaneitate.
Această abordare a cadrului clasic în care se întâmplă celebra tragedie, dar și a textului shakesperian, care îmbină pe alocuri farmecul stihurilor atât de cunoscute cu un limbaj modern, prezintă unele avantaje. În primul rând cel al replicilor încărcate de un umor subtil, care scad din tensiunea poveștii și apropie rigurosul discurs clasic de spectatorul contemporan, astfel încât unele roluri, precum Mercuțio în interpretarea extraordinară a lui Sorin Leoveanu, provoacă ropote de aplauze. Sau felul în care personajele ies din scenă, și din poveste. De fiecare dată când cineva este ucis în piesă (Mercuțio, Tybalt, Romeo și în final Julieta) este înjunghiat un manechin, cel care preia simbolic moartea personajului. Astfel, actorul rămâne în picioare, simbolizând viața veșnică a sufletului. În acest mod piesa poate avea, paradoxal pentru o tragedie, happy-end. Pentru că, în final, cele două trupuri-suflete ale protagoniștilor principali rămân privindu-se față în față, după ce trupurile lor manechin cad la pământ, atingându-și ușor mâinile și ducând povestea lor de dragoste spre împlinire în astral. Ne imaginăm, așadar, un deznodământ fericit, fie și chiar dincolo de moarte.
Sigur, tragedia lui Shakespeare nu mai este azi necunoscută nimănui. Povestea tipică de dragoste a Renașterii a devenit, de-a lungul vremii, laitmotiv al tuturor poveștilor de dragoste nefericite, și nu numai. Ficțiunea a pătruns atât de mult în real încât, la Verona, locul în care plasează dramaturgul intriga sa, urmele „existenței” celor doi amorezi au dat naștere unei industrii turistice de proporții. Peste tot vezi indicatoare care te ghidează spre: la casa di Giulietta; la casa di Romeo; la tomba di Giulietta sau la tomba di Romeo. Ca să nu mai vorbim de cohortele de turiști care se fotografiază în celebrul balcon, sau lasă bilețele de dragoste pe gardul din spatele Julietei. Al reprezentării sale statuare, firește, ca al unei zeițe protectoare.
Dar să ne întoarcem la spectacolul Naționalului clujean, care se va juca și în stagiunea viitoare, premiera de la sfârșitul lui iunie constituind o invitație pentru iubitorii de teatru din acest oraș. De altfel, această primă reprezentație a fost deja un succes, în ciuda condițiilor toride din sală, inconvenient major pentru spectatori. Ca să nu mai vorbim despre efortul actorilor, ei au suportat și povara costumelor grele, dar, la finalul celor două ore, au ridicat audiența în picioare, fiind omagiați îndelung.
Tinerii actori Sânziana Tarța în rolul Julietei și Matei Rotaru, cel care a dat viață personajului Romeo, au reușit, fiecare în parte, un joc plin de candoare, grație și farmec, prin care au transmis spectatorilor emoția țesută în jurul poveștii de dragoste. Personal, mi-a plăcut mai mult Julieta, complexitatea rolului, și, aducând iar în discuție condițiile în care s-a jucat spectacolul, acestea nu s-au reflectat deloc în prestația actriței care, din punctul meu de vedere, a reușit un rol aproape fără fisuri. Sorin Leoveanu în Mercuțio, despre care am mai pomenit la începutul acestui text, și Anca Hanu în Doica, au dat multă savoare personajelor întruchipate prin replicile ironico-umoristice, foarte apreciate de spectatori, și jocul lor care a reîncadrat piesa lui Shakespeare în categoria tragi-comediilor moderne. Foarte bun și Ovidiu Crișan în rolul lui Capulet, chiar dacă eu l-am preferat mai mult în ipostazele serioase decât în postura de DJ la balul mascat, modernizat cu muzică de club, unde s-au cunoscut cei doi îndrăgostiți. Interpretarea însă a fost exemplară, în ambele ipostaze. De fapt, cu tot conservatorismul de care ținem să dăm dovadă atunci când vine vorba de clasici, dacă modernizarea operelor atrage tinerii în sălile de spectacol, tot „răul” spre bine, cum se spune adesea.
În alte roluri i-am putut vedea, și sperăm revedea în noua stagiune din toamnă, pe Cornel Răileanu în Lorenzo; Ionuț Caras în Tybalt; Adrian Cucu în Paris; Radu Lărgeanu în Benvolio; Angelica Nicoară în Lady Capulet; Irina Wintze în Lady Montague; Cătălin Herlo în Escalus; Cristian Rigman în Peter, Spițerul; Miron Maxim în Balthazar și Diana Buluga în Rosalina. Scenografia este semnată de Alina Herescu, asistent de scenografie Anda Pop, după o traducere de Virgil Teodorescu și Șt.O. Iosif. Muzica spectacolului se datorează lui Șerban Ursachi, coregrafia Vava Ștefănescu, iar maestru de lumini a fost Jenel Moldovan.
În așteptarea toamnei, când pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca se va mai „vorbi de-aceste mari dezastre/(…) în trista întâmplare-a lui/Romeo și-a Julietei sale”, nu putem să nu concluzionăm că, uite, se poate și Shakespeare modern, pe muzică de club! O tragedie dusă spre comedie, din dorința de a cuceri spectatorul contemporan, dar unde, din fericire, este salvată în mare parte atmosfera de epocă, nefiind „afectată” povestea originală. „Ah, Baltazar, ce-i nou (ce nou!) pe la Verona?” (!)