„Îngăduieşte-ne să trecem prin țara ta, că nu ne vom abate pe la ogoare şi pe la vii, nici apă nu vom bea din fântânile tale; ci vom trece pe drumul împărătesc, neabătându-ne nici la dreapta, nici la stânga, până vom ieşi din hotarele tale.” (Numerii, 20, 17)

 

 

Să ne reamintim secvența în care Mihail Sadoveanu prezintă hanul: „Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, –era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar n-aveau dinspre partea hoților…”. Hanul este surprins în momentul unei deschideri, explicabile prin pacea și liniștea din țară: „La vremea de care vorbesc, era însă pace în țară și între oameni bună-voire. Porțile stăteau deschise ca la Domnie”. Cititorul pare convins într-adevăr că hanul este un spațiu deschis și accesibil oricui. În realitate, condiția hanului este cu totul alta. „S-a apăsat poate prea mult pe caracterul deschis al hanului sadovenian – răscruce de drumuri, de întâmplări și de destine” remarca Nicolae Manolescu. Pentru critic, hanul este „deopotrivă un loc închis – «nu era han, era cetate»” (Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărții, București, Editura Eminescu, 1976, p. 109). Hanul are o dublă natură, „reală și mitică”, cu porțile sale care „se dau în lături, ziua spre drumurile și spre existența oamenilor, iar noaptea se trag și se închid, definind un spațiu întors asupra lui însuși ca un pur tărâm al imaginației (s.n., Ibidem, p. 109).
Cititorului nu-i poate scăpa așezarea hanului, despre care vorbește orbul din Orb sărac: „Am umblat atunci întrebând de-un han de demult, care stătea și-n vremea copilăriei mele la drumul împărătesc. Acel han, mi-au spus creștinii, nu departe de locul unde-a fost un sat Negoiești, se chiamă în zilele noastre Hanu Ancuței si oamenii care se duc la târgul Ieșului ori la Roman fac acolo popas mare” (s.n.).
Ceea ce interesează în primul rând este interiorul hanului, unde, cel puțin în nuvelă, au acces doar cei inițiați sau cei care trebuie să fie inițiați în ritualul narațiunii. Sunt cei care nu se desfată cu versul lăutarilor, ci cu o semnificativă petrecere, una spirituală, prin care se sustrag timpului obiectiv și realității cotidiene. Hanul este prin excelență rezervat oamenilor „răstimpului” ca durată aparte, a imaginarului: „Contenea câte un răstimp versul lăutarilor și porneau poveștile”. De altfel, un detaliu surprinde atitudinea celor „aleși” față de cântecul lăutarilor și față de petrecerea cu sensul ei profan. Cântecele pregătesc oamenii pentru o experiență ce trebuie să-i marcheze: un personaj asculta cântecele „cu ochii duși”, sugestie a unei întoarceri spre un alt univers.
Narațiunea sadoveniană se fixează pe un anumit timp, al nopții, ce stimulează imaginația și plăcerea de a povesti. Lumina din interior provine exclusiv de la focurile care „luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zăbrelite”. Aceste focuri din interior devin replici date întunericului, „gurilor negre”, cu care amenință ușile și ferestrele. Uși și ferestre ce marchează limita dintre noapte cu întunericul ei greu de semnificații profunde, nelipsite de sugestii ale increatului, și interiorul cu poveștile lui, cu semnele creației și ale spiritualității. Se cuvine să-i dăm dreptate lui Gilbert Durand care vedea în foc prelungirea prin ardere a luminii. Până la un punct, focurile din interiorul hanului au o funcție compensatoare, ele se substituie luminii care se opune întunericului de afară. În egală măsură, și aspectul nu trebuie neglijat, focul stimulează imaginația și întreține povestirea: „Iar după ce se scufunda soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zăbrelite”.
În interiorul hanului povestitorii și ascultătorii au de obicei un loc rezervat, discret și retras, un colț, precum în narațiunea Haralambie: „Atunci cu mare dragoste și placere s-a ridicat din colțul lui călugărul cel care venea de la munte și, cumpănindu-și oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt” (A slobozit cuvânt, admirabilă formulare pentru condiția poveștii și a povestitorului sadovenian, creator ce eliberează cuvântul și creează prin cuvânt). Același colț devine „locul său”, o sugestie că oamenii implicați în ritualul de la han sunt fixați într-un ceremonial de la care nu se abat: după ce și-a încheiat povestirea, părintele Gherman „s-a așezat la locul său”. Revenind la „colț”, să ne amintim că Gaston Bachelard considera că „orice colț dintr-o casă, orice ungher dintr-o odaie, orice spațiu strâmt în care-ți place să te cuibărești, să te aduni în tine însuți, este pentru imaginație o singurătate, adică germenele unei camere, germenele unei case” (Gaston Bachelard, Poetica spațiului, Traducere de Irina Bădescu, Prefață de Mircea Martin, Pitești, Paralela 45, 2003, p. 165).
Strânși în preajma focului, călătorii stau pe niște butuci, fapt ce accentuează o aumită condiție pe care le-o rezervă hanul, aceea de ființe apropiate de natural și de primitiv, cu un anumit mod de a recepta lumea: „Căpitanul Neculai păși la butucul din prejma focului”.
„Verticalitatea unei case – scria Gaston Bachelard – este asigurată de polaritatea pivniță-pod”. În narațiunea sadoveniană nu se fac referiri la pod, în schimb este pomenită pivnița, din care Ancuța aduce vinul. Un personaj laudă hanul („Așa ziduri ca de cetate, așa zăbrele, așa pivniță – așa vin – în alt loc nu se poate”), altul o însoțește pe Ancuța în pivniță: „Și-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo oamenii stăpânirii, lelea Ancuța m-a coborât cu dânsa în pivniță ș-am scos amândoi la lună cofe cu vin”. Același Gaston Bachelard îi recunoaște pivniței „anume utilități”. Este important însă cu totul altceva: „Dar ea este în primul rând ființa obscură a casei, ființa care participă la puterile subpământene. Visând la ea, ne racordăm la iraționalitatea profunzimilor” (Op. cit, p. 49). Chiar dacă nu în mod direct, pivnița trimite la semnificațiile vinului, căruia i se rezervă, alături de rachiu și de bere, un întreg capitol.
Poveștile se spun întotdeauna în interiorul hanului, în spațiul sever marcat de zidurile groase ca de cetate, fiindcă aceste povești presupun un anumit ritual și sunt exemplare pentru experiența de care au parte călătorii. Observația nu este valabilă și pentru situația unei povestiri ce se consumă nu în interior, ci într-un loc „vulnerabil”, la o sugestivă margine, limită, la ușa hanului: „În vremea aceea, stam eu năcăjit foarte, într-o zi, în ușa hanului, cu oala în mâna stângă și cu frâul iepei în mâna dreaptă…Și Ancuța cealaltă ședea ca și asta, tot în locul acela, rezemată de ușorul ușii, și asculta ce spuneam eu”. Spusă în asemenea situație, povestea nu poate fi decât lipsită de consistență și destinată uitării. Cu atât mai mult cu cât predispoziția pentru povestit și pentru vinul stimulând povestirea (cana este ținută în mâna stângă, cea care nu este a îndeletnicirilor practice) se întâlnește cu ispita plecării în lumea de afară, acea „lumea mea” de unde vine fiecare călător (frâul este ținut în mâna dreaptă, cu semnificațiile acesteia). Povestea nu pare să se închege, relatarea personajului nefiind decât vorbe echivalente lumii de afară, frunzelor, nu lumii imaginarului: „Ce voi fi spus atunci nu știu, –au fost vorbe care au zburat ca și frunzele de toamnă”.
Hanul se impune ca un autentic centru al universului narațiunii, oferindu-i omului o perspectivă largă asupra întregului, mediată însă de amintitele porți: „Porțile stăteau deschise ca la domnie. Și prin ele, în zilele line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Ceahlău și Hălăuca”.
Personajele recunosc de cele mai multe ori că sunt în trecere pe la hanul Ancuței. O spun înainte de a fi trăit experiența povestirii, cum face comisul Ioniță chiar la începutul nuvelei: „eu aici îs trecător […] eu încalic și pornesc în lumea mea… Roibu meu îi totdeauna gata, cu șaua pe el… Cal ca mine n-are nimeni… Încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche și mă duc, nici nu-mi pasă…” (s.n.). Deși spun că pleacă, în realitate oamenii rămân la han: „De dus însă nu se ducea. Stătea cu noi”. Intrarea călătorului în han pare să se realizeze după o etapă ce presupune purificarea de accidentalul lumii de afară. Iată cum își face apariția la hanul Ancuței căpitanul Neculai Isac, într-o alunecare ce nu poate să nu rețină atenția: „Căci pe șleahul Romanului se vedea venind un călăreț, învăluit în lumină și-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat și cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi”.
Hanul Ancuței rămâne în această situație un spațiu simbolic pentru călătorii care nu mai pleacă nicăieri fiindcă după experiența trăită de ei nimic nu-i mai face compatibili cu lumea de afară. În finalul nuvelei, ei nu mai ies în lume, prin acceași poartă: hanul le deschide în schimb o poartă spre somn și spre vis.