Este, fără îndoială, o autentică performanță să poți continua, ani de zile, într-un perimetru literar obsedat de experimente poetice violente, de răscoliri ostentative ale mizeriilor realităților actuale, să poți rămâne oarecum senin, distant și puțin preocupat, poate chiar deloc, de toate acestea, cultivând în poezie melodicitatea, cuvântul decantat în rime alese, pentru a exprima sentimente autentice, curate și idei înălțătoare. De acestea se face vinovat George Tei, unul dintre poeții performanți în exercițiul formelor fixe – sonetul, rondelul ș.a. – trecând nepăsător pe lângă inovațiile, mai mult sau mai puțin viabile, ale confraților, de parcă ele nici n-ar exista. A publicat nu puține volume de versuri, fiind remarcat de personalități disticte ale criticii literare care, nu doar că l-au încurajat în demersul său impresionant dar i-au și consacrat personalitatea. Astfel, Ion Rotaru, considerându-l printre parnasieni, îi apreciază rafinamentul formal al expresiei, văzând în el „un șlefuitor de cuvinte” și un „practicant al genului scurt”, sonetul, rondelul, în tradiția ce coboară de la Petrarca până la Macedonski și așa, mai încoace. Alexandru Balaci îi aprecia poezia „insolită”, George Stanca descoperea la el „savoarea rimei, a ideii rimate” a cuvintelor cu „parfum împerecheate”, Nicolae Georgescu remarca în lirica acestuia „diagrame melodice” într-o „poezie cantabilă, elegant metaforizată, de un (auto)ironism elegant”, etc., etc. Într-unul din numeroasele sale rondeluri, își mărturisește, de altfel, propriul crez în acest tip de poezie: „Te-aș fi iubit de nu-mi erai stăpână/ Dar te-aș urî de m-ai lăsa străin/ Și nu știu cât distanța ne amână/ Un ultim pas – destin înspre destin.// Ascult și mă asculți ca o fântână/ Prea plină de ecoul ei prea plin,/ Te-aș fi iubit de nu-mi erai stăpână,/ Dar te-aș urî de m-ai lăsa străin.// Cu greu, reîntruparea ți-o mențin –/ Dau viața mea târziu pe-o altă mână/ Și voi plăti cu drumurile până/ Ne vom plia amiezile ce vin.// Te-aș fi iubit de nu-mi erai stăpână…” (Rondel dedicat poeziei). În 2019 și-a publicat o amplă antologie, M-am întors… (Editura Topoexim, București) din versurile sale de dragoste. George Tei e un veșnic îndrăgostit, nu de o persoană anume ci de femeia în sine, în care vede dăruindu-i-se atât frumusețea naturală cât și căldura unei afecțiuni posibile. E romantic în incantația ce o dedică… iubitei: „Poate un vis te-a îndrumat spre mine/ Sau, poate, dorul zilelor de mai,/ Când teii toți se-ntorc să mai suspine/ După a ta iubire… Dar… mai stai!// Așteaptă să mai treacă noaptea asta/ Să își deschidă, ziua, drumuri noi;/ De va veni spre tine și năpasta./ Să nu mă cerți… vom nemuri în doi” (Te voi iubi). E un melancolic, aidoma tuturor romanticilor pur-sânge, rememorând cu tristețe clipele petrecute în dulci îmbrățișări pasionale: „De câte ori te căutam, spuneai/ Că umbra mea mai umbră se va face/ Și rana ce urma să mă aprindă/ Sub timpul tău, în zbor se vor preface…// De câte ori nu te priveam de-ajuns/ Reîntrebai: «de ce mă ții în brațe?»/ Și îmi zâmbeai, dar zâmbetul acela/ Nu mai știa de ce să se agațe…// De câte ori te mângâiam… plângeai/ Și lacrimile deveneau păcate;/ Se întorceau suspinele în mine/ Și frunzele mureau nevindecate…” (De câte ori). Nu refuză gesticulația largă, entuziastă, a chemărilor patimilor trubadurești: „E, încă, vremea trubadurilor, băieți –/ Uitați atâtea rele ce vi s-au pus în spate;/ Săriți pe caii albi ai vârstelor ce-aveți,/ Ecouri de copite să risipească toate/ Bătrânele precepte că nu ați fi isteți./ Iubire cântă iarăși această zi senină! […] Alegeți-vă, singuri, un dor ce vă alină!/ Numai odată ora de o găsiți pe unde/ Eternele ispite v-ar prinde cu lasoul,/ Scăpați de ea mai iute, că nu știți ce s-ascunde./ Chemați-mă acum, să vă îndemn ecoul/ Unde s-ascunde drumul, ca să vă am secunde…” (E vremea). În haloul acestei patimi se și autodefinește, copleșit de sentimentul tristeții iubirilor pasagere, imaginându-se ca un damnat ce-și deplânge soarta: „Sunt omul de pe stradă ce tremură cuvinte,/ Sunt Cavalerul Negru ce trece către zori,/ Sunt, totodată, ziua ce cade înainte,/ Încoronat de versuri și de poeme… ori// Trădat de câte-o noapte ce nu se mai închide,/ Îmi voi lăsa mirarea pe unde voi putea;/ Îmbrac la întâmplare și celelalte ide/ Ce mă așteaptă, încă, de dincolo de Ea.// Și omul de pe stradă ce trece printre fluturi/ Împrejmuindu-și viața cu câteva ninsori,/ Va scormoni prin temple… durerile să-i scuturi/ De va găsi puterea ascunsă în comori” (Omul de pe stradă).
A publicat aproape în fiecare an câte un volum tematic. În 2016, Remember (Editura LifeArt, București), în manieră macedonsckiană dedicând poeme aproape tuturor elementelor amibientului: Rondelul teiului singuratic, Rondelul ierbii, Rondel de vară, Rondel de seară ș.a., dar și Rondelul credinței, Rondelul dezmoștenirii, Rondelul prieteniei ș.a. Exuberant un rondel pentru închinarea cupelor cu vin: „Să bem, prieteni, viața e o toană/ Nimic din ce-i lumesc să nu ne scape –/ Și în pahare-acum de ni se toarnă/ Să ne deschidem sfintele supape.// Surâsul din privire – blândă mană/ Din fiecare glumă să se-adape;/ Să bem, prieteni, viața e o toană/ Nimic din ce-i lumesc să nu ne scape –/ Deși nostalgic ne aflăm în toamnă/ Chiar și timid, tristeța nu încape…/ Să navigăm către o altă dană!/ Când vom strivi o lacrimă sub pleoape// Să bem, prieteni, viața e o toană!” (Rondel cu dedicație).
În 2017 a publicat un volum de sonete, Culorile sonetului (Editura Topoexim, București), excelând, de asemenea, în cultivarea formelor fixe („Mă caut printre forme”, se confesează într-unul din poeme), decantând, după tipicul clasic, sentimentele pure ale unui îndrăgostit („Sunt robul tău, iubire”, declamă într-altă parte), fiind tentat și el, ca atâția alți asemenea iubitori al sonetului (Radu Cârneci, Horia Bădescu ș.a.), de inovații în structura acestuia. Așa, bunăoară, în Sonetul CXV, așează terținele în fața catrenelor, căutând însă aceeași cadență clasică în lamentoul însingurării: „Alerg pe străzi plouate de nectare/ Însingurat parcurg noaptea din mine –/ Prin liniștea rămasă-n așteptare.// Însingurat parcurg noaptea din mine –/ Nici pașii tăi tăcuți nu vor să-nchine/ Măcar un tainic răsărit de soare.// Alerg pe străzi plouate de nectare/ Cu visele purtate în chimire,/ Când rătăcit prin câte-o întrebare,/ Când aninat de-o nouă amintire…// Și zorile mă prind în căutare./ Să regăsesc cuvintele senine/ Alerg pe străzi plouate de nectare,/ Însingurat parcurg noaptea din mine”.
Atunci când abordează (pentru a fi în modă /?/) versul liber, devine mai degrabă moralist, versurile sunt „gnomice”, metaforizate intens, meditația având rezonanța haiku-ului: „…vremea nu permite/ înscăunarea trecutului/ și nici umbra lăsată/ pentru a face/ dreptate/ nu s-a decis/ să întrebe nopțile/ unde au fost ieri…// visurile/ au trecut deja// se vor pregăti/ să urce/ între celelalte speranțe/ pentru ca/ altcineva să îmbrace/ următoarea discriminare…” (Nu caut timpul).
George Tei pare un poet rătăcit în veacul său, în care, nostalgicul romantic și sentimental, mereu îndrăgostit și părăsit de iubite, cum se arată în întreaga sa lirică, cată a-și afla locul, pe care îl merită cu îndreptățire. De altfel, muzicalitatea versurilor, rimele căutate și alese cu mare grijă (deși, totul curge fluent, fără efort în acest discurs de ordin clasicizant) îl recomandă pentru o situare aparte în peisajul liricii noastre actuale, originalitatea nelipsindu-i în tocmai practicarea briantă a tiparelor ce par înghețate în rigoarea lor prozodică. E un veritabil poet al iubirii, al nevoii de puritate și de adorare a frumuseților eterne, totul măsurat în dimensionalitatea artei cuvântului.