Cu aproape jumătate de an în urmă (pentru Tribuna nr. 450/1 iunie) am scris un text pe care-l dedicam, precedând aniversarea zilei sale de naștere, scriitorului și jurnalistului german, născut în România, Hans Bergel. Articolul meu avea ca bază de pornire volumul omagial redactat de Mihaela Malea Stroe, (1) în care sunt reunite o serie de articole despre viața și opera scriitorului precum și două dintre multele interviuri acordate. Aminteam atunci, într-o pagină de revistă urmată de publicarea unui poem inedit trimis de Hans Bergel pentru Tribuna, câteva aspecte din biografia dramatică a autorului, care i-a nutrit literatura (scrisă în exclusivitate în limba germană dar tradusă în mai multe limbi, din păcate numai câteva opere au apărut și în România), atât prin reflectarea tragismului unui sistem opresiv, existent în țara noastră după cel de-al doilea război mondial, cât și prin elogiul adus peisajul românesc, adăugându-se aici și tema esențială a contactului cu un multiculturalism despre care avea să afirme mai târziu: „[..] mă trag de pe meleaguri unde multiculturalitatea era ceva firesc. […] Or, acest spațiu multicultural, multietnic a însemnat – analizând retrospectiv – un câștig pentru mine, un belșug de inspirație. Eu cred că tocmai de aceea nu am avut probleme cu întâlnirea altor culturi, diferite de a mea. […] personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Mi-am dat seama de acest lucru târziu, când eram departe de România, iar pe măsură ce înaintez în vârstă, devin tot mai conștient că așa este”. (2)
O vârstă minunată care se apropie de centenar, o vitalitate și o „necesitate imperioasă de a scrie” (3) care bucură și în același timp obligă orice confrate pentru care misiunea scrisului este datorie de viață. Cât despre textul bergelian, odată descoperit este imposibil să nu-ți dorești să citești mai mult și mai mult (cel puțin atât cât găsim tradus în română) pentru că, așa cum bine puncta Adrian Lesenciuc, ne revine obligația „să recuperăm, lucrare după lucrare, o operă care își clamează apartenența la limba română”. (4)
Este și motivul pentru care revin acum cu un nou text, construit de data aceasta în marginea unui roman care se înscrie în seria cărților obligatorii pentru reconstituirea istoriei noastre reale, apartenența acestui volum la literatura română fiind observată de presa străină încă de la apariția versiunii sale în limba germană, în anul 1977 (5): „În fond acest roman este o carte a românilor, face parte din literatura română, chiar dacă este scris în Germania…” (6). Caracterul memorialistic al romanului este clarificat chiar de autorul său într-un interviu (7) acordat lui Iulian Cătălui în 2017, la Gröbenzell, domiciliul din Germania al scriitorului: „În romanul Dans în lanțuri am rezumat tot ce am trăit în cele peste două decenii de comunism și permanentă rezistență pe diferite plaiuri. Desigur că îmi sunt cunoscute opere literare românești care tratează cu precădere perioada stalinistă. […] Cu Dans în lanțuri mă simt în compania lor”.
Eu am citit a doua versiune românească, apărută la Editura Ecou Transilvan (8), în 2015, în traducerea lui George Guțu, dar prima ediție în limba română a fost publicată de Editura Arania din Brașov, în 1994. Personajul central, Rolf Kaltendorff, căruia i se atribuie experiențe și însușiri care-l dovedesc drept alter ego al autorului (9), își retrăiește trecutul într-un episod agonizant provocat de o stare febrilă după ce ploaia care-l udase cu o zi înainte îl îmbolnăvește. În delirul stării de inconștiență provocată de febră, timp de o noapte întreagă, personaje din trecutul său îl vizitează, imaginar desigur, pentru a-i aminti existența aventuroasă din România, cauzată de șicanele Securității, dar și ororile trăite în închisorile comuniste, ca deținut politic. Despre acest roman Ana Blandiana spunea (fragmentul este reprodus pe ultima copertă) că este „cel mai complex, cel mai subtil, cel mai în cunoștință de cauză despre teroarea comunistă din România anilor 1950”; iar Arnim Mohler (Criticon, München), text evidențiat de asemenea pe copertă, că „Universul care se deschide în fața noastră în această carte mustește de o tensiune copleșitoare. Ceea ce evocă acest om din memoria lui se remarcă printr-o cumplită limpezime”. Despre această „cumplită limpezime” aș vrea să vorbesc mai departe, fiindcă este senzația certă, răvășitoare pe care am avut-o la rându-mi citind cartea, chiar dacă personajele se desprind dintr-o ceață atât de groasă încât, o vreme după aceea, pâcla încă le mai „atârna de mâini și de umeri în fâșii subțiri” (p.13). O descriere atât de puternică, în ciuda caracterului metaforic, încât ai senzația că te afli în același salon cu Rolf Kaltendorff și, privind prin ferestrele mari, asiști la nașterea personajelor din peretele de ceață.
Prieteni, cunoștințe întâlnite în locurile de detenție, sau în alte conjuncturi tragice, vin la întâlnirea închipuită, prilejuită de finalizarea lucrărilor de construire a casei de pe malul lacului, cu propriile lor destine, cu propriile povești tulburătoare, care, împreună, reconstruiesc atmosfera de teroare a anilor ’50, în care intelectuali de marcă, sau alți reprezentanți ai categoriei celor cu „origini nesănătoase”, au fost umiliți, tracasați ori aruncați în pușcării. De departe cel mai puternic, mai de impact capitol al romanului este Cabinetul fantomă. Fragmentul evocă teribila experiență trăită de autor (și redată în roman cu ajutorul personajului principal) în tenebrele Fortului subteran nr. 13 Jilava. Dincolo de descrierea frustă, cu acuratețe a suferințelor îndurate, a mizeriei înconjurătoare și a mizeriei umane în care deținuții erau siliți să conviețuiască, în întuneric, șochează „lumina” pe care spiritul liber al celor închiși reușește să o aprindă în sufletele lor. Sunt personaje care, grație măiestriei desăvârșite a prozatorului, reușesc să transmită această senzație și cititorului. Pentru că nu știu cum altfel îți poți imagina acel obscur culoar din tunelul subteran, printre paturile etajate ale deținuților, înșirate de-o parte și alta de-a lungul pereților, străbătut de mai multe ori pe zi, în ambele sensuri, de Rolf Kaltendorff însoțit de doctorul Braha cu care discută literatură, artă, filozofie, altfel decât luminos! Temele zilnice, permanente de discuție ale acestor oameni de spirit, care-și împărtășesc impresiile, ideile, concluziile unei educații rafinate, desăvârșite, aruncă o lumină asupra monstruozității locului, transfigurându-l. Urmărindu-i, cititorul are aceeași impresie ca personajul Kaltendorff: „Cele câteva mișcări cu mâinile cu care-și însoțise anumite pasaje din ceea ce zisese dovedeau siguranță și precizie, ca acum câteva zile când îmi vorbise despre Rilke, recitând A zecea Elegie, pe un asemenea ton, de parcă purta o discuție cu un cunoscut într-o după-amiază caldă de toamnă într-un parc din București sau Paris”(p.223). Contrastul celor două planuri, real și imaginar, este brutal, de neimaginat dar totuși posibil, și din pricina asta extrem de tulburător.
Cabinetul fantomă este un „guvern” din umbră, format din specialiști bine pregătiți profesional pentru toate portofoliile, care se întrunesc periodic în „saloanele” dintre paturile de fier pentru a discuta planurile de redresare a țării și modalitățile punerii lor în practică după eliberarea „miniștrilor” din măruntaiele temniței, odată cu înlăturarea monstruosului regim, căruia nimeni nu i-a bănuit longevitatea. Iluzia bătrânilor care compun cabinetul este alimentată de doctorul Braha și de mai tânărul membru convins de acesta să facă parte din joc, Rolf Kaltendorff. Ambii înțeleg astfel să le facă zilele mai suportabile bătrânilor intelectuali, care vor sfârși, pe rând, în cumplita închisoare subterană.
Scena terifiantă care dă titlul romanului, imaginea ciobanului cu lanțuri la picioare și o bilă de fier de cinci kilograme prinsă de una dintre glezne dansând, în puterea nopții, gol în mijlocul celulei, un dans tradițional din munții Maramureșului, este în fapt continuarea ideii obsesive a autorului din nuvela Prințul și bardul, scriere care a constituit capătul de acuzare a lui Hans Bergel la 15 ani de închisoare în procesul de la Brașov, din 1959, cunoscut în istorie sub numele de „lotul scriitorilor germani”. Interpretarea cu dublu sens a textului, dintre care unul ostil comunismului, decriptat autorităților de un așa-zis prieten al autorului, a fost singurul argument al acuzării. În nuvela istorică, Bardul îi spune Prințului: „Sunt liber chiar dacă mă pui în lanțuri”. Mulți ani mai târziu scrierii acestui text, într-un film realizat de Televiziunea Română (10), Deportații: Dans în lanțuri, Hans Bergel, cu referire la scena din roman, declara: „Acest dans este expresia libertății până și în lanțuri”. Preocuparea de a dovedi că libertatea interioară a individului nu ține de libertatea sa fizică devine, de-a lungul timpului, un laitmotiv obsesiv al autorului, pentru că „nici un dictator nu va trebui să poată să se laude că a ucis în cei torturați voința lor de libertate”(p.228). Și asta chiar dacă „în rândul oricăror popoare, religii și culturi există întotdeauna un soi de oameni care ne fericesc cu călăi”(p.127).
Hans Bergel este acel tip de emigrant care a reușit să ajungă de acasă acasă. Adică dintr-un loc în care s-a născut în altul care-l reprezenta, din punct de vedere al limbii și culturii. Cu toate acestea, scrierile sale, precum și propriile declarații au lăsat mereu să se înțeleagă că „sindromul exilatului” nu i-a rămas necunoscut, ci, dimpotrivă, l-a trăit dramatic la puterea a doua. „Poate că sunt și rămân un străin în această țară a limbii mele materne, în pământul căreia este îngropat tatăl meu și-al cărei cetățean am redevenit și eu acum […] Dar cu siguranță sunt un străin în țara în care m-am născut și am copilărit […] patria nu mai poate exista pentru noi decât în noi înșine” (p.134). Două patrii înseamnă însă, paradoxal, mai puțin decât una. Pentru că un sentiment de înstrăinare te macină din ambele părți. În monografia (11) pe care i-a dedicat-o, Renate Windisch-Middendorf a creionat „profilul omului fără patrie”. Prezentând volumul în Dilema Veche (12), Alexandru Cizek nota: „Într-un scurt epilog autoarea trasează cu mult discernământ profilul «omului fără patrie», plecând de la câteva mărturii percutante ale lui H.B. De pildă, în al 44-lea an după emigrare, acesta se întreba, dilematic: «Sunt eu german? Conform nașterii, limbii materne, educației și formației mele și încă conform pașaportului, da… însă, cu cât trăiesc mai mult în Germania, cu atât mă simt mai înstrăinat printre germani» (citat dintr-o scrisoare adresată de H.B. autoarei – trad. Cizek). Este o declarație de mare luciditate, ilustrând tipica sfâșiere lăuntrică a emigrantului trăind între două lumi diferite: nemaiaparținând celei din care a plecat, îndelungata ședere în noua țară nu face decât să-i crească sentimentul înstrăinării…”.
Îndrăznesc să afirm, în concluzie, că Hans Bergel nu este „omul fără patrie”. El este tragicul posesor al mai multor patrii, dintre care cea mai importantă este cea din sine însuși, după cum recunoștea. Și tot după spusele domniei sale „timpul este singura realitate din viața unui om”(p.7). Nu poate fi decât motiv de bucurie faptul că-l împărțim.

 

 

Note
1 Hans Bergel. Nevoia imperioasă de a scrie, Editura Eikon, București, 2020
2 Hans Bergel, „Întâlnirea cu civilizația și cultura română a fost decisivă pentru tot restul vieții mele”- un interviu realizat de Eugenia Bojoga la Tübingen, în martie 2021, pentru revista Contrafort din Chișinău
3 Mihaela Malea Stroe, Interviu cu Hans Bergel în Revista Literară Libris, nr.1/martie 2017
4 Adrian Lesenciuc, „Pledoarie pentru recuperarea unui mare scriitor”, text publicat în România literară, nr. 12/2021
5 Hans Bergel, Der Tanz in Ketten, 1977
6 În cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung, evocare din interviul realizat de Eugenia Bojoga, anterior citat.
7 Iulian Cătălui, Interviu cu scriitorul Hans Bergel, „Brașovul a fost cel mai însemnat loc în cei 43 de ani petrecuți în Transilvania. Aici se află până în ziua de azi rădăcinile mele afective – și nu numai ele”, în Revista Astra, nr. 3-4/2017
8 Hans Bergel, Dans în lanțuri, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015
9 Cu referire la întreaga sa operă, în interviul din revista Contrafort, mai sus amintit, Hans Bergel spunea: „Eu nu pot scrie nu doar romane, dar și eseuri, dacă nu este vorba de ceva trăit realmente de mine”.
10 Deportații: Dans în lanțuri – interviu cu scriitor – Hans Bergel, episod din seria documentară Deportații, difuzat pe 20 octombrie 2018 la TVR3, realizator – Cristian Amza, cu participarea doamnei Anneli Ute Gabanyi, istoric și analist politic din Berlin
11 Renate Windisch-Middendorf, Der Mann ohne Vaterland. Hans Bergel – Leben und Werk/Un om fără patrie. Viața și opera lui Hans Bergel, Frank & Timme, Verlag für wissenschaftliche Literatur, Berlin, 2010
12 Alexandru Cizek, O carte despre un om minunat din Transilvania, Dilema Veche, nr. 426/12-18 aprilie 2012