uvertură

„întuneric era deasupra adâncului…”
un fluture alb prinde viață pe rama scorojită
în secția de reanimare nu mai e nimeni!
îl privesc insistent
aripile lui
palmele mele desfăcute
se pătează cu roşu

ea
îmi spunea să nu mă pieptăn la oglindă
când noaptea se taie în jumătăți
să nu caut limpezimi în cearcăn
oricâte nerăbdări mi-ar încolți sub coaste

spaima
că pielea-mi va căpăta noblețea pergamentului
iar părul
caier în furca ei s-ar transforma
îmi paralizează şi azi retina

la ora aceea fatidică
viață din viața ei s-a rupt
şi țipătul
o, țipătul
a înghețat pereții!
în luciul lor şi-a văzut nou-născutul
bătrân!

acum ştiu de ce
ea
avea dintotdeauna obrazul brăzdat
şanțuri prin care lacrimile i se scurgeau ordonat
tot mai multe
pe măsură ce pielea i se usca mai tare

şi nu e puțin lucru
să poți trece pe ape
până dincolo
crescut din umeri secați
darul neprețuit al îngerului!

nimic și un sfert

„…şi Duhul lui Dumnezeu Se purta
pe deasupra apelor!”

se scurg trandafiri din oglindă
– ceară lumânărilor de veghe –
doar cincisprezece minute peste momentul facerii
e încă devreme!
trebuie să-mi țin trează inima
deja obosită să se mai zbată
coastele fragile nu-s gratii de ajuns

am isprăvit de semănat tristețile cele mai alese
așa cum nicăieri în lume nu se mai află
păstrate în buzunarul cusut pe dinăuntru
înainte de izgonire

în cătunul mort
unde crucile se țineau în case
(abia mai târziu, pe rând,
au suit dealul)
grădinarul durerii mi se spunea
și eram privită
încă de atunci
cu o milă sticloasă
ce mi se scurgea pe obraji
maculându-mă
șopteau apoi, ca pentru ei
păcat de ea, are să fie frumoasă!

nu știa nimeni
că uneori
noaptea
din plop cobora un înger
și-mi dădea să beau

semințele așa le-am păstrat
vii în cătunul mort!

Ora unu – noaptea în sens invers

Nu ne mai săturam
să ne radiografiem cutiile craniene
să scormonim cu ochii în spatele ochilor
să căutăm simțuri mumificate
și să aruncăm totul
absolut tot ce se mai găsea prin cotloane
la ghena pe care scrisesem cu cretă
înainte de ploaie
foste/foști

poate-ți mai aduci aminte
ce lună monstruoasă răsărise
în noaptea aceea
și cum proiectase ea
pe trupurile întinse
ca pergamentele gata de scrijelire
umbra crengilor ce se izbeau
în ferestre

mai târziu
bezna ca un lichid amniotic
a învelit nou-născutul
timp ce ni s-a dat
și despre care nu știam nimic
dar
odată venit pe lume
încredințați eram
că va durea continuu
ca o naștere fără de sfârșit
tot restul vieților noastre

și-apoi mai era îngerul
cel care și-a pierdut aripile
pentru noi
că nu înțelegea nimeni
de ce atâta alb
de ce atâta roșu
în urma trenului care-a tăiat
noaptea în sens invers.

Păpușarul

Vine păpușarul!
un sfert de ceas mai devreme vine
mâinile lui
pricepute s-astupe gura copilăriei
împletesc
sfori care taie-n viu biete făpturi
neînvățate să plângă
neînvățate să râdă
tragedia se joacă,
nu ca odinioară pe marile bulevarde,
pe drumul prăfuit al robilor.

Pleacă păpușarul!
după râsete grotești
aplauze biciuite închid cutia!
sub capacul greu
ca de criptă
se-amestecă de-a valma
încâlcite-n sfori
brațe dezbrățișate
picioare care nu mai știu s-alerge
vise decapitate

ce nu știe păpușarul e
că întotdeauna
aripile se salvează!

Simt absența ta
cum bulgăre de noapte se face!

Câte ore-am risipit!
de când întunericul,
smoală de nepătruns,
a umplut golul dintre noi,
acoperind
străzile pe unde-am umblat,
ruinele deasupra cărora ne-am sărutat
cu disperarea dinaintea asediului final,
peronul de la linia patru,
murdară antecameră a singurătății,
şi pe noi,
biete ființe din carne.

până la ochi!
pe ei nu i-a putut acoperi!
şi au rămas aşa,
două fulgere spânzurate deasupra lumii,
deasupra tuturor celor văzute şi nevăzute.

în sclipirea lor
îmi văd acum masa de scris,
imaculată,
ca în marile săli de disecție,
cu tot instrumentarul pregătit:
o carte nescrisă,
alături toate dorințele nerostite,
şi din pricina asta extrem de tăioase,
amintiri cu lamele tot mai subțiri pe încheietură,
temeri crescute hidos,
precum securile medievale.

când voi isprăvi de smuls,
într-un ecorşeu săvârşit pe viu,
din mine fâşiile de tine,
necicatrizate pecete,
abia atunci foile albe se vor umple.
Purtate de vânt pe străzi,
acele străzi pe care tu le ştii,
mirați trecătorii vor observa
cum sparg din loc în loc,
ca pe-o foaie de cort învechită,
noaptea!