Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Viitorul Uniunii Europene (II)

Viitorul Uniunii Europene (II)

Uniunea Europeană a lansat dezbaterea asupra viitorului ei. La invitația președintelui Emil Constantinescu, din partea Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului (București), mi-am asumat să conturez viitorul Uniunii Europene – în limita unei conferințe care să prefațeze dezbateri.
În numărul anterior al revistei „Tribuna” am precizat că acest viitor nu se poate stabili, însă, fără a considera proiectul și prezentul Uniunii Europene. Am mai subliniat că, de aceea, fără a cădea în lirismul istorist și nici în birocratismul de serviciu sau în euforism, voi proceda la o abordare sistematică, concentrată pe nodurile temei. Voi aborda, așadar, pe rând: 1. Specificul culturii europene; 2. Premisele unificării europene; 3. Rădăcinile durabile ale Europei; 4. Ce s-a realizat prin unificarea europeană?; 5. „Societatea mondială” și tendințele ei; 6. Diagnoze societale; 7. Problemele actuale ale Uniunii Europene; 8. Istoria ce vine; 9. Uniunea Europeană între supraputeri; 10. Scenarii de rezolvare a problemelor; 11. De la statul de drept la statul drept; 12. Democratizarea ca soluție. Voi profila alternative și voi duce analiza până la apărarea unui punct de vedere.
În numărul menționat am abordat primele șase părți ale analizei. Înaintez în acest număr cu părțile 7 și 8 și cu o secțiune din partea a 9-a, urmând ca restul conferinței să ocupe „Viitorul Uniunii Europene III”.

 

 

7. Problemele actuale ale Uniunii Europene

 

Uniunea Europeană a acumulat probleme redutabile, pe care le are astăzi de rezolvat pentru a-și asigura viitorul. Le-am semnalat detaliat în alt loc (A. Marga, The Destiny of Europe, 2011), încât aici le rezum, doar, enumerând pe cele mai acute.
Am în vedere următoarele: 1. Declinul demografic face ca ponderea indigenilor să scadă. Pe de altă parte, continuă tendința postbelică de emigrare a europenilor spre alte continente, cu brain drain-ul pe care îl antrenează; 2. Sărăcia şi discrepanţele sociale sporesc din nou, chiar dacă la alt nivel al dezvoltării decât în trecut; 3. Deciziile de importanţă majoră ale Europei se adoptă lent şi rămân adesea ambigue sau incerte. În unele țări, Europa traversează o criză de lideri adecvați condiţiilor și temelor istorice noi; 4. Pluralismul, în loc să mobilizeze noi energii, paralizează decizii şi anonimizează răspunderea. Democraţia este practicată în multe locuri ca un fel de tehnică de selectare periodică a reprezentanţilor, care se sustrag apoi controlului public; 5. După instalare, administraţiile se concep ca un fel de scopuri în sine şi sunt mai curând opace la reacţiile cetăţeanului. Sistemele juridice, morale, administrative au pierdut conştiinţa sensului lor, devenind schelete rigide, greu de înviorat. 6. Viitorul este colonizat de teamă, iar futurismul negativ, coagulat în jurul devizei „să nu schimbăm ceea ce este, căci va putea fi şi mai rău!”, a ocupat multe minţi. 7. Procesul deciziei politice este închis pentru covârşitoarea majoritate a cetăţenilor, care răspund cu apatia politică şi civică. 8. Pentru tot mai mulţi europeni, viaţa se reduce la muncă şi, eventual, la consum. Banii sunt percepuţi ca sens al vieţii, în loc să fie mijlocul pentru acţiuni în folos personal şi public; 9. Privată de viziune, educaţia se transformă într-o tehnologie de formare de competenţe. O scădere a nivelului profesional în Europa este la orizont; 10.Valorile sunt funcţionalizate, dacă nu cumva transferate simplei subiectivităţi. Etica muncii şi pasiunea creaţiei şi-au redus intensitatea; 11. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea, violenţa se răspândesc; 12. Sunt reluate tehnici de dobândire și exercitare a puterii din anii treizeci, iar statul de drept democratic este redus la statul de drept al altor perioade ; 13. Altădată subiect al istoriei mondiale, Europa lipseşte astăzi de la adoptarea deciziilor geopolitice sau este doar reprezentată; 14. Dinamica altor arii culturale a început, deja de câteva decenii, să o exceadă.
Nu ne aflăm în Europa actuală în fața alternativei „umanism sau barbarie”, pe care Husserl o vedea la sfârșitul anilor treizeci în Europa. Nu ne aflăm nici în fața pericolelor postbelice. Dar nici nu este o situație liniștitoare.

 

 

8. Istoria ce vine

 

A devenit aproape imperativă captarea istoriei ce se pregătește și va urma. Opinia mea este aceea că pentru a surprinde sensul istoriei noastre actuale avem de urmărit evoluția a patru subsisteme ale societății moderne actuale – economia, politica, administrația, cultura și, desigur, interacțiunea lor.
În economie, ne aflăm la apusul neoliberalismului, dar soluţia „naturalizării” economiei se articulează anevoios. Reacţia celor mai buni economişti – Paul Krugman (Conscience of a Liberal, 2007), Joseph Stieglitz (The Great Divide, 2015), James Galbraith Jr. (Wachstum neu Denken, 2016) – este simptomatică. Globalitatea este cadrul vieţii actuale, globalismul rămâne o ideologie, iar globalizarea, aşa cum a fost concepută din anii nouăzeci încoace, are nevoie de corecturi.
Ca rezultat, postglobalizarea se conturează ca posibilitate concretă (detaliat în A. Marga, După globalizare, 2019). Aceasta pentru că în societățile avansate se întâmpină deja dificultăți – cu distribuția poverilor și avantajelor, cu accesul la decizii, cu ținerea sub control a riscurilor, cu motivarea cetățenilor – pe care globalizarea nu le rezolvă. Pe de altă parte, globalizarea extinde la maximum piața pe care se valorifică produsele, dar nu poate împiedica extinderea altor sfere (autonomia personală sau instituțională, viața privată, cea comunitară, cea lăuntrică, de pildă) și încurajează tematizarea nevoilor, a stilului de viață, a sensului.
Nu marketizarea este astăzi problema, ci iluzia că este singurul mecanism de socializare. Nu statul social este sursa dificultăţilor, ci malformarea lui la dreapta, de către cei care vor să-l anihileze, sau la stânga, de către cei care nu-l rafinează (Reinhardt Cardinal Marx, Das Kapital. Ein Plädoyer fur den Menschen, 2010). Nici „statul invadant” al socialismului birocratic, nici „statul debil” al liberalismului clasic nu sunt soluţii (Joseph Stiglitz, Globalization and Its Discontents, 2002), o reconsiderare profundă fiind indispensabilă. Asumarea de sine a fiecărui stat se profilează deja ca noua soluție.
Ştiinţele îşi continuă evoluţia ghidată de orizontul aplicării, înăuntrul căruia se fac descoperirile. Geografia cultivării ştiinţei s-a extins (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011), dar nu se ştie nici acum cum arată sistemul ştiinţelor. Cu „teoria unificată a naturii”, în forma ipotezei transcendentaliste (Carl von Weizsäcker, Die Einheit der Natur, 1971) s-a închis deocamdată şirul dezbaterilor asupra fizicii ca unificator al cunoaşterii.
Sunt însă schimbări adânci de viziune datorate ştiinţelor. Destul să amintesc câteva.Teoria „sistemelor autopoetice” (Humberto Maturana) a arătat cum cogniţia îşi creează elementele înainte de contactul cu mediul înconjurător. Teoria „folosirii limbajului” a arătat că nu se pot desemna obiecte fără a le identifica (Peter Strawson), că nu putem atribui predicate logice fără a ne include în atribuire (Shoemaker) şi că nu putem dovedi ceva înainte de a înţelege (Noszik). După ce Einstein a vrut să reducă timpul la spaţiu, azi se acceptă că timpul este ceva autonom şi se vorbește de istoricitatea legilor naturii (Lee Smolin, Time Reborn. From the Crisis in Physics to the Future of the Universe, 2013). Ideea lui Peirce, a conceperii uniformităţilor ca rezultate ale evoluţiei, intră efectiv în scenă. Limitările vieţii (răul, înfometarea, suferinţa, boala, moartea) intră în avanscenă şi începe scrierea istoriei pe faţa nu atât a reușitelor, cât a obstacolelor (Susan Neiman, Das Böse denken. Eine andere Geschichte der Philosophie, 2004). Aplicarea procesării datelor în medicină a încurajat unirea eforturilor de descifrare a codului genetic cu epigenetica, iar chestiunea „împachetării genelor” devine cheie în terapii. Nu se poate depăşi orice graniţă a vieţii, dar se poate prelungi viaţa multor oameni (Johannes Huber, Länger leben.Medizinische Perspektiven und ihre Bedeutung für Gesellschaft, 2004). După localizarea pe creier a regiunii ce se activează când persoana se ataşează altora, identificarea oxytocinului și circumscrierea unui „instinct” al altruismului, în fapt a bazei empatiei (Paul Gilbert, The Compassionate Mind, 2009), începe schimbarea paradigmei lui Darwin a supravieţuirii celui mai tare.
În politică, unii cred că în condiţiile „societății mondiale” ar trebui ca oamenii să facă ceea ce li se spune de la un centru. Mai ales intelectuali vulnerabili caută sprijin în afară şi cultivă această deducţie eronată. A devenit însă limpede că democraţia are în cadrul naţional una din condiţiile posibilităţii ei (Pierre Mannent, La Raison des Nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, 2006). „Corectitudinea politică (political correctness)” este invocată din nou, dar critica ei a început, de asemenea. Pe harta democraţiei a revenit diversificarea: „democraţia liberală” a Americii inspiră cea mai mare parte a lumii, dar „postdemocraţia” europeană (Colin Crouch, Postdemocrazia, 2003), „democrația cetățeneească” a Europei, „democraţia dirijată” a Rusiei şi „democraţia în culori specifice” a Chinei sunt prezente de asemenea. În democrații se pune problema meritocraţiei (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014). Se promovează democratizări, dar încă se face prea rar distincţia dintre demantelarea autoritarismului şi construcţia democraţiei (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Teantative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986). A doua nu se poate atinge fără democratizare.
Capacitatea militară este în creştere, dar contează mai puţin cine este cel mai înarmat, cât forţa de distrugere, care este enormă de fiecare parte. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită, nici măcar luată sub control. Nuclee de conflict major nu lipsesc.
În administraţie, suntem în situaţia în care statele au înclinat, chiar respectând jurisdicţia clasică (Hans Kelsen), spre trecerea deciziilor din consultarea democratică în atributele conducerilor. Decizionismul (Carl Schmitt) s-a răspândit, mai nou el se revendică din „complexitate” (Luhmann), dar chestiunea legitimării a intrat în avanscenă, cel puţin în drept şi teoriile politicii. Aplicarea electronicii şi informaticii au vulnerabilizat frontierele vieţii private. Aceasta nu mai poate, obiectiv, să păstreze intimitatea, încât depinde de competiţia între tehnologie, care extinde supravegherea persoanelor şi legislaţie – ultima redută a apărării vieţii private (Eric Schmidt, Jarel Cohen, The New Digital Era. Reshaping the Future of People, Nations and Business, 2014). Coordonarea în sistemul mondial are nevoie de negocieri noi. O nouă migraţie a popoarelor are loc pe nesimţite, iar, cel mai recent, în valurile ei se ascund jihadiştii diferitelor cauze.
În cultură, câştigă recunoaștere conceptul cuprinzător al culturii: cultură este  şi literatură şi tehnologie avansată şi sistem de drept şi justiţie şi dezbatere publică şi reflexivitate şi artă, religie şi filosofie. Înțeles profund, multiculturalismul, ca soluţie strategică, rămâne în vigoare.
Pe scenă urcă venerabila cultură a Chinei, cu limba vorbită de două miliarde de oameni, istoria cea mai lungă, prezenţa pe glob cea mai extinsă şi cu inovaţie impozantă. Asistăm la declinul pregătirii profesionale în Europa (Alan Greenspan, The Age of Turbulence, 2005). Deşi proiecte ca PISA şi Bologna puteau fi salutare, aplicarea acestora a intrat în cadrele strâmte ale neoliberalismului, care le-a redus anvergura. Nu doar nevoia de religie, ci şi împărtăşirea religiei cunosc o recrudescenţă, care rămâne ambiguă, cât timp terorismul vrea să o exploateze. Perspectivele instituţionalizării creştinismului în China (David Aikman, Jesus in Beijing, 2016) antrenează consecinţe în întreaga lume.
Putem anticipa că istoria ce vine va fi una în care economia va orienta decizii politice, științele vor avea impact crescând, forța militară va avea o mare pondere. Lumea va fi una în care democrația se va apăra greu în conflictele extinse și în care va continua „cotitura culturală” a lumii civilizate, ce face din cultură sursa primă a dezvoltării. Dar fiecare dintre aceste subsisteme va juca un rol ireductibil. Ca urmare, la o descriere precisă a lumii ce vine, rezultă mai curînd o geometrie variabilă, cu deplasări continue de planuri, în care problemele dintr-un subsistem se vor prezenta în hainele altuia. Într-un moment sau altul, unul sau altul dintre subsisteme va juca, însă, rolul decisiv, încât o generalizare pentru orice timp nu mai este posibilă.

 

 

9. Uniunea Europeană între supraputeri

 

Lumea în care s-a intrat în 2010 este o lume a reafirmării națiunilor, în care supraputerile au cel mai mare impact asupra evenimentelor și, în bună măsură, controlul acestora. Vom trăi în lumea unei geometrii variabile a relațiilor dintre țări, dependentă de supraputeri (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017), în care vor trebui luate decizii.
Din punct de vedere economic, Statele Unite ale Americii vor fi în continuare avangarda tehnologică, cel mai căutat partener și cu cea mai considerabilă capacitate de autoînnoire. America stă pe principii de organizare ce întrețin cea mai susținută dinamică în societate – principii care combină individualismul cu democrația, într-un chip care, așa cum știm de la Max Weber, nu poate fi repetat. America dispune de acumulări unice, care-i conferă întâietatea. Nu demult, s-a evocat justificat rolul proeminent al universităților de prim plan (Fareed Zacharia, The Post-American World, 2012) în a asigura vigoarea societății americane.
Mai mult ca oricînd, Statele Unite au deplasat mari cantități de dolari în exterior și etalează, după 2007, nevoi de creditare. America rămâne însă terenul valorificării cu înalt randament a investițiilor, cel mai atrăgător pentru capital ventures. Dinamica investițiilor străine în economia americană este un indicator.
China este de câțiva ani nu numai țara care s-a schimbat cel mai mult, dar și țara care a schimbat cel mai mult lumea. Ea a devenit în 2009 cel mai mare exportator dintre țări. China are nevoie însă de resurse de materii prime și energie peste ceea ce deține între frontiere. Ea are nevoie de piețe de desfacere, după ce a revenit recent în poziția de cel mai mare producător al lumii. Nu este de mirare că prezența investițiilor, personalului, inițiativelor chineze în dezvoltarea din țările Africii este doar în urma Americii, că în Europa și în cele două Americi capitalul și băncile chineze se consolidează neîncetat. China luptă cu ameliorarea indicatorului producției pe cap de locuitor și, desigur, cu ridicarea nivelului tehnologic. Ea procedează acum la consolidarea pieței interne, prin mărirea consumului, ceea ce va avea repercusiuni pe întregul glob. Faptul că fiecare al cincilea om pe Pământ este chinez și că o populație tot mai pregătită acționează pentru modernizare are implicații enorme în lumea ce vine.
SUA nu pot fi egalate în viitorul apropiat ca forță economică, dar ca volum al producției secondează în acest moment China, ambele desprinzându-se ca supraputeri economice. Ocuparea forței de muncă de dimensiuni incomparabile – peste 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia – conferă Chinei perspective aparte în mișcarea economiei mondiale.
Celor două supraputeri economice li se alătură Uniunea Europeană, ca cel mai mare exportator al lumii. Cazul Greciei semnalează, însă, că disparitățile de dezvoltare din Europa unită reclamă soluții pe care neoliberalismul actual nu le poate oferi. Răsăritul Europei a rămas o problemă nerezolvată, căci emigrația fără precedent a populației din România, Bulgaria și alte țări nu este soluția propriu-zisă. A devenit clar că, așa cum înșiși avocații privatizărilor (Jeffrey D.Sachs, La fine della poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare defitivamente la miseria dal pianetta, 2005, pp.140-157) au subliniat, aplicarea „terapiei de șoc” fără investiții ce asigură competitivitate nu are cum să dea rezultate în timp real. În Europa Centrală, țări precum Ungaria și Polonia caută mai nou rezolvări pe cont propriu pentru energie și finanțare. Uniunea Europeană are nevoie evidentă de renunțarea la austeritate, de democratizare și debirocratizare și, de la început, de noi criterii de selecție a personalului decident, de inovație instituțională.
Educația înregistrează azi cea mai spectaculoasă dezvoltare în China. SUA au, în continuare, cel mai puternic sistem – cel puțin prin performanțele în cercetarea științifică, înnoirea tehnologică, forța specializărilor, randament în producție. China a trecut cu uimitoare iuțeală de la o țară lovită de iliterație, la o țară care are abandon școlar procentual mai mic decât unele țări europene (România, de pildă). China opera deja în 2015 cu peste 33 milioane de studenți, peste 22 milioane de elevi la școli vocaționale, cu 290 milioane de oameni în formare continuă, cu o populație de licențiați de 145 milioane și cu o deschidere fără rețineri față de soluțiile educaționale moderne. Perspectiva de a deveni „The World’s Leading Human Ressources Power” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011, pp.80-94) este apropiată. Europa are de rezolvat ieșirea din erorile datorate aplicării neoliberale a programelor PISA și Bologna (vezi Julian Nida-Rümelin, Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten, 2015) pentru a-și putea repune în valoare atuurile propriei educații, care i-a conferit altădată întâietatea.
Aceeași repoziționare se petrece în știință și tehnologie. SUA (cu 1,5 milioane) și China (cu 1,9 milioane) erau țările care aveau deja în 2009 peste un milion de cercetători cuprinși în Research and Development. Educați în știință și tehnologie la nivel universitar erau 20 de milioane de persoane în China și 17 milioane în SUA. Ca producție de cercetări, China a trecut în 2008 înaintea Angliei, Germaniei și Japoniei, devenind a doua forță a lumii, în vreme ce distanța de SUA s-a mișcorat de la 9,5 ori în 2000, la 4,3 în 2007. În 2007, China a depășit Japonia la efectivul de computere în funcțiune și a redus la 3,2 ori distanța de SUA. Cu peste 300 de milioane de conectați la Internet, China a trecut pe primul loc.
Din punct de vedere militar, SUA și Rusia se detașează ca supraputeri nucleare, cu capacități incomparabile de intervenție și descurajare. Dar, de la un anumit nivel, compararea capacităților nu mai are relevanță practică, capacitățile de lovire fiind devastatoare. China urcă rapid prin articularea flotei navale (cu portavioane și submarine nucleare), a aviației (incluzînd nave spațiale și sateliți) și a armelor celor mai perfecționate de acțiune la distanță. Recent, China a intrat în cursa fabricării de avioane de mare capacitate. Franța și Marea Britanie continuă să fie puteri nucleare ce justifică pretenții la un rol global.
O problemă care a apărut se referă la schimbarea purtării războiului. Poți avea armele cele mai sofisticate, fără să poți anihila atacatorul, care se strecoară prin aglomerații urbane, rețele informaționale și bancare și, pe deasupra, este gata să moară într-o explozie nimicitoare. Așa stând lucrurile, se dezvoltă rapid controalele – controale ale rețelelor bancare, ale rețelelor de comunicație, ale mobilităților. Serviciile secrete au căpătat astfel un ascendent în societățile de azi. Sub acest aspect, supraputerile au avans, dar Germania, Israel, Marea Britanie, Franța au, de asemenea, calibru.
Din punct de vedere politic, SUA vor continua să exercite cea mai mare influență în lume. Îi asigură această poziție soliditatea verificată a instituțiilor democratice, participarea la încheierea războaielor mondiale și a altor conflicte de pe glob, preeminența lor economică, militară și culturală, capacitatea de autoînnoire.
Însă China, cu programul schimbărilor instituționale odată cu restructurarea economiei – cum însăși Hillary Clinton (Hard Choices, 2014) a sesizat – atrage țări care au angajat propria dezvoltare. Deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din cele mai bune experiențe, ocuparea unei forțe de muncă de dimensiuni fără egal, contactele cu diferite țări (500 de milioane de turiști chinezi vizitează alte țări în cam fiecare patru ani), însușirea limbilor străine (analize franceze spun că deja 29% dintre chinezi vorbesc încă o limbă) asigură propulsia celei mai populate țări. În plus, diplomația „armoniei” are atracție certă.
Prin resursele de care dispune și prin tradiție, Rusia întreține întinse relații pe glob și caută să atragă prin diplomația „echilibrului”. Și alte țări atrag resurse naturale prin calitatea înaltă a gândirii tehnologice și calitatea vieții, mai nou, prin deschiderea înțeleaptă față de imigranți (Germania), tradiții intelectuale (Franța), diplomația exersată (Anglia), know how (Israel), chiar dacă nu afișează ambiții cuprinzătoare.
Nu este posibilă o economie puternică fără piață ca regulator. Nu este posibilă o economie de piață fără democrație, chiar dacă din economia de piață nu rezultă neapărat democrație. Democratizarea nu este facultativă. Se observă că statele occidentale operează cu democrație liberală și stat național puternic. Țările satelit operează cu democrație liberală, dar statele rămân în unele cazuri fragile.
Rusia actuală a adoptat „the third way”, între autoritarismul tradiției ruse și democratizarea occidentală (Richard Sakwa, Putin. Russia’s Choice, 2008). După anii dificili care au precedat formarea Federației Ruse, revin în prim plan reintegrarea societății în jurul „unității naționale, patriotismului și guvernului central puternic” și, cu aceasta, articularea unei puteri de stat solide (Steven Lee Myers. Putin – der neue Zar. Seine Politik – Sein Russland, 2016, p.231-232), ce respinge „dictatura” și „totalitarismul”, dar vrea să se plaseze deasupra democrației liberale.
China de astăzi păstrează ideea „democrației cu caracteristici chineze”, dar consideră că „și dacă are caracteristici chineze, democrația nu poate fi separată de alegeri și competiție. Democrația consultativă este, desigur, foarte importantă, dar consultarea nu este echivalentă cu excluderea alegerilor” (Yu Keping, How to Achieve Orderly Democracy, în „Beijing News”, 13 iulie 2014). China îmbrățișează programatic „echilibrul” dintre „democrație și domnia legii”, „consultare și egalitate”, „participare și ordine”, „eficiență și justiție”, „drepturi individuale și drepturi publie” ca parte a „dezvoltării democratice”.
Diferențierea democrațiilor este, în orice caz, o trăsătură evidentă a lumii actuale. Această diferențiere este prelucrată mai mult sau mai puțin polemic în relațiile internaționale de astăzi. Democrația – cum a arătat elocvent Norberto Bobbio (Il futuro della democrazia, 1995) are, desigur, criterii minimale, încât relativizarea de odinioară nu va mai avea trecere.
Trei chestiuni nu permit relativizarea. În primul rând, nu orice democrație este compatibilă cu dezvoltarea. Oportun, Joseph Stiglitz (La globalizzazione e suoi oppositori,2002) a argumentat că nu dau rezultate, în condițiile globalizării, nici guvernele „debile” și nici cele „invadante”. În al doilea rând, guvernanța și guvernarea nu se lasă substituite una de alta. Fără a fi încadrată de guvernare democratică, guvernanța dizolvă democrația (vezi A. Marga, Guvernanță și guvernare, Un viraj al democrației?, Compania, București, 2013). În sfârșit, în al treilea rând, democrația liberală dă ea însăși rezultate numai dacă presupune meritocrația. Cum se observă în multe cazuri de astăzi, personalul selectat în mod improvizat, la limită corupt sau ajuns în funcții prin accidentele istoriei, slăbește și cea mai liberală democrație.
Cei care se opun democrației sau o instrumentează nu sunt neglijabili, nici ca număr și nici ca forță. Ca și altădată, unii „aleși” subminează democrația. Istoria ne oferă suficiente exemple pentru a putea spune că democrația nu învinge niciodată pentru totdeauna, că democrația presupune democrați care o întrețin. Triumfurile ei sunt atunci când este practicată nu doar ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților, ci ca „formă de viață” (John Dewey).

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg