Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

,,Visul în care România se schimbă într-atâta, încât exilul tău nu mai are sens”

,,Visul în care România  se schimbă într-atâta, încât exilul tău nu mai are sens”

 

 

Ani Bradea
Biografii exilate. Tablou în lucru
Cluj Napoca, Editura Tribuna, 2019

 

 

Într-adevăr, e întru-totul salutară inițiativa-idee a distinsei poete Ani Bradea, redactor al Revistei de cultură Tribuna, aceea de a aduna într-o carte salba de interviuri prin care, aflăm de pe coperta a patra, „am intenționat (re)compunerea imaginii României în lume, prin oamenii ei răspândiți în diferite locuri de pe glob”. Cei 14 intervievați – din Italia, Spania (2), Germania (7), Portugalia (2), Franța și Canada – au profesii diverse, cu profil cultural, sau cu aderență participativă la fenomenul cultural, mărturisirile lor (aproape… spovedanii, le-aș zice, în unele cazuri), constituindu-se în adevărate lecții de viață, de moralitate, spiritualitate și civism. ,, Chiar dacă ideea realizării lor (a interviurilor) a pornit împletită cu aceea a publicării în spațiul acordat rubricii Social în Tribuna, ele nu sunt (și nu se dorește a fi interpretat ca fiind) parte a unei cercetări sociologice, în adevăratul înțeles al conceptului, chiar dacă metoda interviului se numără printre mijloacele de lucru ale specialiștilor în domeniu” – ne atenționează autoarea, cu o acuratețe a modestiei excesiv afișate, cred eu – întrebările adresate interlocutorilor sunt de o probitate a specificității indubitabil sociologice. Se face remarcată cu prisosință acea subsidiaritate a demersului, acel ambitus al expectației intenționale, cu atribute, iarăși, de sorginte pur sociologică. Se spune, cum știm, că atunci când cineva apelează la acest procedeu cu implicații psiho- emoționale, care este interviul, calitatea răspunsurilor este direct proporțională (o intercondiționare, de fapt) cu aceea a întrebărilor. Ceea ce a rezultat, cu deosebită pregnanță, în sens pozitiv prin excelență, desigur, după ce am parcurs paginile cărții.
Majoritatea poveștilor de viață sunt încărcate de acea tensiune mărturisitoare care energizează textul cu o adevărată eclatanță a trăirilor: o febricitate pulsatilă, care îi induce lectorului un fel de conștiență a dualismului, o emergență a coparticipării cazuistice, ca să zic așa, cât și – dincolo de obiectivarea propriu-zisă – o empatizare și conectare la (con)text intens emoționale. Preambulul interogativ al fiecărui interviu se circumscrie aspectului identitar, biografismului ca atare, dar apoi, faptele, întâmplările și dificultățile – unele de o duritate extremă – la care suntem martori, ne fac să ne punem la rându-ne întrebarea (sau, cel puțin eu, mi-am pus-o, așa, clar retorică) : De ce, oare, acel animal din om, acea fiară a răului, trebuia să muște adânc și veninos din vieți și suflete care nu au avut altă vină, decât aceea de a vrea să trăiască liberi, cu demnitate și recunoaștere a valorii și potențialului fiecăruia, lucruri utopice și iluzorii în propria țară? De pildă, Cristina Zavolschi, emigrantă de la 23 de ani în Italia, pentru că, zice, „Tot ce voiam era să scriu poezii, să cunosc dragostea și libertatea, împreună nu separate, să devin o artistă, așa cum erau prietenii pe care îi frecventam” – acolo, în țara de adopție, „M-am simțit acceptată la început, dar la nivel superficial. Mi-a trebuit mult timp ca să-mi fac prieteni, dar tocmai când am considerat că sunt relații solide, unele de 10 ani chiar, la un moment de nevoie, de cumpănă, m-au părăsit toți. Dar, mai târziu, am cunoscut și practicat meditația Vipassana, ceea ce m-a ajutat să-mi dezvolt capacitatea de a mă asculta pe mine însămi, de a-mi calma mintea și de a lăsa ca dinlăuntrul meu să izvorască noi intuiții, noi direcții, o viață mai autentică și mai frumoasă”. Experiențele de viață au fost, uneori, traumatizante, dar la fel s-a întâmplat și când s-a întors, după 18 ani, în România, unde se simțea străină în propriul oraș natal. Padoveanca noastră – care a publicat un roman autobiografic și un volum de poezii bilingv – crede că, totuși, „arta este cel mai rafinat canal de dialog, pentru că atinge un areal interior curat, neafectat de scheme rigide de gândire”. Această apatriditate recunoscută este oarecum intimidantă, dar… oare care ar fi fost destinul Cristinei dacă ar fi rămas în România ? Nu vom avea un răspuns niciodată, eu unul doar aud tristețea lichefiată picurând, din colț de stânci dolomitice, pe suflet, rezultând, poate, orificii nondistructive, prin care se poate respira …
Pentru Claudia Albu – emigrantă în Italia din 2002, ulterior stabilită în Spania – motivul plecării a fost ,,căutarea unui alt spațiu mental”, cu spectrul ființial că ,,voi îmbătrâni într-o țară veșnic într-o stare de confuzie a valorilor, a scopurilor, a deciziilor”, dar și, un alt motiv, „felul rigid și superficial al comunicării dintre oameni”. A scris un roman – Inachis Io nu știe să respire – (recenzat de Ani Bradea în Tribuna ), ,,un adevărat roman al exilului”, în care se identifică aproape coincident, cu experiențele emigrației. ,,O mărturie vie pentru cei din țară” – zice autoarea, despre „femei încărcate pe umeri cu prea multe greutăți, atât de triste în singurătățile lor, dar care afișează zâmbete prietenoase pe chipuri din ce în ce mai aspre”…
Reghina, muncitoare și ea și soțul, a trecut prin grele încercări, inclusiv probleme de sănătate, în Spania și Germania, dar, spune, „N-am uitat că mama ne-a țesut la război prosoape de bucătărie și cearceafuri cu tricolorul României”. Dori Lederer – din 2001 în Portugalia – spune că „Poporul portughez este cel mai cald dintre popoarele latine, și cel mai (nu umil) modest”. Scrie poezie și proză, pentru ea ,,Scrisul este forma de a ridica la rang de demnitate tumultul sufletului, îndoielile și luptele interioare, iar cei mai mulți scriu din dorul de a vorbi în limba maternă.”
Cu Rudy Roth, lucrurile sunt mai complicate, de fapt, mai exact spus, mai complexe. Pentru că, după un traseu academic în România – Academia de Studii Economice (2002), master în administrație publică electronică (2006) , master în Relații Internaționale la University of Kent (2008,UK) și programul doctoral al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București (2015) – după ce a publicat numeroase monografii și articole de cercetare, mai ales pe tema dimensiunii răsăritene a politicii externe a României, a plecat (în 2012) în Spania, la Palma de Mallorca. ,,Am ajuns extrem de speriați (cu soția) de necunoscut, dar timpul mediteranean a avut răbdare cu noi”. A lucrat, la început, la ziarul Universul al lui Aristide Buhoiu, apoi, din 1996- 2009 ca traducător, redactor, reporter și realizator de emisiuni în cadrul mai multor departamente și canale ale Radio România, dedicându-se apoi profesiei de bază, cea de economist, în mediul privat. A început colaborarea cu ziarul Occidentul românesc, ca manager de proiect, apoi ca redactor-șef adjunct. În anul 2015 a pus bazele unei reviste culturale online, Leviathan, iar în paralel lucrează și ca cercetător și secretar al Institutului Balear de Studii Strategice, alături de o echipă de profesori și cercetători din Anglia, Franța, Germania, Spania, Maroc și Kenia. Este și un remarcabil poet și grafician. Wow! – îmi vine să exclam, cum poate să țină piept la atâtea și să se achite de toate la modul superlativ? Ei bine, se poate, când pui suflet și ai, nu-i așa, abnegație și energie tinerească. Pe de altă parte, Rudy Roth are o teorie a lui, aceea a amneziei selective : „Atunci când ești departe, începi să experimentezi un soi de amnezie selectivă, care te face să-ți percepi țara ca pe un spațiu aproape mistic, un spațiu tușat în culori utopice. Când însă ajungi înapoi și vezi că toată acea construcție emoțională din interiorul tău este redusă, de fapt, la câteva pete de frumos într-un fel de deșert cenușiu al dezolării, îți aduci pur și simplu aminte de ce ai plecat.” Și, în continuare: „Ce este însă dramatic, este că, odată revenit în spațiul de adopție, amnezia selectivă începe să funcționeze din nou, iar tu începi la rândul tău să-ți asumi, pentru a nu știu câta oară, acel vis de aur al emigrantului român : visul în care România se schimbă într-atâta, încât exilul tău prin „Occidentul Făgăduinței” nu mai are sens, iar rana permanentă a dorului de casă are șansa să se închidă”.
Nicoletta Laura Dobrescu vorbește despre ospitalitatea poporului portughez, dar crede și că ,,României îi lipsește buna guvernare, dar și milioanele de români plecați, acesta fiind un dezastru în expansiune”. Hmmm… poți să o contrazici?
Letiția Vladislav, rezidentă în Germania, a plecat în 1981, după ce publicase două cărți și așteptase doi ani să i se aprobe plecarea. Lucrase ca profesoară și redactor la Radio România, a lăsat totul în urmă, dar și-a salvat căsnicia. Când a primit aprobarea de plecare, a fost îmbrâncită pe scări, s-a rostogolit până aproape de subsol. ,,După ce mi-a murit soțul, devenisem un robot: casă – școală (avea doi copii) – cimitir, mă cunoșteau și iepurii, nu mai fugeau de mine…”. Când a revenit în România, a ajutat copii ai străzii, cu inima sfâșiată, afirmând că s-a întors ,,pe ruinele propriei vieți”. ,,Iubesc satul meu și Bucureștiul fără margini. Nu sunt sentimentală. Am rădăcinile acolo și vreau să rămână acolo. Aici exist, acolo trăiesc. Unii nu vor înțelege. Treaba lor. Însă eu simt așa.” Poți să mai zici ceva? Poate că… iepurii cei netemători în drumul Letiției spre cimitir, la mormântul soțului (mort de cancer) o înțelegeau mai bine …
Octavia Zaharia a plecat în Franța în 1990, avea 40 de ani, intrase, așa zice, într-o criză profesională ( preda muzică), avea frații acolo, îi place să afirme că „eu nu am plecat din România, ci am rămas în Franța”. A scris ,,o carte mărturisitoare” despre ceea ce a trăit, iar intervievatoarea spune că „suntem mai bogați cu toate aceste destine povestite, că toate cărțile scrise de românii din diaspora, despre lupta lor de a se adapta într-un loc străin și, în același timp pentru a rămâne români, se constituie în adevărate capitole de istorie socială, care se cade să fie luate cât mai serios în seamă”. Subscriem, desigur, pentru că autenticitatea și veridicitatea ,,intempestive” ale emoționalului, ale unui timp intens trăit, uneori cu accente dramatice, dau naștere unor pagini vibrante, inubliabile.
Pictorul Michael Lassel, plecat înainte de 89 în Germania, a constatat, zice, o tot mai mare neconcordanță între lumea exterioară și viața lui interioară. Îi place să-și amintească de faptul că în Logig, satul transilvănean de baștină, i se spunea ,,Michael, fiul lui Mihai Lassel, zis Boldașu” ( bold- un fel de magazin mixt, cu de toate, la țară- n.m.). A reușit să expună lucrări de-ale sale chiar și la Galeria Grand Palais, din Paris, acolo unde, de-a lungul timpului au expus nume celebre, de la Cezanne, Renoir, Gauguin, Chagall, Braque. Se consideră ,,un lucrător care caută calea lui, de a supraviețui în această lume”, dar … a fost supranumit ( a se vedea pe Google!) Salvador Dali al Germaniei!
În 1987, Paulina Popescu a plecat în Canada (profesoară fiind, dar a lucrat și la ONT) ca să-și urmeze iubitul, pe care-l cunoscuse la București. Dar asta, după ce a așteptat 4 ani(!) ca autoritățile române să-i elibereze certificatul de aprobare a căsătoriei! A trecut prin situații dramatice, iubirea se răcise, era singură, a fost teribil de greu pînă și-a găsit un loc de muncă. A publicat, la editura Eikon, cartea intitulată Fluturii cenușii, care ,,se adresează tineretului din România, o carte de educație cu iz istoric”.
Un alt artist plastic, emigrat tot în Germania, din 1985, Victor Hagea, îl invocă pe Horea, conducătorul răscoalei de la 1784, mai exact, spusele acestuia : „Nu sclavia mă îngrijorează, ci faptul că poporul se obișnuiește cu ea.” , iar în România actuală, „oamenii se feresc să-și mai spună opinia, pentru că le este frică. Atunci se pune întrebarea, la ce a folosit această revoluție din 89?”. Dl. Hagea cam exagerează, poate, situația din țărișoară, dar, ceea ce e sigur (am constatat chiar eu), există cazuri precum cel relatat de V.H., mai ales în rândul populației lipsită de educație civic-politică, a cărei gândire se limitează la ,, mai rău să nu fie” , sau ,,merge și așa”, de ce să mă complic, în vreun fel.
Bruno Bradt , grafician publicitar, a plecat în Germania în 1984, la doar 22 de ani, pentru reunirea familiei, dar și din cauza conștientizării, încă de pe atunci, a nesiguranței în exercitarea meseriei. El spune despre situația social- politică de azi din România, că ,,în momentul de față, oamenilor le lipsește convingerea că există instituții, organisme, politici bine puse la punct, pe care să se poată baza la nevoie”. Greșește, oare? Nu prea, ba din contră, realitatea îi dă dreptate, de prea multe ori, cu asupra de măsură…
Sorin Enăchescu, pianist, prof. univ. pensionat, spune lapidar, că a fost ,,plecat și neîntors, din motive politice, în 1977, în Germania, folosind ocazia unui concurs internațional de pian”. El afirmă că „inamicul direct al omului de astăzi este consumul (consumerismul? – n.m.) fără măsură și discernământ, iar idealul omului de azi este (paradoxal , nu? –n.m.) chiar acest inamic”.
În fine, Cristina Simion – curator și galerist în Nurnberg, Germania, plecată (cu fiica de 6 ani), în 2012. ,,Am învățat de la mama, zice, că mila de sine e cel mai mare dușman din interior, și încrederea că poți, cel mai bun aliat.” Ea mai spune că ,,trebuie să evităm împărțirea în tabere – AICI și AFARĂ – trebuie să căutăm ceea ce ne unește, nu ceea ce ne dezbină. Altfel, chiar că ne vom pierde în lupte cu miză mică” …
Așteptăm, cu nedisimulat și profund interes, continuarea, prelungirea în viitorul apropiat a acestor biografii exilate. Felicitări, Ani Bradea, felicitări Tribuna!

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg