Maria Pal
Te visează bufnița albă
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2021

 

 

Însumând o experiență literară bogată, noul volum din cele peste douăzeci publicate până în prezent de Maria Pal completează în modul cel mai fidel itinerarul creației unui poet care interoghează cu gravitate esența condiției umane în relație cu un imens flux al existenței, o poezie de repliere meditativă în fața miracolelor universului palpabil. De o vigoare genuină arzând într-o reflexivitate dramatică, poemele din Te visează bufnița albă poartă semnele unei „retorici a gravității”, vibrele unui întreg uman fiind solicitate să vibreze cu o tonalitate joasă, gravă, sumbră, personală. Plasat în fruntea volumului, poemul Dansezi cu fulgii e o proiecție a rătăcirii și a aridității existenței văduvite de principiul ei organic („ochi satanici revarsă râuri de înserări înspre tine”), dar și a unei posibile regăsiri, într-o cadență a înaintării către un nou început. De la o geometrie a singurătății, vizionarismul poetei își găsește aici expresia deplină într-o bucurie a speranței: „din muguri de speranță strigi/ viața nu-i cea pe care o trăiești în vârtejul crivățului// doar aceasta este / când dansezi înflăcărat cu fulgii/ unduind aripi de libelulă deasupra oricărei suferințe”. Ceea ce îi impune textului personalitate este spiritul ardent, deseori patetic. Implicând întreaga ordine cosmică, gesturile sunt încărcate de gravitate. Fixat pe aceeași imagine splendidă a unei posibile osânde generalizate, Cântec de clopot marchează decăderea și trădarea esenței unui suflet torturat de adversități neiertătoare și necurmate („ferestre zac ticsite de întuneric// până la revărsarea în fluviul din tine/ cari în spate un ocean cu furtuni/ cu eșuate corăbii/ în care zac nestemate pe care le descifrează nopțile/ trezind străluciri”), alegorie a existenței sub semnul trecerii, sentimentul pe care ni-l inculcă poemul fiind al retragerii viului din lume. Exprimate cu o mare forță a inspirației, în sintagme transpuse în materie durabilă, imaginile capătă o rezonanță tragică prin efectul sunetelor „cântecului de clopot”. Maria Pal figurează un univers ale cărui repere devin destine, gesturi de deznădejde, întrebări grave, formulate până dincolo de marginile existenței, ajungându-se ca, în plan lăuntric, individual, să se producă o înstrăinare, o scindare a ființei într-un eu concret și unul artistic: „Ferestre întind brațe scheletice/ către sunetele ce se răzlețesc din numele tău// ghețuri îți atârnă din umeri/ focuri izbucnesc fără veste din tălpi// din ochi se revarsă marea învolburată/ peste pădurile ce ard în piept” (Înserare întemnițată). Aceeași viziune de coșmar, de adevărată apocalipsă uneori, este amplificată la maximum și în poeme precum Îngenunchezi în templul naturii, Ochii deschid ruine sau A oficiat vecernia, unde elementele simbolice plasate cu rostul de a comunica prin imagini de o mare diversitate, se constituie în veritabile surse de lirism pur, în care sugestiile nocturne sunt asimilate după niște legi proprii ale unui artist desăvârșit.
Asumându-și aceași identitate existențială tragică, vocea poetei este pe atât de gravă pe cât este de autentică. Materia se corodează și peste tot se instaurează semnele degradării. Sensuri tot mai încețoșate izbucnesc într-o dezlănțuire stihială, de revărsări primare, ca în Se topesc lumânările („o mulțime de cruci înfloresc peste tot/ cimitirul poate fi confundat cu o pădure de măslini/ de castani îmbătrâniți prea devreme”), unde eul poetic își problematizează teama de singurătate, trăind-o pur și simplu, ca dat existențial: „întunericul se izbește de coaste/ precum oceanul apocaliptic/ universul se rotește nebun pe misterioasele traiectorii”. Peste tot, scrutarea condiției umane este realizată în imagini de un realism cutremurător, care, prin exacerbare, recompun viziuni de coșmar, în maniera tablourilor lui Goya. Echivalând cu un act de pătrundere într-un spațiu al esențelor lirice, procesul creației reprezintă, în compensare, un posibil act de supraviețuire dincolo de limitele omenescului. Adeseori, realitatea subînțeleasă este transfigurată și trece în supra-realitate, clipa reală surprinsă în vers se translucidează și deschide punți spre „întâmplări” impregnate de o zbatere paroxistică, produs al unei fantazări febrile de genul celor din poemele Secunda din teroare, Numele își reazemă capul și Corul pentru nopțile de mâine, care, asemenea altor alegorii de acest gen, ar merita citat în întregime. La fel de evidentă se dovedește și sugestia realului bizar sau traumatizant ori a reflexelor convulsive ale istoriei. Năzuința este de a ieși din mizerabilismul lumii, spre a se apropia de spații inefabile, guvernate de legi ale firescului, ale lipsei de constrângere și artificiu. În Lumina șterge, mesajul devine simplu, direct, de o cristalină claritate, realitatea din jur se umple de indicii și „semne” în aceleași variate note simbolice, „în dansul amețitor al clipelor”, sub semnul binefăcător al „boabelor de rouă” și al „puzderiilor de stele”, al luminii și al „misterelor sub clarul de lună”. În asemenea situații, totul este plasat sub semnul misterioasei „bufnițe albe”, a cărei denumire oximoronică o smulge din contextul depreciativ ce-i fusese dat („regimul nocturn, strigătul lugubru, zborul lin ca o nălucă”), atribuindu-i-se, în plus, aparteneța la un spațiu larg, senin și pertinent vieții și creației: „prinzi în palme/ tresăririle unui tril rătăcit/ ușoare ca umbra unui sărut// deodată/ cuvintele din poeme/ deschid corole misterioase// în visul bufniței albe/ clepsidra își înmulțește rădăcinile/ prin cărțile tale” (Miraj).
Întrebări grave, formulate până dincolo de marginile existenței, într-un plan de anxietăți depășite, unde, adesori, în absența sunetului, este celebrată tăcerea: „cu o clipă sclipitoare/ tăcerea înoată în ultimul anotimp/ alungând încrederea cuibărită-n oase” (Cine). Abandonând discursul generator de viziuni devastatoare, Maria Pal deschide perspectiva unei poietici mai directe, capabile să acceadă la descrierea inserțiilor intime ale lucrurilor. Atinse de aripa inefabilului, poemele de iubire, atâtea câte sunt, se înscriu într-un registru luminos, circumscriind un spațiu plastic, de o claritate fluidă în genul miniaturilor japoneze. Suntem în fața unui lirism sentimental dedus, alimentat exclusiv de afecte, fără imixtiuni ideatice insistente, prin care se dă de înțeles că prin dragoste se poate amâna teroarea clipei mereu trecătoare. Retorica versului evită notele stridente, tonul poetei reușește să-și câștige candoarea întâlnirii cu alte dimensiuni ale timpului, ale spectacolului uman. Autoarea are intuiția formelor verbale, a căror muzică prețioasă vrea să reînvie, obținând frazări și iradieri semantice de o muzicalitate măsurată. Coșmarurile lasă locul viziunilor eterice, deasupra cărora dansează enigmatic, fluturi albi, incerți, ca în Mers tiptil de seară („cu un tremor lin de val/ simți în preajmă cum se curmă/ gânduri spaime și ecouri// mai la stânga pe artere scrie-o notă dintr-un flaut// cine cine o să mai vină/ cu acel mers tiptil de seară strecurându-se pe-alături// oare cine va atinge mugurii dintr-o lumină”). Aventura existențială atinge universul cuvintelor transparente, cu o deschidere spre spectacolul fenomenelor pe care, de obicei, le exprimă în note de diafanitate, printr-un șir de imagini multiplicate magnetic: „doar cuvântul știe/ cum zâmbește curcubeul/ cum îmbrățișează vântul/ puzderii de stele/ cum se stăvilește ecoul/ cum se salvează luna de la înec/ cum se înoată în apele unei oglinzi/ cum se leapădă/ de orice moarte” (La nesfârșit). Năzuința este aceea de a ieși din spațiul coșmaresc și malefic prin intermediul „poemului”, care „numai el știe să umble pe tărâmuri vrăjite”.
De la evocarea unor viziuni sublime paradisiace din planul reveriei și al contemplației, în acela al introspecției ori al rememorării, Maria Pal creează o mitologie tulburătoare a vieții, o poezie în a cărei textură intră și categorialul și mitul, cu trimiteri livrești, deopotrivă cu un sentimentalism fixat prin neașteptate filiații de tip simbolic: „uiți de frică și reunești marea despicată în două/ preface vinul în apă/ înveți orbii să planteze minuni în culori/ ologii să sprijine ceața în cârje la fiecare pas” (Condamnat la fericire). Poeta străpunge înfățișarea imediată a lucrurilor și făpturilor, trăiește cu o înțelepciune interiorizată șirul unor experiențe fundamentale de viață, reținând datele cele mai comune ale existenței cotidiene, ale unei realități ce se umple de indicii și „semne”, de „înțelesuri” criptice într-o ordine filozofică a firii (Simfonia unui destin). Peste tot, simțurile se încarcă, adunând în ele parcă toată pulsația naturii. O dimensiune mitică a faptelor omenești e sugerată cu excelente intuiții poetice și în poeme din categoria celui intitulat Timpul pentru acest urcuș: „stai la poalele unui munte necunoscut/ și-i scrutezi piscurile ascuțite/ la fel de tăioase ca suferințele tale/ ce înmulțesc incertitudinile / precum Isus pâinea și peștii”.
Superioară pare, în acest cadru, aspirația spre stări mai senine, în imagini cu un relief mai puțin hieratic. Depășind imaginea unei realități dezolante a zădărniciei și relativului („nimicul umblă prin timpul care nu-i mai aparține/ și croncănește nemulțumit”), se ajunge la forme de existență sugerate prin mișcarea spre verticală, „spre regatul soarelui”, într-o transmigrare cosmică, unde, prin proiecția în lumină, spațiul se sacralizează (Se înalță regatul soarelui). Această trecere de la imagini-cadru de proporții terifiante la un topos acreditat printr-o altă tratare produce o schimbare de atitudine în forme schimbate a registrului stilistic. Semnele unui lirism de aceeași pură vitalitate, cu prospețimi senzoriale, sunt vizibile și în poema Sare într-un picior, unde eul poetic pune o altă marcă a existenței umane: „tălpile deschid cărări picăturilor de ploaie/ hribilor cu priviri curioase/ iscodind culoarea ochilor tăi croiți din aceeași mătase”. Sentimentul trăit în viziunea concreteții lumii fizice sugerează conștiința încrederii în poezie, a cărei retorică simbolizantă îi este prielnică în procesul de limpezire a viziunilor, în întreaga lor complexitate. Percepute auditiv și vizual, imaginile din O tulburătoare frumusețe capătă o acuitate extraordinară. Jocul de lumini, cu notații noi, în nuanțe exotice, halucinante și caleidoscopice, susțin coagularea topografiei unui peisaj expresionist încins, stăpânit de „arșiță”: „arșița transformă nisipul în peisaje cu nestemate/ printre mișcările fantomatice ale vântului”.
Susținută de un nerv modern, o curiozitate vie se imprimă expresiei în forme particulare de provocare, un discurs simbolizant plasat în prelungirea dramaticelor tribulații, venite dinspre un tărâm fabulos, un spațiu al extremelor ireconciliabile, proiectate pe un fundal al fanteziei, echivalent în plan estetic (sublimul și terifiantul) și, nu în mai mică măsură, în plan etic (binele și răul). Poeta își îngăduie să atace temele cosmice și morale cu uneltele bine pregătite de toate încercările subiective și formale, în versuri grave și simplu articulate, prin care lirismul străbate într-o curgere ritmată. Până și fenomenul natural capătă înterpretări contaminate de reprezentările binelui: „floarea soarelui deschide drumuri în cer/ prin albastrul ce a mistuit ciocârlii” (Să nu te oprească). Maria Pal figurează „nopți de lumină”, „bezne de lumină”, „albii secate”, spații înnegurate, spre a le transmite celor olfactivi, dar și contemplației senine, revelație a unei realități sacre, mitice, primordiale, în care, uneori, corporalitatea mătăsoasă a naturii descompune cantabile senzații de echilibru. Probând o sensibilitate neobișnuită, cu o rară capacitate de aderență la real, Maria Pal modernizează în liniile exacte ale unei migrațiuni către „planetele din galaxie”.