Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Iarăși despre romanul politic

Iarăși despre romanul politic

Prozator și dramaturg, cu disponibilități artistice și în alte domenii (pictură, poezie), Gheorghe Mocanu este jurist de profesie, licențiat în criminologie, debutând, ca nuvelist, în Oglinda literară (2004). După care a atacat dezinvolt genul „tărăgănat” (romanul, se înțelege), încumetându-se a înfățișa, într-o trilogie de succes, recent editată și premiată (Cartea anului 2020, la filiala Bacău), viața mocanilor Vrancei, plină de griji și nevoi. Un ciclu memorialistic (Din umbra munților), deschis prin Borta (2006), scris „cu sufletul la gură”, cum recunoștea autorul, se continua cu Ursoienii și Ultima cruce. Un bildungsroman putem spune, mărturisind despre drumul prin viață al fiului de ursoian, părăsind acel Macondo pentru a nu-și înnăbuși viitorul, alegând orașul, cu lumea lui „imprevizibilă și rece”. Să amintim că acest șirag de povestiri în ramă romanescă, narate cu vioiciune, într-un limbaj savuros (vezi, de pildă, sosirea cometei), cu personaje pitorești, s-a bucurat de vorbele calde ale lui Fănuș Neagu (în chip de prefațator), anunțând că acea carte, „ca un pui de urs intrând în smeuriș”, vestea ivirea unui prozator. Ceea ce va adeveri și Ion Rotaru, semnând (ca lingvist lexicograf) o doctă Precuvântare (postfață), gravitând în jurul cuvântului-cheie (borta, firește), pentru a conchide, cu temei, că prozatorul „are imaginație cu carul”. Și, cu vorbele lui Ionel Necula, își face intrarea în lumea literară „pe ușile din față”, onorând „tabela moldavă” (cf. Gheorghe Istrate).
Iată, așadar, de unde pornim, trecând în revistă aceste referințe selecte, luând notă de o altă reeditare, Hematomul roșu (inițial, în 2008, la Andrew), un roman psihologic și politic, cu un titlu, aflăm, „deliberat tautologic”, tras acum într-o ediție revăzută și adăugită (Editgraph, Buzău, 2021).
În ipostază de dramaturg, Gheorghe Mocanu a tipărit, la Odobești, volumul Heidegger (Editura Salonul literar, 2017) reunind două piese: cea care dă titlul volumului, cu profesorul-martor Adeverescu, adorând filosofia, alături de alți intelectuali „ciudați” („nebuni cu carte”, cum zice Bărbatul) și Deținutul Paisprezece, o adaptare în patru acte a pomenitului Hematom roșu. O discuție asupra micului roman, de factură hibridă, puțin comentat (din păcate), necesită o cuprindere mai largă asupra condiției romanului politic. Fiindcă, la noi, cum bine se știe, literatura a premers sociologiei; firește, fără a o înlocui, oferind, însă, „mărturii sociologice”, prin „fotografiere” ficționalizată. Și, desigur prin veghea cenzurii în defunctul regim. Să reamintim că era vorba de o literatură cu doi destinatari: Cenzura (generalizată, anonimă, „în trepte”, interdictivă, prescriptivă, fluctuantă, în funcție de „şurubul ideologic”) şi Publicul (stratificat, complice, cu libertate de receptare, decodând mesajul „anvelopat”, trăitor într-o societate schizoidă, malformată). Cenzura, ca instituție-pivot era „parte a ideologiei totalitare”. Esteticul s-a dovedit o funcție de context, ținând de strategia adaptării, „ecranând” potențialul subversiv. Dar „eroismul” estetic nu putea funcționa ca operator ideologic. Deşi sfida pedagogia dogmatică, ieşind din chingile realismului socialist, romanul politic îşi dezvăluia, fatalmente, limitele. Proza obsedantului deceniu venea pe un loc gol și era, în epocă, necesară. Ca „specie fără trecut”, incriminând istoria apropiată (trecutul dejist), ea a fost citită, sub paravan ficțional, în grilă politică, implicând „contribuția” cititorilor. Dar scrisul „pe dedesupt”, esopismul, „cultul șopârlei”, literatura acrobatică etc., impuneau un cifru stilistic, livrând – între veridicitate și concesivitate – fragmente de adevăr sub lustru estetic. Formula manolesciană „câtă artă, atâta curaj” salva aparențele; râvna literaturității, mesajul aluziv, învăluit, anvelopat, limbajul criptic asigurau un plus de rafinament prin „efectul de recunoaștere”. Strategia obliga, însă, la autocenzură și se bucura de complicitatea cititorilor, orice operă fiind „zămislită în trei”, pe traseul scriitor-cenzor-cititor, cum observase Eugen Negrici.
Romanul politic suplinea un gol informațional, când literatura noastră istoriografică şi sociologică era timidă. Încât, preluând alte sarcini, folosind uneltele reportajului, devenind gen eficient, romanul obsedantului deceniu nu a pregătit doar cererea; el a trecut în fruntea ofertei, absorbit rapid de piața literară, fiindcă răspundea orizontului de aşteptare. Prin abuz şi clişeu a încurajat o literatură facilă, întreținând un nou schematism, hrănit de un curaj confortabil. E adevărat, martorii epocii folosesc un „filtru existențial de lectură”. Alte serii de cititori, cei care vor veni, vor reproşa, probabil, stricta „datare” a ofertei romaneşti, prea îndatorată unei istorii factuale, fără a fi, totuşi, şi un fidel document de epocă. În fond, proza justițiară, şi ea controlată, cauționată ideologic, vădea un curaj retrospectiv, pozitivând prezentul în numele unui trecut dezavuabil (erori, excese), livrând ficțiuni – scria Marian Popa – „între judiciar şi justițiar”, risipind „fărâme de adevăr”. Până la urmă, parazitând inflaționar o temă şi mixând subversivitatea (acrobatică, esopică) cu oportunismul productiv.
După ’89, noul roman politic s-a eliberat nu doar de cenzură, ci și de autocenzură, căzând în libertinaj și demonizând – prin anticomunism visceral – vechiul regim; politicul, ca realitate referențială, dincolo de strategiile narative cere în continuare, prin contextualizare, complicitatea lectorului-partener. Or, Gheorghe Mocanu, în efortul său romanesc, de formulă personală, „încalecă” ambele epoci și renunță la o rețetă care a făcut carieră.
Pentru Zlateș Velniceanu, „doctorul săracilor”, protagonistul cărții, viitorul începea, ne avertizează fraza-incipit, într-o noapte întunecată și tulbure. El, un neadaptat la regimul comunist, un suflet inocent și un incoruptibil, va fi hăituit, „proscris”, eliminat de sistem. Venea dintr-o familie de pescari din bălțile Brăilei și, dăruit profesiei, strivit de fapte, stârnind invidii va avea un destin tragic, alături de cei de la marginea vieții. Eminentul Zlateș, pudic și atletic, predispus să reușească a refuzat să intre în partid într-o ședință festivă cu bucluc, paralizând prezidiul, a cunoscut-o pe posesiva Kira (o informatoare care l-a golit de sentimente) și, însingurat, nedorind a fi tovarăș, pășind într-un viitor incert, va trezi mânia directorului Spitalului din Odorhești, Ioan Prepeliță. I se va înscena un dublu accident, va fi supus unei operații (hematom în evoluție severă) și, cu dosar penal, cu martori mincinoși și acuzații false (fugă, alcoolemie, ucidere din culpă), pus în fața acestor „dovezi devastatoare”, refuzându-i-se expertiza, va suporta o pedeapsă „exemplară” (cinci ani de închisoare). Acel „timp neluminat” îi va prilejui inculpatului fără vină o lungă introspecție, rememorându-și viața. O penitență în întuneric, avalanșa aducerilor-aminte într-un spațiu închis, o carieră distrusă de conspirația forțelor malefice, contemplându-și propriul mormânt. Și, desigur, reeducarea, directorul închisorii asigurându-l că „sistemul comunist este perfect”. Revăzându-și viața într-o temporalitate dilatată, glisând între real și imaginar, cu volute temporale și „inserturi de fantastic”, cu umbre și fantome venind dintr-un trecut nebulos, Zlateș Velniceanu se trezește, după cele cinci zile de comă, într-o altă lume. Visele nu-i dau pace, știe ce se va întâmpla, „bate câmpii”, oamenii „vorbesc în trupul lui”, constată o asistentă medicală. Trecuse oare dincolo? Gheorghe Mocanu oferă pagini remarcabile descriind acest lanț de vise, o existență ireală, cu „urme de amintiri”, pendulând între vis și realitate, încercând să ajungă la lumină, smulgându-se din nesiguranță. Deținutul Paisprezece, o umbră fără voință, va fi eliberat odată cu „vântul suspect” din decembrie ’89; cazul va fi redeschis, expertiza îi va dovedi nevinovăția, va fi reabilitat, dar „sistemul” (tot cu același director, în conexiune cu mai-marii urbei) nu-l acceptă. Și doctorul Velniceanu, dezorientat, prins în hăul neliniștilor sale plătește pentru că „i-a luat fața”, devenise „pericolul” personificat pentru directorul Prepeliță. Epilogul acestui roman, ca „pură ficțiune”, ne lămurește pe deplin. Zlateș Velniceanu, urmărit de nenoroc, se va dedica nevoiașilor într-un dispensar periferic, răscumpărându-și „umilința tinereților” prin devoțiunea față de cei „mai puțin norocoși”…
Acea învălmășeală de halucinații și vise profetice, cele cinci zile comatoase, starea de inconștiență înseamnă ruptura de realitate și ne îngăduie să așezăm romanul sub cupola onirismului. Cu o precizare: „onirograful” Gheorghe Mocanu nu se revendică de la grupul oniric (sau bachoniric, mai exact), avându-i ca agitatori, alături de „vraciul” Dimov, pe incomodul Țepeneag. Insurecția onirică propunea experimentalist, în deplină luciditate, o lume paralelă, sub spectrul evazionismului. Nu e cazul de a desluși aici rolul oniriadei în literatura momentului, mai puțin deranjantă pentru cerberii ideologici decât romanul realist-politic. Și, în același timp, să observăm că acest concentrat roman, rememorând în cei cinci ani de pușcărie coșmarul protagonistului, are puternice tușe realiste: experiența dramatică a tatălui, refuzul de a deveni membru de partid și de a colabora cu Securitatea, iubirea ratată (Kira) și căsătoria eșuată (Alexandra), convergând spre o deschidere simbolică. Hematomul operat ar putea semnifica și o extirpare a „hematomului roșu” (societal). Din păcate, asta nu se întâmplă, dar Gheorghe Mocanu, deși vituperant, denunțând – indirect – atrocitățile și nedreptățile, evită („înăbușă”, spunea Theodor Codreanu) un alt tezism, la fel de păgubos. Confirmând că avem în prozatorul vrâncean un nume care merită o altă vizibilitate în peisajul prozastic de la noi.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg